De ce ingăduie Dumnezeu să vină asupra Dreptei Credinţe atâtea urgii şi necazuri, pe când pe eretici îi lasă pururea să bucure de tihnă şi pace? De ce?, întreabă şi Sfântul Ioan Gura de Aur, şi tot el răspunde îndată: ,,Aşa ca să vezi slăbiciunea păgâneştii şi ereticeştii credinţe, care se descompune de la sine, fără să o atace nimeni, şi ca să vezi tăria Adevăratei Credinţe care, lovită , scuipată şi pururea însângerată, îndură toate cu pace şi chiar creşte şi se înmulţeşte sănătoasă în pofida tuturor drăceştilor vrăjmaşi (…) De aceea, în disputele cu păgânii sau cu obraznicii iudei, destul este să arătăm, spre dovada sfintei ei puteri, că Ortodoxia, supusă veşnic prigonitorilor până la ucidere şi sânge, veşnic a rămas deasupra şi biruitoare, chiar şi când întreaga lume s-a pornit împotriva ei. Sfântul Isaac Sirul zice: ,,Minunata dragoste de oameni a lui Dumnezeu se vede atunci când omul se află în primejdii mari şi în chinuri pasibile să-i zdruncine nădejdea. De abia atunci se arată pe faţă puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Căci omul niciodată nu recunoaşte puterea lui Dumnezeu atunci când petrece mereu în linişte şi libertate…’’
Cuvântul de mai sus, de fapt cuvintele a trei Sfinţi ai lui Dumnezeu, a fost selectat de Părintele Mărturisitor Cosmin Tripon. Îl public cu toată dragostea, pentru că răspunde lămuritor frământărilor noastre de azi, ne întăreşte în prigoana pe care o trăim, nu una oarecare, una în care se arată primii Sfinţi Noi Mucenici. Când spun asta mă gândesc la Părintele Mărturisitor Petroniu Socaci, răpus de o mână criminală şi plecat dintre noi în sâmbăta Săptămânii Luminate.
Am urmărit şi am cules informaţii despre reacţia papistaşilor români, a sectelor luptătoare împotriva Mântuitorului, a celorlalţi eretici trăitori pe pământ românesc. Nicio reacţie! Petrec în tihnă şi pace. S-au supus docil directivelor venite de la capii lor şi în asta se vede cât îi doare de faptul că nu s-au mai putut aduna în această perioadă. Îi doare-n cot.
I-am urmărit şi pe dragii noştri Mărturisitori. Cât le-a fost în putere, s-au ridicat împotriva acestor silnicii. Preoţii slujitori n-au cutezat să spună măcar un cuvânt împotriva acestor blestemaţi care le-au închis, ne-au închis bisericile (cu sigiliu!) şi i-au împiedicat pe credincioşi să sărbătorească Învierea Domnului. Ce monstuozitate! În paradigma ortodoxă nu precumpăneşte mulţimea, hotărâtoare este puţinătatea celor care stau neclintiţi de partea Adevărului şi a adevărurilor Sale veşnice.
Presbiter Ioviţa Vasile
Hristos a înviat ! Speram ca măcar sfinţia ta părinte să nu foluseşti termenul „paradigmă” neînţeles de tot natul.
Draga Gheorghita,
L-am folosit cu sensul de ,,invatatura”. Acuma sigur ca e putin cam pretentios. Si eu fac apel foarte des la Dictionare, ca sa ma lamuresc. Multumesc pentru observatie. Hristos a inviat. Apropo, sunteti banatean?
Nu, bucurestean şi unul din semnatarii Mărturisirii…
O, ce ma bucur, frate Gheorghita. Nu sunteti fistecine, sunteti un marturisitor al Mantuitorului Hristos. Continuati. Doamne ajuta.
Hristos a înviat!
Sã fie blagoslovit cuvântul plin de tãrie şi mângâiere sufleteascã al Sfinţiilor Voastre, Cinstiţi Pãrinţi ai lui Hristos!
Minunat, cuvântul Sfântului Nicolae Velimirovici, sfânt iubit nu numai de sârbi, ci şi de ortodocşii de pretutindeni, care a înfruntat cu bãrbãţie prigoana şi temniţa.
Asemeni lui sunt şi iubiţii Sfinţi Români din închsorile bolşevice, necanonizaţi din ordinul binevoitorilor prieteni, masonii aliaţi ai forţelor oculto-sionisto-globaliste, ipocriţii în sutane cu epoleţi sub straiele monahale, puternici in vremurile de demult, iar urmaşii lor şi mai puternici acum în prigoana şi apostazia care prinde rãdãcini adânci cu fiecare zi care trece!
Discursurile lacrimogene ale multor Înalţi Ierarhi, în fata Icoanelor din bisericile goale, propagate intens prin toate mijloacele de mas-media, sunt doar vorbe în vânt, praf de somnoroasă* în ochii amărâţilor, naivii prostiţi continuu, de fanfaronada ecumenistă, „momeala aruncată de Satana”.
„Toţi diavolii din iad au ieşit pe faţa pãmântului”, spunea Pãrintele pustnic Proclu, descriind primejdiile lumii în care trãim.„ Unde-s doi-trei creştini dã nãvalã şi atâta-i vrãjeşte vrãjmasul pe creştini cã… – uite ceva: pentru cã suntem creştini foarte slabi, nu mai suntem creştini cum eram cândva… Suntem neputincioşi şi noi numai atâta putem sã ne descurcãm, dacã avem smerenie;(..)
Şi eu atâta vã spun, cã se apropie acele zile de pe urmã. Anii durerilor s-au început. Îi mare nenorocire amu. Cine s-a trezit n-are altceva [de fãcut] decât sã plângã.”
**„ Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis un sfânt părinte că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.
Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia.(…)
Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe.
Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa.
Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.
Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: „momeala aruncată de Satana”.
Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: „Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi”.
Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau „puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă.
Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: „Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este”.
Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.”
*Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe, cu frunzele și fructele acoperite cu peri aspri; crește prin fînețe, poieni și margini de păduri și are însușirile unui somnifer natural
**Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, cap. IV -„ Războiul nevăzut”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 173-174.
Hristos a înviat!
* „Cu cât Domnul întârzie și îl face să rabde, pentru a încerca credința în iubire și voia sa, cu mai multă ardoare și grijă, cu mai mult zel și nădejde trebuie să caute el darul lui Dumnezeu, fiind încredințat, o dată pentru totdeauna, că Dumnezeu nu minte, căci (cuvântul Lui) este adevărat, că, odată ce a promis, El dă harul Său, în cele din urmă, celor ce i-L cer cu credință și răbdare. ”
Dumnezeu ne încearcă credința, lăsând pe dirijorul fricii de moarte și al panicii generale să coordoneze și să manipuleze sufletele oamenilor înrobiți de aceste sentimente, apărute în contextul pandemiei care a cuprins întreaga lume. Diavolul a avut întotdeauna o singură tactică – să prindă sufletul omenesc prin teamă. Frica este cea care îi permite să dețină controlul asupra oamenilor pentru a-i subjuga.
Punând lacăte la ușile Bisericilor, pentru prima dată în istorie, elitele întunericului au închis accesul credincioșilor la Sfânta Euharistie, au eliminat posibilitatea acestora de a se împărtăși pentru o perioadă nedeterminată cu Trupul și Sângele Domnului, și de a se vindeca de orice boală și neputință omenească.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, frica este conectată cu durerea şi suferinţa. Uneori nu ne este frică neapărat de un virus gripal adeseori letal, ci mai cu seamă de suferinţa sau durerea pe care ar putea-o provoca.
La care se asociază inevitabil, drama de a fi internat într-un spital, anxietatea declanșată de mediul înconjurător, de mijloacele mas media platite sa propage la unison,.teama de virusul mortal gripal, care nu-i ciuma, nici lepra, nici poliomielita, nici dizenterie.
Scriptura cea insuflată de Dumnezeu recunoaște setea de viaţă a omului, iar Hristos promite nu doar că va potoli această sete, ci prin Harul Său pe care îl trimite celor credincioși, aceștia îi vor ajuta și pe alţii să ajungă la adevarata viaţă, fiindcă „cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7:38).
Să luăm aminte la sfatul înţeleptului: „Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsă, ca pe un canon, alteori spre învăţare de minte, ca omul să își vină în fire, alteori ca să îl izbăvească de un necaz ce ar cădea asupra lui de ar fi sănătos, alteori ca omul să vădească răbdare şi prin aceasta mai mare răsplată să merite, iar alteori ca să se curăţească de vreo patimă, ca şi din multe alte pricini . ”
„Cine își iubește viaţa o va pierde” (Ioan 12:25) sunt cuvintele Celui întrupat „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3:16)
**Despre frica laşă sau nebărbătească
Sfântul Ioan Scărarul
Frica lașă este o simțire copilărească în sufletul îmbătrânit de slava deșartă.
Frica lașă este o slăbire a credinței, arătată în așteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute.
Frica lașă este o primejdie mai înainte de frică; sau ea este o simțire plină de tremurare a inimii, clătinată și speriată de nenorociri îndoielnice.
Frica lașă este lipsa încredințării. Sufletul mândru este robul fricii lașe, pentru că se bizuie pe sine și se teme de zgomotele lucrurilor și de umbre.
Cei ce plâng și nu se sperie de dureri, nu sunt stăpâniți de frică. Dar cei ce se înfricoșează de ceva își ies din minți. Și pe drept cuvânt. Căci e drept Cel ce părăsește pe cei mândri. El vrea să fim pedepsiți, ca și noi și ceilalți să nu ne trufim. Toți cei fricoși sunt iubitori de slavă deșartă. Dar nu toți cei ce nu se tem sunt și smeriți la cuget. Pentru că nici tâlharii și jefuitorii de morminte nu au frică, precum se știe.
În locurile în care te-ai obișnuit să-ți fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric, iar de vei tremura puțin, această patimă copilărească și de râs va îmbătrâni împreună cu tine. Mergând, înarmează-te cu rugăciunea. Ajungând acolo, întinde mâinile în sus și biruiește pe vrăjmași cu numele lui Iisus, căci nu e în cer și pe pământ armă mai tare.
Izbăvit de boală, preamărește pe Cel ce te-a izbăvit, căci, mulțumindu-I, te va acoperi în veci.
Așa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-o dată, tot așa nu vei putea birui nici frica dintr-o dată. Și, pe măsura plânsului, va scădea și ea mai repede și, pe măsura lipsei lui, vom rămâne fricoși. Dar când primim cu suflet deschis toate cele neasteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică. Nu întunericul și pustietatea locurilor îi întăresc pe draci împotriva noastră, ci lipsa de rod a sufletului; dar uneori și pedepsirea noastră din iconomie.
Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său.
Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme și de umbra sa. Trupul se înfricoșează când stă lângă noi în chip nevăzut un duh rău; dar când sufletul se veselește, smerindu-se, stă de față un înger. De aceea, cunoscând din lucrare starea de față a acestuia, să sărim mai repede la rugăciune, căci bunul nostru păzitor a venit să se roage împreună cu noi.
Cel ce a biruit frica lașă e vădit că și-a predat viața și sufletul lui Dumnezeu.
*Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XXIX, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 227
**Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă