Până ce nu începusei să te rogi lui Dumnezeu, erai tuturor drag. Iar acum, dintr-o dată, ești în casa ta ca în mijlocul unei tabere dușmane. Mai înainte vreme te îmbătai, și fumai, și mai furai câte puțin, și înjurai, și trândăveai în zilele lucrătoare, și făceai toate celelalte câte sunt urâte înaintea lui Dumnezeu și a lumii cinstite. Și totuși, atunci erai drag tuturor din casă.
Iar acum, când ai apucat-o pe calea dreptății, cinstei și rugăciunii, acum toți au tăbărât asupra ta ca un roi de viespi.
Bucură-te, frate, de o sută de ori, bucură-te! Oare nu vezi că în casa voastră se joacă drama Evangheliei? În aceeași casă unde până acum se flecărea despre impozit și sărăcie, și hoți, și tăinuitori, și judecători, în aceeași casă au început să se împlinească prorociile evanghelice. Casa voastră s-a înălțat până la Ceruri, s-a făcut scenă a dramei evanghelice, a făcut legătura cu timpurile apostolilor și mucenicilor. Istoria Bisericii creștine se desfășoară, la scară mică, în casa voastră. Iată prorociile lui Hristos, care s-au împlinit de nenumărate ori pe această planetă pământească și care încep acum a se împlini și în casa voastră: Veți fi urâți de toți pentru numele Meu, iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui (Matei 10, 22). Și vrăjmașii omului vor fi casnicii lui (10, 36). Fericiți sunteți care plângeți acum, că veți râde. Fericiți veți fi când vă vor urî pe voi oamenii, și când vă vor despărți pe voi și vă vor ocări, și vor scoate numele vostru ca un rău pentru Fiul Omului (Luca 6, 21-22). Amin, amin. Grăiesc vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura; și voi vă veți întrista, dar întristarea voastră întru bucurie se va întoarce (Ioan 16, 20).
Ce poate fi mai deslușit decât aceste prorocii? Iată, ele se împlinesc și astăzi, lângă căminul tău, asupra ta. Ca atare, primește toate ocările ca pe niște decorații. Să știi că prigonitorii tăi se vor căi; batjocoritorii tăi vor tăcea, și tu te vei bucura. Astăzi ești cel din urmă în casa tatălui tău, însă degrabă vei fi cel dintâi. Iar cei care te prigonesc îți vor sluji. Lucrul acesta e prezis, și s-a adeverit de mii de ori și în mii de locuri. Pace ție și binecuvântare de la Domnul!
(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul I, Editura Sophia, București, 2002, p. 158-159)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
O priveghere cu…diavolii
SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL
– Odată, pe când eram la Chilia Sfintei Cruci, am petrecut o priveghere foarte frumoasă, căci noaptea s‑au adunaţi mulţi diavoli în podul chiliei. La început loveau puternic, ca şi cum ar fi avut baroase, apoi făceau zgomot, ca şi cum ar rostogoli cioate mari, trunchiuri de copaci. Eu am făcut semnul Crucii pe tavan şi am cântat: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne…[1]. De îndată ce terminam, începeau iarăşi cioatele. „Acum, mi‑am spus, vom face două străni. Una voi cu cioatele, acolo sus, şi una eu, aici jos”. Când începeam eu, se opreau aceia. Odată cântam: Crucii Tale ne închinăm…, apoi: Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă…[2]. Am petrecut cea mai plăcută noapte cu psalmodie, iar atunci când mă opream puţin, continuau aceia cu distracţia. De fiecare dată prezentau o altă cântare.
– Când aţi cântat prima oară n‑au plecat?
– Nu. Ci de îndată ce terminam eu, începeau aceia. Da, trebuia să scoatem o priveghere la amândouă strănile. A fost o priveghere frumoasă. Am cântat cu sete. Am petrecut zile plăcute…
– Părinte, cum este diavolul?
– Ştii ce „frumos” este? Ceva deosebit. Numai să‑l vezi. O, cât este de bine că dragostea lui Dumnezeu nu îngăduie ca omul să‑l vadă pe diavol! Căci cei mai mulţi ar fi murit de frică. Gândeşte‑te ce s‑ar întâmpla cu omul dacă l‑ar vedea cum acţionează, dacă i‑ar vedea chipul lui cel „dulce”! Unii însă ar fi avut cea mai bună distracţie. Ştii ce distracţie? Cum îi spune? Cinema?… Dar ca să vadă cineva un astfel de film, trebuie să plătească mult… şi nu ştiu dacă l‑ar putea vedea!
– Are coarne, coadă?
– Da, toate accesoriile!!!
– Părinte, diavolii s‑au făcut atât de urâţi atunci când au căzut şi din îngeri au devenit diavoli?
– Ei, desigur! Şi acum sunt ca loviţi de trăsnet. Dacă un trăsnet cade şi loveşte un copac, oare acesta nu se va face îndată un buştean negru? Aşa sunt şi ei, ca loviţi de trăsnet. Într‑o vreme îi spuneam lui aghiuţă: „Vino să te văd, ca să nu cad în mâinile tale! Dacă acum numai cât te văd îmi dau seama cât de rău eşti, cât rău nu‑mi vei face dacă s‑ar întâmpla să cad în mâinile tale!”.
[1] Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim. Tropar al praznicului Cinstitei Cruci.
[2] Stihira Învierii de la laudele glasului 8.
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
„Provocările nu vor înceta să vină, dar când sufletul e puternic şi hotărât, nu primeşte nimic, ci va considera toate momelile şi ispitele lumii ca pe nişte lucruri copilăreşti”, interviu cu Gheronda Teoclit Dionisiatul
7/05/2014
In teologie, energia necreată, pe care Sf.Grigorie Palama o redefineşte după învăţătura Sfinţilor Părinţi Apostolici, a Sfinţilor Trei Ierarhi şi a altor Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, precum Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, este piatra de încercare a omului, chemat la credinţa adevărată. Şi fiecare om, catolic(papistaş) sau ortodox, care nu se nevoieşte să trăiască în Duhul, se poticneşte şi se împotriveşte cu mintea acestei învăţături sublime, care ne arată că Dumnezeu e mai presus de lume, fiind prezent şi în contact cu ea.
Dreapta credinţă, Ortodoxia, nu este doar un act de înţelegere a unor adevăruri şi noţiuni cu ajutorul raţiunii, aşa cum socoteau apusenii în frunte cu Varlaam Calabritul, care luau în derâdere nevoinţa isihaştilor athoniţi, numindu-i „buricari”, pentru că ei căutau locul inimii. Ci e darul Duhului Sfânt, împărtăşit direct minţii omului prin energiile necreate şi veşnice, ce-L fac pre-zent pe Dumnezeu în viaţa omului şi-l unesc cu El prin mijlocirea harului ce face prezentă dumnezeirea.
Aceste energii necreate şi veşnice sunt mijlocul indispensabil pentru îndumnezeirea omului, iar ele se trăiesc, se experiază ca mângâiere divină, ca înţelegere şi iluminare, care înalţă întreg sufletul şi trupul la gustarea iubirii dumnezeieşti. Nu este doar o înţelegere cu mintea rece, ci este o întrepătrundere a minţii cu inima în care se împărtăşeşte harul sau iubirea lui Dumnezeu prin aceste energii necreate, după cum vorbeşte Grigorie Palama. Catolicii apuseni nu au înţeles această iubire a lui Dumnezeu şi apropiere intimă de om, căci cei mai mari teologi ai lor, Fericitul Augustin şi Toma d’Aquino, au fost filosofi, nu pustnici înflăcăraţi pentru iubirea de Dumnezeu.
De aceea, de-a lungul timpului, între ei şi noi s-au adâncit mari şi grave diferenţe dogmatice. Ei consideră că Dumnezeu este „actus purus”, ei deduc atributele firii dumnezeieşti ce sunt pentru ortodocşi manifestarea energiilor necreate ale firii divine, din fiinţa divină, înţeleasă ca intelect şi infinitate, constituind esenţa divină transcendentă. Ea poate avea doar atribute sau perfecţiuni pure, pentru că cele ce implică o relaţie a lui Dumnezeu cu lumea sunt considerate nepotrivite caracterului de Duh absolut al lui Dumnezeu şi unităţii şi sim-plităţii Sale absolute.
Conceptul lor de Dumnezeu este unul total transcendent, ce nu poate comunica cu lumea creată. De aici şi deismul lor. Ortodoxia afirmă că Dumnezeu e atât fiinţă necunoscută, inaccesibilă omului, neapropiată, pe care nu ne-o putem face părtaşă; dar Dumnezeu este şi energie divină, necreată şi veşnică, prin care El poate fi cunoscut şi înţeles prin lucrările Sale şi prin care omul se poate împărtăşi de dumnezeire. Această concepţie a definit-o, înainte de Sfântul Grigorie, Sfântul Vasile cel Mare în disputa sa cu Eunomie, spunând: „Afirmând că cunoaştem pe Dumnezeul nostru în lucrările Sale, nu admitem că-l apropiem în însăşi fiinţa Lui”.
Această împărtăşire se realizează doar când omul reuşeşte să-şi adune mintea din risipirea ei în lume şi, găsind locul inimii, o aşează în ea. Este o stare de înălţare a inimii, aşa cum era în Adam înainte de căderea din rai. Când reuşeşte omul să aducă mintea în inimă, mintea poate lua parte la lucrarea inimii, se poate împărtăşi de energiile necreate care strălucesc din Soarele Dreptăţii – Hristos, Care se descoperă minţii în inimă.
Sfântul Grigorie Palama ne spune: „Sus să avem inimile”,cum spune şi troparul: „spre Tine înalţ inima mea şi nu voi fi mulţumit de nimic altceva”. Numai duh, viaţă duhovnicească în Duh. Atunci cele de faţă, pe care ar trebui să le socotim ca şi cum n-ar fi, dispar şi mintea le vede în Duh pe cele ce sunt cu adevărat.
– Vă rugăm să ne vorbiţi despre frumuseţea vieţii isihaste, despre Persoana tainică a Sfântului Duh. Sfântul Serafim de Sarov zicea: „scopul vieţii noastre e dobândirea Duhului Sfânt”.
– În cartea mea „Între cer şi pământ”, tradusă în limba română de părintele Constantin Coman, am vorbit mai pe larg despre aceasta. Patriarhul ecumenic Bartolomeu, mi-a trimis recent o scrisoare spunându-mi ce a reuşit să facă această carte: «s-au umplut mănăstirile de monahi şi monahii… Tineri au făcut primul pas în urcuşul duhovnicesc, de a se descătuşa de influenţa lucrurilor frumoase din lume, adică de diferite iubiri, persoane şi lucruri. Când sufletul se va elibera de patimi, atunci devine sănătos şi află că Hristos Domnul este Bun. Pentru a reuşi aceasta, trebuie să duci o luptă grea şi anevoioasă. Este vorba despre efortul de a intra în prezenţa personală, tainică a Duhului Sfânt. Şi dacă este dificil de a face voia şi a intra în graţiile unui om din această lume, cu cât mai dificil este să intrăm în graţiile şi harul Duhului Sfânt. Pentru că Duhul este de o fiinţă cu Tatăl şi un alt ipostas al Sfintei Treimi, omul trebuie să intre în prezenţa şi în slava dumnezeiască a Sfintei Treimi. Trebuie să intre în viaţa cea nouă, pe care numai Duhul i-o poate dărui, căci doar Duhul este, aşa cum spune „Crezul”: „Sfânt, Domn şi de viaţă Făcător”!
El ne zideşte lăuntric şi noi intrăm cu iubirea dumnezeiască în trupul unic al lui Hristos, Biserica, încât cel ce „intră cu adevărat întru bucuria Stăpânului” său zice, cum spunea Sfântul Serafim de Sarov celor ce veneau la el: „Hristos a înviat, bucuria mea!” Sufletul lui se schimbase înăuntrul lui şi era tot numai bucurie. Iar această bucurie e mărturia vieţii Duhului Sfânt în om, a comuniunii Treimice care vine, se sălăşluieşte şi se odihneşte în om. Ortodocşii, mai ales aici în Athos, au marea comoară a neîntreruptei rugăciuni isihaste, aşa cum ne-a lăsat-o Sfântul Grigorie Palama: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
Doar cinci cuvinte, prin care ni se deschide comoara cea nesfârşită a slavei lui Dumnezeu!
fragment
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/teoclit-dionisiatul-parinti-duhovnicesti/
Testamentul unui pustnic pentru prietenul său
Părintele Teoclit Dionisiatul
Între timp rugăciunile și psalmul „Fericit cel fără prihană” se sfârșiseră. Am adresat cuvinte binevoitoare celor prezenți și ei mi-au făcut cunoscut o poruncă a prietenului meu, către care m-am întors.
– Cum vă simțiți? am întrebat aproape de urechile lui.
A zâmbit. A răspuns, cu zăbavă și adânc, de abia auzit:
– Mă duc. „Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim și dacă murim pentru Domnul murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 7-8). Tu păzește testamentul, iubirea…
Și a tăcut. Și după puțin:
– Iubirea, frate… Și iarăși a tăcut.
Iar eu plângeam. El, suspinând din adânc, a făcut un ultim efort să-și concentreze puterile care-l părăsiseră, a ridicat mâna dreaptă, ca și cum ar fi voit să-mi spună ceva. Eu, aplecându-mă spre fața lui, așteptam să ascult. O tăcere adâncă domnea în Colibă. Cu un glas stins, numai cu ecoul respirației, cu privirea pironită spre un Hristos răstignit, abia a reușit să articuleze cuvintele:
– Iubirea, frate Teolipt, iubirea…
Dreapta lui căzu grea pe pieptul său. A închis obosit ochii. Respira adânc. Părinții urmăreau scena.
– Se apropie, le zic eu.
– Da, răspund ei.
– Sunt gata cele de îngropăciune? am adăugat. Ei au dat afirmativ din cap.
– Un preot? am întrebat. Mi l-au arătat pe cel mai bătrân, care, așa cum mi-au spus, l-a împărtășit pe Pustnic cu Preacuratele Taine, înainte de sosirea mea… Deodată, fața Pustnicului s-a luminat. A deschis ochii, a mișcat capul în semn de salut și îngăimând „Vino! Amin”, și-a dat ultima suflare, sufletul lui sfânt…
(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 165-166)