Te mâhnești pentru soțul mort. Îți faci griji pentru copii. Plângi zi și noapte, în sufletul tău e tulburare și întuneric, înaintea ochilor – ceață și necunoscut.
Îmbărbătează-te! Nu te teme! Spune-ți: bărbatul meu era în primul rând al lui Dumnezeu, și apoi al meu; și copiii mei sunt în primul rând ai lui Dumnezeu, și apoi ai mei. Dacă grădinarul iscusit smulge o floare, să știi că așa trebuia să facă. El știe pricinile pentru care a făcut asta. Iar una dintre pricini este și aceea ca florile din jur să propășească mai bine. Gândurile tale se vor înălța de la pământesc la ceresc. Sufletul ți se va lipi mai tare de Dumnezeu. Duhul îți va triumfa asupra trupului. Moartea nu-ți va mai fi înfricoșătoare. Deșertăciunea dinainte ți se va părea vrednică de râs. Felul în care vedeai această lume – ca pe patria adevăratei și trainicei fericiri – se va schimba. Așadar, câștig duhovnicesc din mai multe părți. Să știi că Dumnezeu zidește și când dărâmă.
Pentru copii să nu-ți faci griji. Fă doar ce stă în puterea ta. În ce întrece puterea ta, încredințează-i Făcătorului lor și al tău. Scris este: aruncă spre Domnul grijile tale, și vei simți că este ușoară crucea ta. Au fost și sunt multe cruci grele asupra mamelor rămase văduve, îți voi descrie una deosebit de grea.
La începutul Războiului mondial, nemții l-au omorât pe un cunoscut al meu înaintea casei sale de lângă Drina, la casă au pus foc, iar pe nevastă au alungat-o de acolo, împreună cu cei șase copii mici. Au trecut de atunci doisprezece ani. Într-o zi, pe neașteptate, mi se arată în Skoplje un tânăr funcționar de la căile ferate și mi se prezintă drept fiul acelui prieten al meu care pierise. M-am bucurat mult și l-am întrebat cu frică dacă a mai rămas cineva în viață dintre ei șapte – la care el mi-a răspuns vesel: suntem vii și sănătoși, slavă lui Dumnezeu! Doi suntem slujbași de stat, doi în comerț, sora mai mare măritată, iar cea mai mică împreună cu mama în B. Atunci a început să îmi facă o descriere vie a chinurilor și grozăviilor îndurate. Mersul pe jos, de-a dreptul pribegie prin toată țara, de la Drina la Bitolia. Și foamete, boală, frig, închisoare, nopți petrecute în gări, prin birturi, pe lângă drumuri. Pe lângă asta, frica, necunoscutul, străinătatea, în cele din urmă însă, biruința și slava. A fost păstrat chipul, și înțelegerea, și viața, și credința. Ce să ți-o mai lungesc?
Eu cred că luptele și biruințele acelei mame cu șase orfani sunt mai slăvite și mai frumoase ca ale lui Napoleon.
Și ție îți va ajuta Dumnezeu. Nu Îl uita, și nu te va lăsa. Și vei birui, și vei avea parte de biruință dulce în veacul veacului.
Pace ție și binecuvântare Dumnezeiască!
(Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, București, 2002)
Text editat de Dr. Gabriela Naghi 8 aprilie 2020
Avem întotdeauna conducătorii pe care îi merităm
Sfântul Apostol Pavel spune că „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.”. Primul nostru scop este să ne desăvârșim pe noi înșine și nu să luptăm cu ceilalți. Pentru aceasta trebuie să avem un mediu stabil și pașnic.
Sfântul Pavel are multe lucruri de spus în această problemă și în celelalte epistole ale sale, punând cetățenii sub conducătorii lor în același fel în care slujitorii sunt sub stăpânii lor.
El face acest lucru pentru a arăta că Hristos nu a introdus legile în scopul de a submina statul, ci mai degrabă pentru ca acesta să fie mai bine guvernat.
El nu vorbește despre conducătorii individuali, ci despre principiul autorității în sine. Aceasta pentru că ar trebui să existe conducători și conduși și că lucrurile nu ar trebui să curgă doar în anarhie, cu oamenii care se învârt ca niște valuri de la o extremă la alta. Principiul conducerii este lucrarea înțelepciunii lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, trebuie să subliniem faptul că, în discuția noastră, o națiune poate parcurge două căi: una care se îndreaptă către Dumnezeu care este spre smerenie, pace și fericire și o altă cale care merge spre plăcerile lumești, diverse forme de ură (rivalitate, denigrare etc.), exploatare, presiune, minciuni etc.
Dacă o națiune ia prima cale, atunci Dumnezeu dă o structură conducătoare care îi va ajuta pe oameni pe această cale. Dacă o națiune ia a doua cale, atunci Dumnezeu dă autorități dure care vor arăta în mod concret prin comportamentul lor față de oameni că drumul pe care l-au luat este greșit și trebuie să se smerească și să se roage pentru ajutor.
Împăratul bizantin (Flavius) Focas era foarte brutal, incompetent și nedrept. Sfântul Anastasie din Persia s-a rugat intens: „Doamne Iisuse Hristoase, de ce ne-ai dat un asemenea conducător?”
S-a rugat neîncetat cu multe lacrimi și post până când Hristosul a apărut viu în fața lui. Atunci Sfântul Anastasie a îngenuncheat în fața Lui și a spus: „Domnul meu – De ce?”
Apoi Regele regilor a răspuns: „Nu am găsit pe cineva mai rău”.
Primim întotdeauna conducătorii pe care îi merităm. Să ne pocăim continuu dacă vrem să avem o viață senină.
Bazat pe Romani 13: 1, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Anastasie din Persia
Sf. Nicolae Velimirovici – scrisori misionare
https://www.facebook.com/OrtodocsiDePretutindeni/videos/1264318947049387/?v=1264318947049387
Scrisoare dechisă Patriarhului Daniel – Pr. Ciprian Mega
Oradea, 7 Aprilie 2020
Preafericitului Părinte DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Părinte Patriarh,
Am citit, cu câteva ore în urmă, declaraţia purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române: Slujbele din această perioadă, inclusiv slujba de Florii şi cea a Învierii, vor fi săvârşite în biserici, din nefericire, fără credincioşi.
Această replică închide, în fapt, o paranteză după şase săptămâni de incertitudine. Cele două intervenţii ale Preafericirii Voastre (Comunicatul din 27 februarie şi amendarea Comunicatului prin Cuvântul Pastoral din 28 februarie) şi înflăcărarea incoerentă a Arhiepiscopului Tomisului rezumă poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române.
În urma anunţului domnului Bănescu, înţeleg că aşteptarea mea a fost zadarnică. Sub presiunea momentelor grele prin care trece ţara noastră, Patriarhia nu are capacitatea să articuleze un răspuns ferm, în duhul Bisericii lui Hristos.
De aceea, îndrăznesc să Vă scriu.
Nu Coronavirusul este tema scrisorii mele, ci criza bisericească fără precedent, pe care o generează presiunea mediatică din aceste vremuri.
Ca şi până acum, Vă voi scrie onest. Vă rog să citiţi aceste rânduri în cheia în care Vi le scriu, cea a dragostei şi a grijii pentru Biserică.
Vă aflaţi într-o situaţie foarte delicată. Sub patriarhatul Preafericirii Voastre, credincioşii români – pentru prima dată în istorie! – se pare că nu vor participa la Slujba Învierii şi la Dumnezeiasca Liturghie în noaptea Sfintelor Paşti.
După cum ştiţi, drama va continua inclusiv de Rusalii, în duminica cea mare a Bisericii [totusi, la acest moment, anticiparile autoritatilor nu mai sunt intr-atat de pesimiste – n.n.]. Probabil că doar în iulie vor reveni creştinii în bisericile noastre. Iar din toamnă, experimentul se va repeta, încât vor fi alte rânduri de lacrimi de Crăciun şi de Bobotează.
Sunteţi, de asemenea, cel dintâi ierarh ortodox care a declarat că Hristos Cel Înviat din morţi, Dumnezeul nostru şi nădejdea mântuirii noastre, poate fi împărtăşit credincioşilor cu linguriţa de unică folosinţă. Dacă, până la apariţia Comunicatului din 28 februarie, discuţiile despre linguriţa liturgică erau izolate, limitându-se la superficiale schimburi de replici între internauţii teribilişti, nefericitul Comunicat întocmit de Preafericirea Voastră a dat naştere unei dispute fără sfârşit.
Justificarea cu cei mai slabi în credinţă, pe care aţi încercat-o în Cuvântul Pastoral, s-a dovedit o jonglerie stupidă, care a produs şi mai multă întristare.
În Biserica lui Iisus Hristos, Preafericite Părinte Patriarh, se pot împărtăşi doar cei tari în credinţă! Oricare credincios ortodox ştie că, dacă în viaţa lui intervin momente de confuzie sau de oarecare îndoială, până nu le depăşeşte, nu se poate cumineca. Credinţa este o condiţie esenţială pentru a te putea împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului!
În prima duminică de după Comunicat, foarte mulţi preoţi s-au aflat în ipostaza stânjenitoare de a-l contrazice pe Patriarh. Au fost şi persoane care s-au apropiat de Potir cu linguriţa de plastic. Multe provocări au venit din partea ONG-urilor cu politică anticlericală. Iar avalanşa se pare că nu poate fi oprită.
S-au găsit suficienţi teologi care să susţină atitudinea celui care, în clipa de faţă, dă tonul în Biserica strămoşească. În felul acesta, tot ignorantul care răsfoieşte presa a putut afla de la teologii noştri open-minded că linguriţa a fost introdusă în secolul al XII-lea.
Ea, de fapt, a fost introdusă în cultul Bisericii mult mai devreme, înaintea celui de-al nouălea Sinod Local de la Constantinopol (861). Iar constantinopolitanii, cel mai probabil, au preluat practica de la antiohieni.
Dar nu linguriţa este problema, nici originea ei. Pe cei care ridică această falsă temă îi deranjează, de fapt, Cel Care Se dăruieşte pe Sine credincioşilor în căuşul linguriţei. Nu întâmplător am fost acuzaţi că folosim succesiv aceeaşi linguriţă pentru a împărţi cetăţenilor ”alcool”! Câtă durere provoacă această blasfemie în sufletele celor care-L iubesc pe Dumnezeu!
Sunt de acord că, în această perioadă, preotul, cu binecuvântarea episcopului său, poate împărtăşi bolnavii de Coronavirus după indicaţiile Sfântului Nicodim Aghioritul, aşa cum apar ele în Pidalion, la tâlcuirea Canonului 28 Trulan. Dar acest pogorământ cred că se poate face doar pentru a-i împărtăşi pe cei izolaţi în saloanele spitalului, de care preotul, datorită rigorilor impuse, nu se poate apropia prea mult.
Însă, în contextul acestei absurde presiuni mediatice, linguriţa nu mai este un simplu element din instrumentarul liturgic, ci devine măsura credinţei sau a apostaziei.
Noi ştim că, în cadrul Liturghiei, linguriţa ar putea fi eliminată doar dacă revenim la practica primară, anume ca fiecare credincios, prin îndelungată cateheză şi pregătire liturgică, să poată primi în palma dreaptă Sfântul Trup, cu solemnitatea împărtăşirii clericilor. Dar acest ritual presupune ca fiecare să soarbă din Potir, lucru pe care denigratorii noştri îl vor considera la fel de neigienic precum împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă.
Tot datorită Comunicatului buclucaş din 28 februarie, profesorul de Drept canonic (!) de la Sibiu a făcut o demonstraţie îngrozitoare, împărtăşind credincioşii fără a folosi linguriţa. I sa părut mai igienic să-şi umezească degetele în Sângele Domnului şi, apoi, să le atingă de buzele fiecărui credincios. Ceea ce bietul canonist considera a fi o abordare nouă e, de fapt, ritualul de împărtăşire al sirienilor iacobiţi.
V-am scris câteva detalii despre linguriţa liturgică pentru că, aşa cum intuim cu toţii, Preafericite Părinte Patriarh, când vom reveni la împărtăşirea credincioşilor în cadrul Liturghiei, ni se va impune să renunţăm la linguriţă.
Criza în care ne aflăm e accentuată şi de bagajul de antipatie, care Vă urmăreşte de multă vreme, datorită altor momente delicate pe care nu le-aţi putut gestiona.
De primul dintre ele nu sunteţi în niciun fel vinovat. Mă refer la tragicul eveniment de la Colectiv, când, fără să fi greşit ceva, toată ura celor cărora presa progresistă le dirijează emoţiile s-a îndreptat către Preafericirea Voastră.
A venit, apoi, cea mai mare ruşine de pe obrazul Bisericii Ortodoxe Române, cazul pedofilului de la Huşi. Preoţii din întreaga ţară trăiesc durerea că, din pensiile mizerabile ale bieţilor credincioşi, din bănuţii văduvelor şi ai orfanilor, demonizatul pe care l-aţi poreclit episcop retras trăieşte ca un paşă, în condiţii pe care le cunoaşteţi foarte bine.
E cazul să ne amintim despre Referendumul pentru familie, o iniţiativă neoprotestantă, în care Patriarhia nu avea voie să se implice. Înainte de a face acest pas, se cuvenea să solicitaţi sondaje, să vă asiguraţi că proiectul ar avea succesul dorit şi, abia apoi, să susţineţi iniţierea lui. După acel episod, Biserica a ieşit cu imaginea şifonată, iar lupta pentru o societate normală a fost definitiv pierdută.
Pe reţelele de socializare, cele mai multe vizualizări le au clipurile în care Preafericirea Voastră şi alţi câţiva ierarhi aţi elogiat anumiţi politicieni pe care poporul îi urăşte.
Oare ce sentimente se-nfiripă în sufletele credincioşilor care-L caută pe Dumnezeu, când văd că, înaintea lor, lângă Potirul Împărăţiei, Patriarhul ţării sau unul dintre ierarhi îi îndeamnă pe bieţii preoţi să-i cânte Vrednic este! unui politician corupt şi imoral, pe care, nu departe de altar, îl aşteaptă amanta pentru care şi-a părăsit familia?
Cât pot îndura bătrânicile noastre evlavioase, cu obrajii subţiaţi de post? Cum să le explicăm acele imagini mamelor care se trezec în miez de noapte, când le adorm copiii, să-şi completeze şirul de metanii? Ce credibilitate mai avem înaintea tinerilor care-şi iau vieţuirea creştină în serios?
De drama aceasta, pe care o trăim ca neam în mijlocul unei isterii mondiale, nu sunteţi singurul vinovat. Cumplita prăpastie duhovnicească ni se datorează nouă, tuturor slujitorilor Altarului, că nu ne-am ridicat la misiunea pe care ne-a încredinţat-o Domnul şi nici n-am ştiut răspunde încrederii pe care acest popor ne-a dăruit-o.
Am observat, Părinte Patriarh, cum oamenii din proximitatea Preafericirii Voastre caută oarecare complicitate în rândul intelectualilor care, în general, au avut o atitudine favorabilă Bisericii. Teologi cu ţinută academică, acompaniaţi de intelighenţia dâmboviţeană, îşi justifică lamentabil frica şi, în cele din urmă, îndepărtarea de logica după care, de veacuri, a funcţionat Biserica lui Hristos pe pământ.
Poziţionarea aceasta este penibilă. Noi nu avem astăzi o intelectualitate cu conştiinţă bisericească. Cei mai mulţi dintre intelectualii vizibili nu sunt creştini asumaţi, ci au doar o identitate culturală, construită pe valori general-creştine. Această situaţie nu văd cum poate fi schimbată de o generaţie de ierarhi şi preoţi fără conştiinţă eclezială şi în mijlocul unui popor ortodox fără conştiinţă euharistică.
V-am scris aceste lucruri pentru a Vă conştientiza că suntem responsabili de drama unui popor de oameni hăituiţi şi depresivi. Nu avem voie, ca Biserică, să îngăduim acestui regim antihristic să lovească în comuniunea poporului român cu Hristos!
Am citit şi ascultat opiniile unor ierarhi şi preoţi că lucrurile acestea se întâmplă pentru păcatele noastre şi că e o binevenită vreme de izolare şi de pocăinţă. E cuviincios să gândim aşa până la un punct.
Observ că fiecare popă a preluat lozinca mitropolitului Hierotheos Vlachos, anume să facem din fiecare casă o biserică. Dar lucrul acesta trebuie să-l facem întotdeauna, nu doar în vreme de epidemie! Biserica mică de acasă (familia) nu poate înlocui niciodată comunitatea parohială, biserica mare, euharistică, Împărăţia lui Dumnezeu în realitatea seculară.
Îndemnul la smerită ascultare, la tăcere, la ajunare de Liturghie poate fi înţeles în cheia Păresimilor. Am făcut, deja, un prea mare compromis, îndepărtând credincioşii de Liturghia acestor duminici, când Biserica dezvoltă un discurs teologic esenţial pentru echilibrul duhovnicesc al creştinului.
Dar în faţa Praznicului Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, Biruitorul morţii, trebuie să construim o altă abordare!
Dacă românii vor întâmpina Paştile izolaţi în casele lor, cuprinşi de frică, fără nădejde, însemnă, Preafericite, că noi i-am trădat pe cei care şi-au pus nădejdea în noi.
Şi nu doar pe ei, ci, mai ales, pe Cel Care l-a strigat pe Lazăr, al cărui trup deja putrezise. E cazul să vă amintesc cum mortul, cu trupul bandajat, cu picioarele şi mâinile acoperite de fâşii de pânză, cu chipul acoperit de mahrama mortuară, a ieşit afară din mormântul care duhnea a hoit. Lazăr cel mort de patru zile, Părinte Patriarh!
Cât de minunat este Dumnezeul nostru, de Care ne ascundem de frica unei răceli!
Trăim o panică generală pentru că ne vom îmbolnăvi şi vom muri. Dar, oare, abia acum am aflat că vom muri? Nu ştiam noi asta? Nu propovăduim noi că, înainte de a fi înviaţi de Hristos Domnul, vom muri?
Eu ştiam că tema vieţii noastre nu e că vom muri, ci cum vom muri!
Aţi scris undeva, nu reţin unde anume, că spiritualitatea ortodoxă este în comuniune de gândire diacronică cu Sfinţii Apostoli şi cu Părinţii Bisericii. E momentul să Vă amintiţi acest adevăr şi să acţionaţi în duhul Părinţilor, oricât de greu Vi s-ar părea!
Biserica are o îndelungată experienţă în depăşirea epidemiilor. Amintiţi-Vă că, în vechime, persecuţiile porneau adesea în vreme de molimă. Păgânii credeau că zeii se răzbună fiindcă nu li se închină creştinii. Dar Părinţii Bisericii, cei care, asemenea Prea fericirii Voastre, purtau peste umeri omoforul responsabilităţii pastorale, nu opreau slujirea Liturghiei, ci înteţeau rugăciunea.
Legitimând astăzi, ca Biserică, măsurile care ne interzic prezenţa de la slujba Învierii, legitimăm, de fapt, fiara care devorează sănătatea spirituală a poporului român. Legitimăm inclusiv legea care impune educaţia sexuală în şcoli, act normativ promulgat în plină pandemie. Şi, nu peste mult timp, căsătoriile între persoane de acelaşi sex!
Îndrăznesc să Vă propun, Părinte Patriarh, un program pentru a depăşi această criză:
1.) Mai întâi de toate, Vă rog să dispuneţi o măsură igienică: încetarea transmisiunii slujbelor online! Ştiţi bine că, la nivelul Patriarhiei Române, nu se respectă o rânduială unitară. Au circulat, zilele trecute, înregistrări cu preoţi care au săvârşit Liturghia Darurilor Înaintesfinţite la Praznicul Bunei-Vestiri. Alţii au transmis, în zilele de rând ale Postului, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.
Abundă internetul de secvenţe înfiorătoare cu preoţi îmbrăcaţi în veşminte, lălăind cântări pietiste şi pricesne cu versuri eretice. Nu ştiu de unde au apărut atâţia călugăraşi pe care nu-i mai încape darul profeţiei. Am văzut chiar Sfântul Antimis deschis pe masa de bucătărie, cu storcătorul de fructe şi fierbătorul în fundal. Cui foloseşte toată dezordinea aceasta? Incoerenţa în slujirea liturgică, iconografie şi cântare dezveleşte haosul pe care, în scurt timp, nu-l vom mai putea gestiona. Aveţi deja o măsură de compromis pentru cei care au de gând să vizioneze slujbele online. Nu e nevoie de alte canale decât Trinitas! Ştim bine că harul Dumnezeieştii Liturghii nu se transmite în felul acesta, ci e doar o formă de dulceagă amăgire.
2.) Pentru a contracara acţiunile potrivnicilor noştri, Vă sugerez să formaţi un comitet din medici oneşti (nu neapărat credincioşi, ci oameni cu ţinută academică şi probitate profesională!), virusologi şi mibrobiologi, care să întocmească, la solicitarea Patriarhiei Române, un raport amănunţit din care să reiasă condiţiile de siguranţă sanitară care ar trebui respectate pentru a fi oficiată Slujba Învierii, cu participarea credincioşilor.
3.) Pe baza raportului Comitetului medical, un alt comitet, format din preoţi de parohie cu experienţă pastorală, sociologi şi psihologi să întocmească un regulament strict, care să asigure desfăşurarea slujbei în vreme de epidemie.
Aceste condiţii să le prezentaţi autorităţilor de Stat, afirmând cu fermitate că Slujba din noaptea Sfintelor Paşti, sub nicio formă, nu poate fi oficiată fără credincioşi.
Sunt foarte multe fabrici în care, în această perioadă, sute de angajaţi muncesc umăr la umăr. Acei oameni călătoresc cu mijloacele de transport în comun şi sunt incomparabil mai expuşi virusului decât credincioşii care vor veni la slujbele Bisericii.
Ne vom lua angajamentul de a asigura un climat adecvat desfăşurării slujbelor în siguranţă sanitară. Vom spune cu insistenţă credincioşilor care prezintă minime simtome gripale să nu vină la biserică. Putem chiar să le recomandăm celor care se consideră vulnerabili să rămână în casele lor anul acesta, de Înviere.
Slujba va fi săvârşită în aer liber, iar credincioşii vor respecta normele de distanţare socială.
4.) Să Vă asumaţi crucea de a fi patriarh în aceste vremuri! Aveţi minunatul exemplu al Patriarhului Ilia al Il-lea al Georgiei.
Cu credinţă în Dumnezeu, să anunţaţi poporul că, în aceste vremuri de cumplită încercare, Biserica este alături de popor, pentru popor, în dragostea lui Hristos. De aceea, oricât de greu vor înţelege cei străini de Biserică, vom fi cu toţii, cler şi credincioşi, la slujba Învierii lui Hristos!
Noi ştim, Părinte Patriarh, că, dacă vom fi lăsaţi să ne rugăm nestingheriţi, Domnul ne va asculta rugăciunea şi va opri mustrarea lui cea dreaptă care s-a pornit asupra noastră.
Şi mai ştiu că eu, ca preot, mă pot îmbolnăvi. Sunt atât de păcătos şi de nevrednic de lucrarea lui Dumnezeu, încât nu îndrăznesc să-I cer ca boala să mă ocolească, ci pot doar să mă încred în mila Lui. Dar mai ştiu bine, Preafericirea Voastră, că Dumnezeu mă ascultă de fiecare dată când mă rog pentru credincioşii pe care îi păstoresc.
Suntem oameni ai Bisericii şi avem datoria de a gândi în duhul Bisericii.
Revenirea la slujirea firească va alunga epidemia!
Şi acest lucru nu înseamnă, cum penibil s-a argumentat, să-L ispiteşti pe Dumnezeu. Ci presupune să te încrezi cu toată fiinţa ta iubirii Sale milostive.
Părinte Patriarh,
Una din calităţile incontestabile ale Preafericirii Voastre este că aţi găsit, întotdeauna, o cale de eficientă comunicare cu politicienii şi cu oamenii însetaţi de putere şi măcinaţi de lăcomie şi de gânduri meschine. Pe aceştia aţi ştiut, multă vreme, cum să-i aliniaţi pentru a Vă susţine interesele imediate.
Astăzi, Dumnezeu Vă oferă şansa de a fi deasupra clipei grele care s-a abătut peste noi.
Folosindu-Vă de autoritatea pe care aţi avut-o cândva, cumpănind lucrurile cu luciditate, dacă veţi oferi poporului român bucuria pascală, veţi îngropa toate neajunsurile şi greşelile de până azi şi veţi fi considerat, cu adevărat, un patriarh providenţial.
Altfel, fără curajul mărturisirii, ne veţi arunca pe toţi în groapa cu lei.
Hristos a înviat!
Il apreciez pe Parintelel Ciprian Mega. E una din putinele voci care se ridica impotriva faradelegilor comise fata de Biserica lui Hristos. I-am citit si una din carti, Pantecul desfranatei, din care am extras informatii pe care le-am fructificat in cel putin trei articole. Pe alocuri e putin naiv, probabil pentru ca se afla departe de tara. Doamne ajuta.