În cea de-a doua zi a Sfintelor Pătimiri, Biserica ne așază ca model de pregătire a sufletelor noastre pentru venirea Mirelui de la miezul nopții pilda celor zece fecioare. Iată ce spune Sfântul Serafim de Sarov despre această pildă:
Unii afirmă că lipsa untdelemnului fecioarelor nebune simbolizează lipsa faptelor bune pe parcursul vieții. Această interpretare nu este una tocmai corectă. Cum pot fi acestea lipsite de fapte bune dacă, deși nebune, sunt numite încă fecioare? Puritatea trupească este o virtute supremă ce ne apropie de îngeri și care poate fi în sine un substitut pentru alte virtuți. Cu smerenie, îndrăznesc să spun că, de fapt, acestea erau lipsite de harul Dumnezeiesc al Sfântului Duh. Fecioarele, conduse de nebunia spirituală, au crezut că facerea de bine este singurul scop al creștinismului.
Au săvârșit fapte bune și prin aceasta L-au ascultat pe Domnul, însă nu s-au îngrijit din timp să vadă dacă au primit harul Sfântului Duh. Iar untdelemnul pe care nu îl aveau fecioarele nebune tocmai aceasta reprezintă. Au fost socotite nebune pentru că au uitat de rodul virtuților atât de necesar, harul Sfântului Duh, fără de care și cu care nimeni nu a fost și nici nu va fi mântuit vreodată, întrucât prin Sfântul Duh fiecare suflet își are viața și este înălțat în curăție și fiecare suflet este aprins de către unimea Treimii prin Sfintele Taine. Sfântul Duh se mută în sufletele noastre, iar această ședere, coexistență a Sfintei Treimi întru noi, este dată prin dobândirea Sfântului Duh, care ne pregătește sufletul și trupul pentru existența lui Dumnezeu întru noi, potrivit învățăturilor Sale: Şi voi locui în mijlocul lor şi le voi fi Dumnezeu (Ieșire 29, 45).
Acesta este untdelemnul candelei fecioarelor înţelepte, care ardea luminos şi timp îndelungat, astfel încât să-L poată aştepta pe Mirele ce a venit la miezul nopţii şi să intre cu El în casa bucuriei. Însă fecioarele nebune, văzând că untdelemnul lor se termină, au mers la piață să mai cumpere, dar nu s-au întors la timp, căci ușile erau deja închise. Piața reprezintă viața noastră, ușa cămării de nuntă (ce s-a închis și nu le-a permis să ajungă la Mire) reprezintă moartea, fecioarele cele înțelepte și cele nebune sunt sufletele creștinilor, untdelemnul reprezintă Harul Sfântului Duh dobândit prin acestea și care preface lucrurile trecătoare în cele veșnice, transformă moartea în viața duhovnicească, întunericul în lumină, iar ieslea ființei noastre, în care patimile sunt legate precum animalele și vitele, în Templul lui Dumnezeu, Împărăția bucuriei fără de sfârșit a vieții întru Hristos.
Același lucru îl spune și Sfântul Macarie cel Mare. Sufletele ce caută sfințenia Sfântului Duh care este în afara naturii, se dedică în întregime Domnului. În Domnul pășesc, să roagă și-și pun gândurile, întorcându-se de la orice altceva. Pentru aceasta sunt acele suflete alese să primească untdelemnul harului ceresc. Dar celelalte suflete, care se mulțumesc doar cu ceea ce le oferă propria lor natură, se târăsc pe deasupra pământului cu gândurile lor. Nu doar că gândurile lor se ocupă doar cu cele lumești, dar și întreaga lor minte își are existența pe pământ. În conștiința proprie de sine li se pare că aparțin Mirelui, dar sunt înzestrate doar cu podoabele cărnii. Cu atât mai mult, nu s-au născut din Duh și nici nu au primit untdelemnul bucuriei.
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
România va fi distrusa de Rusia
https://youtu.be/FDOeLOHWn3s
Vedeți ultimele 10 minute din videoclip.
DACĂ E CINEVA ÎN PREAJMA PĂRINTELUI ELPIDIE sa-i transmita ca răspunsul la cele intamplate cu necuratul și cu trantitul usii nu e minune sau eveniment de Pateric ci e semn ca acolo cineva care slujeste cu părintele slujeste cu nevrednicie. Sau daca nu e chiar părintele cel în cauza.
Cuviosul Părinte Petroniu Tănase – Predică la Sfânta și Marea Miercuri
Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.
Fariseii și cărturarii, îndeosebi, și poporul evreu în general, aveau credința că ei, ca popor ales și chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinați din oficiu să fie moștenitori ai împărăției cerurilor.
Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credință este greșită. Pilda Vameșului și a Fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos și un drept, prin poziția și prin faptele lor, își schimbă între ei locurile, prin poziția lor sufletească.
Vierii necredincioși, deși la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea: „Se va lua împărăția de la voi și se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43).
Ucenicul și păcătoasa, pomeniți în Miercurea Sfântă, arată și mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaște mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâtea minuni, auzise atâtea învățături minunate și cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veșnică.
Dimpotrivă, desfrânata cea înstrăinată de Dumnezeu aducând cu mare căință lacrimi și mir de mult preț, devine mironosiță și pregătește spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).
Slujba Utreniei ne pune mereu față în față cele două stări: ale ucenicului și a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăință și căderea pricinuită de iubirea banilor.
„Desfrânata a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale și s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al răutăților; iar ucenicul cel nemulțumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul“ (sedealna); sau:
„Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despărțit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmașului; rea este lenevirea, mare este pocăința…“.
Iar Casiana Monahia, în vestita Slavă a stihoavnei, ne arată aievea zbuciumul sufletesc și tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului:
„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se, a adus Ție mir mai înainte de îngropare, zicând; Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului. Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune; ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu. Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu, să nu mă treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă“.
Învățătura veșnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii și preoții săi, se poate întâmpla și cu Israelul cel nou, cu creștinii și cu slujitorii săi: preoții și monahii. Nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc, este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia. De aceea, Sfinții Părinți zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru“.
La sfârșitul postului, pomenirea păcătoasei și a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit.
Ne apropiem de Sfintele Paști, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o neatenție ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.
Tot așa, cel împovărat cu multe și înstrăinat de Dumnezeu, are și el pricină de nădejde: o pocăință sinceră, din adâncul inimii și cu lepădare de păcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe păcătoasa, ceea ce căzuse în păcate multe.
Cu frică și cu nădejde deci, se lucrează mântuirea. Cu frică, pentru nestatornicia și șubrezenia firii omenești, cu nădejde în puterea pocăinței ce ne stă la îndemână și în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, înaintea cărora nici un păcat nu rezistă. Și Iuda putea fi iertat de se căia. Ne-o adeverește păcătoasa cea de mulți ani, care vărsând mir cu lacrimi „s-a izbăvit de puterea răutăților“ și ne-o va arăta de asemenea și celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca și păcătoasei.
Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi:
„Astăzi s-a adunat soborul cel viclean și a gândit asupra Ta cele deșarte; astăzi Iuda, pentru tocmeala ce a făcut, și-a arvunit spânzurare; iar Caiafa și nevrând a mărturisit că unul pentru toți a luat patima cea de bună voie, Izbăvitorul nostru…“.
Pentru fapta atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare. Căci păcatul vânzării și lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri și apasă cu aceeași greutate și asupra creștinilor. Fiindcă și aceștia, ca și poporul evreiesc, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani și pe un preț de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.
Izbăvește Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!
Fiecare dintre noi este potențial un Iuda -Cuvânt la Sfânta și Marea Miercuri
Sfântul Cuvios Părinte Serafim Rose
În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu și voia Sa pentru viețile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomenește trădarea lui Hristos de către Iuda; și Părintele Serafim a ținut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măști a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în capitolul 26 de la Sfântul Evanghelist Matei, Părintele Serafim a început:
„În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie și L-a uns cu mir de mare preț; și este foarte mișcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în același timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă și ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ultimul fir de pai, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor și s-a gândit că era preț de sânge. Vedem judecata logică care se desfășoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: Am crezut că Omul acesta este cineva important. El risipește banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important … și tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Și cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol și determinat să-L trădeze pe Hristos.
El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit și nu și-a răstignit patimile.
Oricare dintre noi poate fi exact în acea situație. Trebuie să ne uităm la inima noastră și să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de țăcănit și noi nu suntem – greșim. Ca și Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinși cu iubirea pentru curăție, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simț al frumosului: oricare dintre micile noastre greșeli de care ne ținem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinși, putem începe să ne justificăm această stare în mod logic – pe baza patimii noastre. Și de la acel proces logic de gândire Îl putem trăda pe Hristos, dacă nu ne păzim și începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potențial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi și în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo și să spunem Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!.”
Ieromonah Damaschin, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, București, 2005
Să ne dăruim pe noi înșine aproapelui
Cuviosul Părinte Dumitru Stăniloae
Omul e creat de Dumnezeu cu pecetea responsabilității imprimată în el. Aceasta este o dovadă a existenței lui Dumnezeu. Trebuie să răspund la chemarea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am și pentru mine însumi. Înainte de toate am nevoie de celălalt, de cuvântul lui, de mângâierea lui pentru a mă întări în deznădejdile și întristările mele. Avem nevoie unii de alții. Nu este de ajuns să slujim în mod exterior. Trebuie să ne dăruim pe noi înșine! Acesta este temeiul iubirii! Numai așa creștem, pentru că atunci avem o comuniune reală.
Fiul lui Dumnezeu a venit în timp asumându-Și de bunăvoie nevoia de mine. Vrea ca eu să-L iubesc. Tocmai în aceasta stă lepădarea de Sine a lui Dumnezeu: în faptul de a fi acceptat să aibă nevoie de mine. Astfel, Hristos a revelat responsabilitatea noastră față de creație, față de ceilalți oameni și față de El Însuși. Responsabilitatea Bisericii este de a-i ajuta pe oameni să-L întâlnească pe Dumnezeu în mod personal. Dacă se vor alipi de Hristos, toată dezbinarea dintre oameni, toată oscilația și îndoiala în iubirea lor vor dispărea.
Pr. Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 2007
Patru stări și lucrări duhovnicești în războiul duhovnicesc
Sfântul Teofan Zăvorâtul
După ce ai învățat că pentru desăvârșirea creștină trebuie să duci un război necontenit și aspru cu tine însuți, ți se cuvine, dacă vrei cu adevărat să fii biruitor în acest război nevăzut și să te învrednicești de cunună, să sădești în inima ta următoarele patru stări și lucrări duhovnicești ca și cum te-ai întrarma cu cele mai de nădejde și nebiruite arme, și anume:
a) niciodată să nu te încrezi în tine însuți în nimic;
b) să porți întotdeauna în inimă o încredere desăvârșită și plină de curaj numai în Dumnezeu;
c) să te nevoiești neîncetat;
d) totdeauna să te afli în rugăciune.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2013