Precum stelele care licăresc pe cer își primesc lumina de la soare, tot așa Sfinții Părinți au strălucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos și Duhul Sfânt. Aceștia erau bărbați purtători de Hristos, căci Hristos trăia și strălucea în fiecare dintre ei. Aceștia erau mai mult sălășluitori ai cerului decât ai pământului, mai mult ca îngerii decât oameni. Aceștia erau, întru adevăr, Biserică a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că: „Voi locui în ei și voi umbla în ei” (II Corinteni 6, 16).
Este destul să pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoașteți cel mai bine, ca să vă faceți o idee despre felul cum erau ceilalți trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Părinte Nicolae, Sfântul Spiridon și Sfântul Atanasie cel Mare. Mulți dintre ei au venit înaintea Sinodului purtând pe trupurile lor rănile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie își pierduse un ochi la locurile de suferință. Toți străluceau cu o lumină lăuntrică, care venea de la Dumnezeu, și în care adevărul era văzut și știut.
Evanghelia de astăzi nu vorbește despre acest Sinod, ci despre ultima rugăciune a Domnului nostru Iisus Hristos către Tatăl Său cel Ceresc. De ce citim această rugăciune în Evanghelia de astăzi? Pentru că această rugăciune și-a arătat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic. Prin puterea acestei rugăciuni, Dumnezeu a făcut pe Sfinții Părinți de la acest Sinod apărători credincioși și neînfricați ai adevărului, și biruitori asupra iscodirii și răutății oamenilor și dracilor.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana)
Selecție și editare: Dr. Gabeiela Naghi