Încercările ajută oamenii să se recupereze
Gheronda, învăț din suferința mea. Se va termina vreodată suferința lor?
– Ai răbdare, sora mea, si nu-ți pierde speranța in Dumnezeu. După cum am înțeles din toate încercările prin care trece familia ta, Dumnezeu te iubește și permite toate aceste încercări pentru o iluminare spirituală a întregii familii. Dacă ne uităm lumește la încercările familiei tale, pari o nefericită .
Dar dacă le examinăm duhovnicește, ești fericită, iar în viața următoare te vor invidia cei care sunt considerați fericiți în această viață. Părinții tăi practică și ei în acest fel, deoarece ei nu cunosc sau nu înțeleg calea nobilă, duhovnicească. Cu toate acestea, există o taină ascunsă în încercările casei tale, dar și în anumite alte case, în timp ce există atâta rugăciune! — Au văzut ei pedepsele lui Dumnezeu? Dumnezeu să-și pună mâna și să pună capăt încercărilor.
-Gheronda, nu este posibil ca oamenii să-și vină în fire într-un alt mod decât printr-o încercare?
– Înainte ca Dumnezeu să îngăduie să vină o încercare, a lucrat într-un mod bun, dar ei nu l-au înțeles, așa că atunci a îngăduit încercarea. Vezi tu, și când un copil este cu susul în jos, la început tatăl lui îl ia cu bunătate, îl răsfață, dar când nu se schimbă, apoi îl tratează cu severitate, ca să-l corecteze. La fel și Dumnezeu uneori, când cineva nu înțelege ce este bine, îi dă o încercare, să-și vină în fire. Dacă nu ar exista puțină durere, boală etc., oamenii ar deveni fiare; nu s-ar apropia deloc de Dumnezeu.
Această viață este înșelătoare și scurtă; anii ei sunt puțini. Și din fericire sunt puțini, pentru că repede va trece amărăciunea, care ne va vindeca sufletele precum analgezicele. Vezi tu, doctorii, în timp ce bietii bolnavi au durere, le dau leacuri amare, că cu amarul se vor face bine, nu cu dulcele. Vreau să spun că și sănătatea vine din amărăciune, iar mântuirea sufletului vine tot din amărăciune.
Cu durere ne vizitează Hristos
Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să sufere, să îndure, care nu vrea să fie supărat sau să i se facă observații, dar vrea să se distreze, este în afara a realitatii. „Am trecut prin foc și prin apă și ne-ai scos la odihnă”, spune Psalmistul.
Vezi tu, Fecioara Maria a suferit și Sfinții au suferit, de aceea trebuie să suferim și noi, căci mergem pe aceeași cale. Cu diferența că noi, când avem puține probleme în viața asta, plătim facturile și ne mantuim. Dar Hristos a venit pe pământ cu durere. S-a coborât din cer, s-a făcut Trup, a suferit, a fost răstignit. Și acum creștinul înțelege vizita lui Hristos așa, cu durere.
Când durerea îl vizitează pe om, atunci Hristos îl vizitează.
În timp ce, când omul nu trece prin nicio încercare, este ca o abandonare a lui Dumnezeu. Nu cheltuiește, nici nu economisește. Bineînțeles că vorbesc despre cineva care nu dorește rele tratamente pentru dragostea lui Hristos. Îți spune: „Am sănătate, am pofta de mâncare, mănânc, mă distrez, în liniște…”, și nu spune un „Slavă Ție Doamne!”.
Cel puțin dacă recunosc toate aceste binecuvântări ale lui Dumnezeu, cazul este oarecum soluționat. „Nu meritam acestea, dar, pentru că sunt slab, de aceea mă cruță Dumnezeu”. În viața Sfântului Ambrozie se menționează că odată, Sfântul a fost găzduit cu cei care îl însoțeau în casa unui om bogat.
Văzându-i bogățiile nenumărate, Sfântul l-a întrebat dacă a trăit vreodată vreo întristare. „Nu, niciodată”, a răspuns el. Bogățiile mele cresc continuu, moșiile mele sunt pline de roade, nu am nicio durere și nici nu am avut vreodată o boală.” Atunci Sfântul a plâns și a spus celor care îl însoțeau: „Pregătiți mașinile ca să plecăm repede de aici, că Dumnezeu nu l-a vizitat pe acest om!”. Și de îndată ce au ieșit în stradă, casa bogatului s-a scufundat!
Pentru el, timpul bun pe care l-a petrecut a fost atunci când l-a părăsit Dumnezeu.
(Din cartea Starețului Paisie Ahioritul (azi Sfântul Paisie) „Viața de familie, volum 4” publicată de Sfântul Schit Evanghelistul Ioan)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Milostenia duhovnicească
Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona
Trebuie ca noi toți să fim milostivi cu semenii noștri, mai ales cu cei care sunt departe de Dumnezeu, care sunt săraci sufletește și răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Îi vedem pe hiliaști stând pe la colțurile drumurilor și înșelându-i pe oameni, ducându-i de la Hristos la diavolul și făcând foarte mult rău. Gândiți-vă acum, când noi creștinii facem ceva de acest fel, adică ducem suflete aproape de Hristos, ce mare lucru este! Mii de lumi nu prețuiesc cât un suflet! Pentru aceasta, cel care îl mântuiește pe altul, acoperă o mulțime de păcate.
Pe de altă parte însă văd și marea răspundere pe care o avem. Nu este păcat numai faptul de a greși cu ceva, ci tot păcat este și atunci când, deși am fi putut, nu l-am ajutat pe aproapele nostru, din trândăvie, din nepăsare sau lipsă de dragoste. De câte ori am văzut un om suferind și nu ne-am apropiat de el?
Trebuie, frații mei, ca noi creștinii, cu luminarea lui Dumnezeu, să luăm asupra noastră o nouă cruce, o nouă nevoință, cea de a-l ajuta pe aproapele, de a face milă cu el. Nu atât din punct de vedere economic, cât duhovnicește să ajutăm, pentru că acest fel de ajutor, această milostenie are o valoare uriașă. Mergem la un spital și vedem pe cineva suferind. Să mergem lângă el, să-i dăm o cărticică, să-i spunem câteva cuvinte: „Fă răbdare, este cruce, dragostea lui Dumnezeu este cu tine, Dumnezeu te pregătește ca să mergi lângă El.” Când este sănătos trupește, omul este mai rece și indiferent față de cele dumnezeiești, față de aproapele său, față de mântuirea sa și cuvântul lui Dumnezeu nu are înrâurire asupra sa. Când însă cade la pat și durerea începe să-i înmoaie inima, atunci lucrează și Dumnezeu în chip minunat, ca să primească cuvântul Său. Durerea schimbă sufletul, îl înmoaie și îl face receptiv în a asculta când i se vorbește despre Dumnezeu. Dacă în acel moment se apropie de el și un om al lui Dumnezeu și deschide și o cărticică, atunci cuvintele lui Dumnezeu au înrâurire asupra sufletului său și începe să se gândească la schimbarea sa, la întoarcere, la mântuire. Foarte mulți oameni își datorează mântuirea unei încercări, fie boală, fie necaz.
Odată eram la Tesalonic și am aflat că niște fii duhovnicești de ai mei se aflau la spital ….. De vreme ce mă aflam acolo, m-am dus la spital, am făcut semnul Sfintei Cruci asupra lor, i-am mângâiat prin sfaturile ce le-am dat. Acolo s-a apropiat de mine un tânăr, care era bolnav și mi-a spus:
− Părinte, puteți să mă spovediți?
− Desigur, cum să nu pot?
Am mers în salon și a făcut o mărturisire generală. Acest om nu se mărturisise niciodată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a rânduit să se afle acolo bolnav, să mă aflu și eu acolo, s-a săvârșit Sfânta Spovedanie, și-a schimbat drumul vieții și astfel boala i-a adus mântuirea sufletului său.
Așadar pe cât ne stă în putință trebuie să ajutăm, pentru că nu știm când anume ne va chema Domnul din această viață. Și să cerem de la Domnul să ne dea duhul dragostei, pentru că dragoste înseamnă milostenie. Cel care iubește știe și cum să miluiască. Dumnezeu îl iubește foarte mult pe sărmanul om, pentru că El este milostiv și îndurat.
V-ați gândit vreodată că în afară de lumea aceasta există și o altă lume, cea duhovnicească? V-ați gândit vreodată să vă rugați pentru sufletele care se află în temnița iadului? V-ați gândit că există suflete care suferă înfricoșător, pentru că nu au intrat în Împărăția lui Dumnezeu? Pentru aceste suflete cine se va ruga? Aceasta este o mare milostenie: să ne rugăm pentru acești oameni, care se află în temniță și așteaptă ziua judecății. Tremură la gândul că va veni ceasul înfricoșatei judecăți, când o dată pentru totdeauna se va hotărî soarta lor și acea stare nu va avea sfârșit. Poate că ați văzut cum în vremurile de demult unii oameni munceau la ocnă, legați cu lanțuri de mâini și de picioare, siliți să lucreze în mine, la drumuri, să care pietre și să doarmă în noroi o viață întreagă. Și ce este aceasta în comparație cu starea în care se află oamenii osândiți veșnic? Se află în mare necaz. Dacă i-ați vedea, ați suferi foarte mult. Vă încredințez că așa este. „În iad nu este pocăință.” Adică pocăința sufletelor care au plecat din această viață și se află în iad nu este primită. Așadar cine îi va ajuta, cine îi va mântui? Biserica luptătoare, care suntem noi.
Acest lucru trebuie să ne preocupe foarte serios. Să ne punem în locul lor. O, ce mare binecuvântare ar fi, dacă ar exista cineva, ale cărui rugăciuni să aibă puterea să ne izbăvească din înfricoșătorul iad, să plătească datoria noastră și din starea de robie, să trecem în slava și odihna lui Dumnezeu! Această milostenie, pe care poate creștinul să o facă, este cea mai mare. Și să știți că rugăciunile oamenilor sfinți au izbutit această mare minune. În tradiția patristică și ascetică am citit despre mulți oameni care prin rugăciunea lor au scos suflete din iad. Și câți Sfinți au făcut aceasta, însă nu se știe, pentru că nu a fost scris nicăieri! Dumnezeu însă i-a slăvit pentru această mare milostenie a lor. Dacă un pahar cu apă are valoare și pentru el Dumnezeu dă răsplată în nume de ucenic, în nume de prooroc sau de drept, cu cât mai mare valoare are rugăciunea pentru miile și milioanele de oameni aflați suferință și osândiți la chinurile iadului?
Însă, ca să ajungă cineva la această măsură, încât sufletul să fie mișcat și să se roage astfel, trebuie să fie om duhovnicesc. Trebuie să se nevoiască, să se roage, să îngenuncheze, să fie milostiv, să studieze cărți duhovnicești, să se mărturisească, să se împărtășească și să fie cu luare aminte în toate. Astfel, rugăciunea sa dobândind îndrăznire, va izbuti să ajute sufletelor celor ținuți în robie, ale celor aflați în chinurile iadului, „pentru care Hristos a murit”. Mor oameni fără număr și nimeni nu se îngrijește de ei. Sunt uitați de toți. Noi ne îngrijim de ai noștri, de părinții noștri și de rudenii și facem parastase și ne rugăm pentru odihna lor, însă pentru ceilalți nu îngenunchem, nu vărsăm o lacrimă, nu ne ridicăm mâinile la rugăciune. Să ne străduim să devenim mai duhovnicești, să ne apropiem de Hristos, ca să-I vorbim. Cu cât ne apropiem mai mult de El, cu atât mai bine putem să-i vorbim despre cei care suferă. Când vă rugați pentru voi înșivă și pentru ai voștri, să vă rugați și pentru aceste suflete aflate în suferință, care nu au „unde să-și plece capul”.
Hristos a murit pe Cruce pentru fiecare suflet și dumnezeiasca Sa dreptate caută pricină, ca să-i miluiască pe acești oameni, ca să fie îndreptățită izbăvirea lor din osândă. Dumnezeu poartă de grijă acestor suflete osândite. Ele sunt osândite potrivit dreptății Sale, însă pe de altă parte milostivirea Sa spune: „Roagă-te pentru ei.” De ce? Ca să aibă îndreptățire, ca milostivirea Sa să biruiască dreptatea și să trimită mila Sa celor ce suferă acolo. Iar bieții de noi, fiind întunecați de păcat și de neștiință, nu dăm pricină dragostei lui Hristos să-i miluiască.
Mă rog, fiii mei, ca Hristos să ne dea Har, luminare și putere și în primul rând harul milosteniei, ca să miluim acele suflete, care au plecat în lumea cealaltă. Și dacă noi nu le uităm, nu ne va uita nici pe noi Dumnezeu când ne vom afla și noi poate în aceeași nevoie. Astfel vor fi primite postul și nevoința noastră înaintea lui Dumnezeu. Să mulțumim din tot sufletul lui Dumnezeu, că ne-a învrednicit să fim ortodocși și să avem putința de a milui și a ne nevoi pentru a ne afla în slava Sa cea veșnică împreună cu El. Amin.
Fragment
https://marturieathonita.ro/milostenia-duhovniceasca-2/
Cuvant catre parinti-groparii propriilor fiice:
https://www.facebook.com/100069123475880/posts/pfbid039dgH24erqjLHQqQYdVZJ3zkbiETu9R1eoH2CMRNHBP3XhSPet9VRznsEDvaW1BUl/?sfnsn=mo
O poveste interesanta,desi el avea 81 de ani iar tanara 32 de ani.Nu am mai auzit asa ceva.
https://youtube.com/watch?v=reNkwf37sTI&si=Ig385m8021CD92FU