Părinte, grija depărtează totdeauna de Dumnezeu?
– Ascultă de la mine următorul lucru. Când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl lui este alături şi-l mângâie. Dar dacă-şi va întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama. Tot astfel şi atunci când avem vreo grijă, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, iar noi nu simţim. Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Aşa te oboseşti şi trupeşte, şi mintea ți-o împrăştii fără rost, iar după aceea îi dai lui Dumnezeu oboseala şi căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain. În mod firesc, şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea lui Cain, cu nelinişte şi oftaturi pe care ți le va pricinui aghiuţă, ce va fi alături de tine. Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu.
Grija trage toată măduva inimii şi nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi etc., trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te nelinişteşti, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor. De multe ori, o satisfacţie lumească înşeală, din păcate, chiar şi pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este Bun. Dar monahul se nevoieşte ca să se facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca să lucreze în cele duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorî din roadele duhovniceşti pe care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni şi va hrăni cu îmbelşugare.
Cu muncă şi grijă multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: „Faraon dădea muncă multă şi mâncare multă israeliţilor, ca să uite de Dumnezeu”.
În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu (Ieşire 1,13-14) şi astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-şi sfinţească sufletul. Însă din fericire de aici iese şi ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiască atâta cât ar voi.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 203-204)
Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi
La multi si binecuvantati ani, tuturor femeilor crestine, la Sarbatoarea Mironositelor
„Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica,
Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.”
(Efeseni 5, 21-32).
Pentru a ne conecta cu Dumnezeu, trebuie să reglăm emiţătorul nostru la dragoste şi receptorul la smerenie
Gheronda, atunci când mă cuprinde antipatia, inima mea poate lucra rugăciunea?
– Cum să lucreze inima ta rugăciunea, când ai înlăuntru patimi? Iata, ia un cablu ruginit şi leagă-l cu telefonul. Te poţi înţelege? Face scurtcircuit, ţiuie. La fel şi omul, când are înlăuntrul sau rugina, patimi, face scurtcircuite în viaţa duhovnicească; singur se scurtcircuitează. Trebuie să ia aminte la mândrie, la egoism, la voia proprie, la obrăznicie. Pentru că, dacă este stăpânit de acestea, nu este cu putinţă să-l cerceteze Harul lui Dumnezeu, aşa încât să se poată ruga. Trebuie să-şi cureţe „cablurile” lui ruginite, ca să devină bun conductor şi să poată comunica cu Dumnezeu.
Şi cu cât mai mult se va curăţa de patimi, cu atât mai mult va spori în rugăciune.
Patimile sunt paraziţi care împiedică dumnezeiasca împreună-vorbire. Dacă nu sunt îndepărtaţi paraziţii, cum va putea comunica omul cu Dumnezeu? La Transmisiuni, când cineva avea paraziţi, îi spuneam:
„Semnalul tău «zero», semnalul tău «unu». Verificaţi şi repetaţi; semnal neînţeles”.
Din pricina paraziţilor nu se auzea celălalt. Trebuia ca semnalele să fie mai sus de „trei”. La semnalul „cinci” se auzea foarte bine şi comunicarea mergea ceas. Altfel, striga, striga, dar nu se auzea, pentru că nu era bine conectat. Trebuia ca mai întâi sa conecteze emiţătorul cu receptorul staţiei lui şi apoi să se conecteze la aceeaşi frecvenţă cu Centrul.
Tot aşa şi pentru a ne conecta cu Dumnezeu, trebuie să reglăm emiţătorul nostru la dragoste şi receptorul la smerenie, pentru ca să ne audă Dumnezeu şi să-L auzim şi noi.
Aceasta este frecvenţa la care lucrează Dumnezeu: Dragoste-Smerenie. Omul trebuie să lucreze, pe cât îi stă în putinţă, astfel încât să prindă această frecvenţă. Atunci va avea legătura cu Dumnezeu şi mintea lui va fi mereu la El. Fie ca să dobândiţi această legătura dumnezeiască! Amin.
Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, București, 2013
HRISTOS A ÎNVIAT!
DE CE ÎNGĂDUIE DUMNEZEU BOLILE?
„Căci, fie pentru ca cineva, drept fiind, să fie distins şi pus în lumină strălucitoare ca Iov, căruia i s-a spus din partea lui Dumnezeu, adică cel care-L reprezenta, arătându-i şi motivul pentru care a fost încredințat ispitei: Găseşti tu, cu adevărat, cusur judecății Mele sau ca să te arăți drept? (Iov 40, 8); fie pentru ca prin răbdarea durerilor să se învrednicească de mângâiere în viața viitoare, ca Lazăr, despre care Avraam spune că a primit cele rele în viața lui, motiv pentru care aici se mângâie (Luca 16, 20).
Sau pentru ca cineva, aflându-se în păcate şi înşelând pe mulți, să fie dat de gol prin boală, potrivit celor spuse de Apostol: Căci cel care mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, de aceea, mulți dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulți au murit (I Corinteni 11, 29-30).
Sau pentru ca, fiind pedepsit, să se întoarcă (îndrepte): Căci, fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea (I Corinteni 11, 32); lucru ce se potriveşte celor care, suferind, nu se vor îndrepta, a căror îndărătnicie în răutate minunând pe profet, îl face să spună: Tu îi bați şi ei nu simt durerea; Tu îi pierzi şi ei nu vor să ia învățătură (Ieremia 5, 3).
Sau pentru ca, (aşa) ca în exemplul bolii trupului, răutatea păcatelor să fie descoperită chiar celui care a păcătuit, de multe ori fără să ştie, şi nu prietenului lui în vizită, nici celui încercat de propriile răutăți, aşa cum este cazul paraliticului, căruia Domnul, în Evanghelie, îi spune:„ Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ți fie ceva mai rău (Ioan 5, 14).”
Dar (se întâmplă) ca infirmitățile, de multe ori, să fie lăsate şi pentru scoaterea în evidență a bunătății şi puterii lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să fie preamărit, ca în cazul orbului din naştere, despre care fiind întrebat Domnul: „ „ cine a păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?, a răspuns spunând: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu (Ioan 9, 2-3). ”
Iar de multe ori şi pentru dovedirea firii omeneşti, slăbiciunea trupului este rânduită ca dovadă a puterii lui Dumnezeu, aşa cum însuşi Apostolul spune despre sine:„ Şi pentru ca să nu mă trufesc cu înălțarea descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei să mă bată peste obraz (II Corinteni 12, 7).”
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 314, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, pp. 459-460
„A zis bătrânul: Dacă te ajunge vreo boală a trupului, să nu te nelinişteşti. Căci dacă Stăpânul tău vrea să-ți încerce trupul, cine eşti tu să te superi? Nu-ți poartă El grijă de toate? Nu cumva trăieşti în afară de El?
Rabdă, deci, şi roagă-L să-ți dăruiască cele ce-ți sunt de trebuință; căci aceasta este voia Lui. Arată îndelungă-răbdare şi iubire.”
Viața Sfântului Macarie Egipteanul, II, 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 55
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG-SFATURI DUHOVNICEȘTI
“Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupește, căci e nevăzut. Dar, pentru cei ce înteleg duhovnicește este pretutindeni; căci e de față, fiind în toate si în afară de toate. El este în toate și aproape de cei ce se tem de El
(Ps. LXXXIV, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoși (Ps. CXVIII, 155). ”
“Nu dărîma casa ta, voind să o zidești pe a vecinului. Să știi că lucrul acesta e obositor și greu. Ia seama ca nu cumva hotărîndu-te la aceasta, să o dărâmi și pe a ta și să nu poți să o zidești nici pe a aceluia”.
„Maica Domnului este Stăpâna şi Împărăteasa şi Doamna şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii sunt slujitorii ei precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtăşesc din Preacuratul Trup al Fiului ei ”.
“Dumnezeu este Lumină şi cei pe care-i face vrednici să-L vadă Îl văd ca Lumină. Cei ce n-au văzut această Lumină, nu L-au văzut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Lumină.”
“Pe toţi suntem datori, noi cei credincioşi, să-i privim ca pe unul şi în fiecare să socotim că este Hristos.”
“Inima curată aduce mintea în stare de a cunoaşte pe Dumnezeu. Curăţia inimii este temeiul cunoşinţei noastre duhovniceşti.”
“Plânsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor și curățește sufletul de întinăciunea pricinuita de ele; altul ca focul, care face viu, prin prezenșa Sfântului Duh și reaprinde și încălzește și face înfocată inima și o înflăcărează de dragostea și de dorul lui Dumnezeu.”
EXPERIENŢA DIN CĂDERILE NOASTRE
SFÂNTUL PAISIE AGHIORITUL
Când vă cercetaţi pe voi înşivă, foarte mult ajută ca uneori să vă luaţi viaţa la rând, din vârsta copilăriei, ca să vedeţi unde aţi fost, unde sunteţi şi unde trebuie să vă aflaţi. Dacă nu veţi compara trecutul cu prezentul, nu vă veţi putea da seama că, deşi s-ar putea să fiţi într-o stare oarecum bună, totuşi nu vă aflaţi acolo unde ar fi trebuit să fiţi, şi astfel Îl mâhniţi pe Dumnezeu. Când cineva este tânăr şi se află într-o stare nu foarte bună, se justifică. Dar atunci când se măreşte şi rămâne în aceeaşi stare sau s-a îndreptat doar puţin, nu se îndreptăţeşte.
Cu cât trec anii, cu atât omul se maturizează duhovniceşte şi, dacă pune în valoare experienţa din trecut, înaintează mai statornic şi mai smerit. De multe ori urcuşurile şi coborâşurile în nevoinţă ajută pentru o călătorie duhovnicească statornică şi rodnică spre cele de sus.
Copilul mic, când începe să meargă, este firesc să se rostogolească câteodată pe scară, să se lovească cu capul de balustradă, să urce pe scaun şi să cadă… Nu-şi dă seama că dacă urcă pe scaun şi calcă pe margine, va cădea. Dar cu cât creşte, dobândeşte experienţă, se maturizează şi începe să ia aminte. „Data trecută, se gândeşte, m-am urcat acolo şi am căzut. Acum nu o să mă mai urc”. Tot astfel şi în nevoinţa noastră, atunci când pe toate le supraveghem şi punem în valoare binele, dobândim experienţă, pe care de o vom folosi, ne va ajuta mult.
Îmi aduc aminte că acasă, la Koniţa, aveam şase cai, mari şi mici. Într-o zi, în timp ce îi treceam peste un podeţ făcut din trunchiuri de copaci şi scânduri, un lemn putred s-a rupt şi piciorul căluţului celui mai mic, care avea patru ani, a fost prins între lemne. De atunci, deşi am făcut un podeţ mai mare şi am pus lemne sănătoase, cu toate acestea, când ajungeam acolo, căluţul se oprea, îşi clătina capul şi ori rupea căpăstrul şi fugea, ori sărea dincolo. Dacă acel cal de patru ani, care este cal, folosea experienţa şi nu mai călca cu piciorul pe podeţ, cu cât mai mult omul trebuie să folosească experienţa acumulată din căderile lui.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
Hristos a înviat!
Răbdând rușinea crucii, Hristos a șters rușinea noastră și ne-a mântuit
SFÂNTUL SOFRONIE SAHAROV
Omul este făptura cea mai desăvârșită a zidirii lui Dumnezeu. Setea de a cunoaște mereu mai adânc măreţia chemării noastre celei „mai înainte de întemeierea lumii” nu trebuie să dea ragaz de odihnă minţii și inimii noastre, ci să sporească neîncetat „în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi! ca nimeni dintre noi să nu se învârtoșeze cu înșelăciunea păcatului”. Cea mai mare vrednicie a omului stă în facerea sa „dupa chipul și după asemănarea” lui Dumnezeu și în chemarea de a-L iubi „pe Domnul Dumnezeul său cu toata inima sa, cu tot sufletul său și cu tot cugetul său”. Deși este zidire, omul a primit porunca să devină Dumnezeu.
În rai, cei întâi zidiţi erau înainte de cădere încununaţi „cu slavă și cu cinste”.
„Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau”. Purtau un veșmânt duhovnicesc și stăteau întorși cu duhul către Arhetipul lor, Dumnezeu, Care, la rândul Său, li se punea pe Sine înainte, spre a fi urmat întru împărtășire.
Ei nu simţeau rușine înaintea Domnului. Însă, când privirea lui Adam a rămas ţintuită asupra lumii zidite, iar mai apoi a călcat porunca, el a fost dezgolit de haina luminoasă a suflării dumnezeiești. Atunci „li s-au deschis ochii amândurora, și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte”.
Tot atunci a pătruns rușinea în viaţa oamenilor, care au pierdut cinstea duhovnicească și nu au suferit prezenţa Binefăcătorului Dumnezeu. Pentru aceasta „s-au ascuns… de la faţa Domnului Dumnezeu”. Însă îndepărtarea de Dumnezeu și înstrăinarea de viaţa Lui au cunoscut o asemenea măsură, încât omul a ajuns să se asemene dobitoacelor celor fără de minte și să-și spună în adâncul inimii sale sfâșiate că „nu este Dumnezeu”.
Prin căderea lui Adam, firea omului a fost rănită de moarte încă din rai. Ea a fost supusă stricăciunii și morţii. Când Isaia a văzut, în lumina lumii celei de sus, adevărata dimensiune a acestei căderi, a înfătișat-o în cuvinte astfel:
„Din crestet și până la tălpile picioarelor nu-i nici un loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi și răni pline de puroi, necuratate, nemuiate cu untdelemn și nelegate”. Omul a suferit o mare pervertire și a căzut într-un fel de vieţuire împotriva firii.
Tocmai această boală a firii omenești vine să o tămăduiască Hristos. Luând asupra Lui neputinţele noastre, prin Patima cea de Bunăvoie și Învierea Sa, El a dat viaţă firii noastre celei omorâte de păcat.
Este scris în Vechiul și în Noul Legământ: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi și să vestesc anul plăcut Domnului”
Deci, Hristos Se aduce pe Sine lumii ca adevăratul Doctor și Tămăduitor al firii omenești. Lupta tămăduirii omului căzut a fost purtată de către Noul Adam, „care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei”. Cu alte cuvinte, răbdând rușinea crucii, Hristos a șters rușinea noastră și ne-a mântuit.
El Însuși însă spune: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctori, ci cei bolnavi… că n-am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătoși la pocăinţă”. Domnul cheamă la pocăinţă pe „cei bolnavi” și pe păcătoși.
Prin urmare, tămăduirea se leagă nedespărţit de pocăinţă.
Părintele Sofronie Saharov, Prefacerea rușinii în putere împotriva patimilor
Cine promovează minciuna?
Prof. univ. dr. Nicolae Radu
Istoria recentă obligă la neuitare! Izolete, măști neconforme, contracte oneroase, milioane de euro „volatilizate” sunt căutate de D.N.A. Manipulare, dezinformare sau atentat la siguranța națională? Cine îi apără pe români? Nu cumva este vremea, ca după 31 de ani de speranțe sfărâmate, de minciună și de durere, „cei care văd România doar ca pe o afacere, să ne lase Țara în pace?!”
Statisticile cu privire la numărul semenilor infectați de Covid-19 sunt arătate cu degetul, în timp ce, în urma practicilor existente cu privire la diagnosticarea cu Covid -19, fără necropsie, a tuturor pacienților decedați, îl determină într-un curajos strigăt de revoltă pe un distins coleg de breaslă – specialist recunoscut în Medicina Legală – să aprecieze că tot ce se întâmplă este o mascaradă!
Cine ne fură căciula?
Aș vrea să cred că nu este posibil ca autoritățile unui stat să practice dezinformarea propriului popor cu bună știință, din motive ținute departe de noi, oamenii „de rând”, plătitori de taxe la bugetul statului! Recent, în urma unui interviu luat de un excepțional jurnalist – domnișoara Denisa Gelatu -, declara la „România Tv”, că relaxarea măsurilor anti-Covid-19 nu înseamnă și rezolvarea problemelor românilor! Cine plătește datoriile neachitate la bănci? Cine va readuce în casele românilor speranța pentru ziua de mâine?
Prezentul obliga la reflecții!
Potrivit „Social Media”, aproximativ 1.800.000 de români au rămas fără locuri de muncă! Circa 110.000 de apartamente cumpărate în cea mai mare parte de tineri sunt scoase la licitație în urma imposibilității achitării ratelor la bancă!
Analfabetismul funcțional este prezent!
Copiii încuiați în case mai pot spera că ziua de maine va fi mai bună decât cea de azi? Ce sanse mai au tinerii în România? Românii plecați – îndrăznesc să spun alungați din Țară după distrugerea a sute de fabrici și – sine die – după dispariția locurilor de muncă disponibile când se reîntorc acasă? Se vor mai întoarce oare ei pentru a trăi aici, în țara lor?
„Cea mai importantă investiție a unui stat este investiția în oamenii săi!”.
Sănătatea românilor trebuie să fie în permanență o problemă de securitate națională!
Realitatea este, însă, cruntă! Oameni nevinovați loviți de nedrepte și dureroase boli cronice nu se mai pot trata în spitalele de stat și ajung în situația să cerșească mila autorităților pentru tratamente sau să/și găsească sfârșitul!
Cu ce au greșit semenii noștri lăsați de izbeliște? Întelege un guvernant ce înseamnă să fii bolnav de cancer?
Promisiunile vin cu sacul, dar medicamentele s-au scumpit, așa cum au crescut și cresc încet, dar sigur, de la o zi la alta, toate prețurile la produsele de larg consum! Dar când vor crește pensiile și salariile?
Să nu uităm că „Cea mai importantă investiție a unui stat este investiția în oamenii săi!”.
Cât valorează viața unui Om în România?
„Colectiv” rămâne un cuvânt care va arde în mintea tuturor: A.T.I.-Piatra Neamț, zece suflete arse de vii, „Matei Balș”, „Floreasca”, alte suflete nevinovate înălțate la Cer, „Maternitatea Giulești, îngerașii arși de vii în flăcări, toate indică măsura incompenței și a ignoranței. Cine plătește? A plătit pentru „Maternitatea Giulești”… „acarul Păun” – o nefericită asistentă medicală! Ce să înțelegem despre toate acestea?
„Relaxarea” măsurilor anti-Covid-19 dă iluzii românilor care evadează la mare sau la munte, unde, potrivit unui oficial „de frunte”, nu va mai fi necesara masca! Ce să mai înțeleagă românii? Ne paște un nou „val” de infectări cu Covid-19? Sunt întrebări de care oficialii se ascund și fug precum dracu’ de tâmâie!