Dumnezeu a înzestrat voia noastră cu o perfecţiune aşa de mare şi o putere aşa de covârşitoare încât, chiar de s-ar înarma împotriva ei toate simţurile, toţi demonii şi toată lumea, şi ar lupta în contra ei cu putere, totuşi, voinţa noastră poate, cu toată libertatea să le dispreţuiască.
Iar dacă uneori mintea născocitoare a vrăjmaşilor şi pofta ta iraţională te asediază cu aşa putere încât ţi se pare că nu eşti în stare să faci nici o lucrare spirituală împotriva lor, ca să ieşi la biruinţă, te sfătuiesc, nu te teme. Nu te descuraja în astfel de împrejurări şi nu lepăda armele, ci întreprinde această expediţie curajoasă împotriva lor şi zi vrăjmaşilor (nu mă retrag din luptă, nu părăsesc bătălia), că „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmi 26, 1).
Deci, dacă cineva care are vrăjmaşi care-l apasă şi, nefiind în stare a-l lovi de-a dreptul, îl atacă pe la spate ori dintr-o parte ca să poată fi capabil a-l lovi şi din faţă, tot aşa fă şi tu: adună-ţi gândurile şi recunoaşte că eşti nimic şi că nu poţi nimic; şi tu, alergând către Dumnezeu Cel atotputernic, cheamă-L cu nădejde tare şi cu lacrimi fierbinţi, împotriva patimilor care se luptă cu tine, zicând:
„Doamne ajută-mi, Dumnezeul meu, fii mie ajutor, Iisus al meu, ajută-mi; judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac strâmbătate; luptă împotriva celor ce se luptă cu mine. Apucă arma şi pavăza şi scoală-Te întru ajutorul meu.Scoate sabia şi închide calea celor ce mă prigonesc (Psalmul 34, 1-3). Binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi a nu fi robit de vrăjmaşi”.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 44)
Selecţie şi editare: Dr Gabriela Naghi
Ce sunt Creştinii ?
Sfântul Iustin Popovici
Creştinii sunt purtători de Hristos şi datorită acestui fapt sunt purtători şi posesori ai vieţii celei veşnice, iar aceasta după măsura credinţei şi a sfinţeniei care vine din credinţă. Sfinţii sunt creştini desăvârşiţi fiindcă ei au fost sfinţiţi în cel mai înalt grad prin nevoinţele sfintei credinţe în Domnul Hristos Cel înviat şi pururea fiitor, iar moartea nu are nici o putere asupra lor.
Viaţa lor este cu totul ascunsă în Domnul Hristos, iar pentru acest motiv, viaţa lor este întru totul viaţa lui Hristos; gândirea lor este în întregime gândirea lui Hristos, iar modul lor de percepere este cel al lui Hristos.
Tot ceea ce au ei este mai întâi al lui Hristos şi după aceea este al lor. Dacă e vorba de suflet, acesta este mai întâi al lui Hristos şi mai apoi al lor; dacă e vorba de viaţă, aceasta este mai întâi a lui Hristos şi mai apoi a lor. În ei nimic nu este al lor, ci în toate şi cu totul ei sunt ai lui Hristos. De aceea Vieţile Sfinţilor nu reprezintă nimic altceva decât viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, repetată în cazul fiecărui Sfânt într-un grad mai mare sau mai mic, sub o formă sau alta. Mai exact, este viaţa Domnului Hristos continuată prin sfinţi, viaţa Logosului, a Dumnezeului nostru întrupat, a Dumnezeu-omului Iisus Hristos care S-a făcut om.
Ca om, El ne-a putut dărui şi transmite viaţa Sa dumnezeiască; ca Dumnezeu, prin viaţa Sa, El ne-a putut sfinţi şi ne-a putut face nemuritoare şi veşnică viaţa noastră omenească pe pământ. „Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi” (Evrei 2, 11). Domnul nostru Iisus Hristos a făcut acest lucru posibil şi realizabil în lumea noastră din momentul în care El S-a făcut om, a luat trup şi sânge, şi în acest fel El a devenit Frate al omului, un Frate după trup şi sânge. După ce S-a făcut om, rămânând Dumnezeu, Dumnezeu-omul Iisus Hristos a dus pe pământ o viaţă sfântă, fără de păcat, divino-umană, iar prin această viaţă, prin moarte şi înviere a nimicit pe diavolul şi domnia sa asupra morţii, şi, prin acest fapt, El a dăruit şi îşi dăruieşte permanent energiile Sale pline de har celor ce cred în El, aşa încât aceştia să-l poată birui pe diavol, moartea şi orice ispită.
Această viaţă divino-umană poate fi aflată în plinătatea ei în Trupul divino-uman al lui Hristos – Biserica – şi este permanent experiată în Biserică de întreaga comunitate creştină şi de fiecare credincios în parte după măsura credinţei fiecăruia.
Părintele Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos, Editura Bunavestire, Galaţi 2003 pp. 16-17
„Nimica sunt, nimica pot, nimica am”
Părintele Proclu Nicău
Până la urmă, tot smerenia este vârful tuturor virtuţilor. Dacă cineva are fapte bune şi n-are smerenie, se răstoarnă din căruţă; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căinţă, păreri de rău, pe aceia îi mântuieşte Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune şi li se pare că au ceva.
Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Şi i s-a arătat îngerul şi i-a zis: „Aşa să te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am”. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se smereşte, caută să fugă de tulburări… În viaţa de obşte, de tulburări nu poţi fugi; numai atâta: să ţii gura închisă, să zici: „Doamne Iisuse…”, şi să răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie.
Atâta am sporit în mănăstire: cât am ascultat de altul.
Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, p. 44
Dumnezeu dorește să petrecem veșnicia împreună cu El
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov de la Essex
Cuviosul Serafim din Sarov (+1833) spunea: „Vârtutea nu este o pară, nu dintr-odată o mănânci”. Socotesc că sfântul avea în vedere nepătimirea – cununa unei îndelungate nevoințe. Trebuie să trăiești destul de îndelung spre a te apropia de țelul de pe urmă: vecinica petrecere în lumina Sfintei Treimi. Și în Psalmi aflăm rugămintea ca viața noastră să nu se curme la jumătatea căii: „Dumnezeul meu, nu duce pre mine întru înjumătățirea zilelor mele” (Psalm 101, 25). Rugându-ne pentru îndelungarea vieții noastre și a celorlalți, ne rugăm, bineînțeles, nu pentru o îndelungare fără sens a existenței noastre biologice, când am deveni neînstare de o mai mare propășire.
Ne rugăm pentru o binecuvântată înmulțire a zilelor noastre pe Pământ câtă vreme făptura noastră este plină de putere duhovnicească, de lumina înțelegerii, spre a primi noi înțelesuri despre lumea cea de sus. În inima noastră gândim despre trecerea în lumea lui Dumnezeu ca despre propriile noastre Paști: ca ea să se săvârșească în cea mai bineprimită clipă, în dragoste și pace – acea pace pe care Domnul a dat-o ucenicilor Săi înaintea ieșirii Sale (Ioan 14, 27).
Mare bine este a simți înlăuntrul nostru suflul puterii lui Dumnezeu, chiar neîncetat, dacă se poate; dar când dragostea lui Hristos stăpânește mintea și inima, bine este a trece în acea lume a cărei căutare și așteptare fusese cuprinsul de căpetenie al duhului nostru. Știm că El Însuși ne-a căutat și ne-a dorit spre a petrece cu El în nemărginirea Sa – „acolo unde este El” (Ioan 17, 24). Făcătorul nostru cu adevărat dorește a ne vedea deopotrivă cu El în plinătatea Ființei.
Arhimandritul Sofronie, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, Suceava, 2014, pp. 66-67
Hristos Și-a ascuns slava Sa sub două învelișuri groase: trupul și smerenia
Sfântul Nicolae Velimirovici
În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină și să Se arate întru slavă mare: „Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit” (Isaia 40, 5).
Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Și-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; și iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puțin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un Proroc sau un Înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulțit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un proroc nu mai avea putință să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Și-a împlinit vechea făgăduință și S-a arătat pe pământ.
Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie și ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori și prorocii Săi mai măreți decât El. Când s-au arătat la Iordan Prorocul și Stăpânul, Prorocul a atras atenția mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic și mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Își ascundea slava Sa și măreția sub două învelișuri groase: unul era trupul omenesc și celălalt era smerenia. Așa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cerești erau așezați pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită.
Înveșmântat în trup adevărat și în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București