Ascultarea stă la baza monahismului, dar despre ascultare este extrem de greu de vorbit, căci poate conduce un om într-o lume care nu poate fi descrisă, deoarece nu i se aplică niciun concept uman. Ascultarea este o taină care este revelată numai de Duhul Sfânt. Iar ascultarea este atât taină, cât și viață în Biserică. La prima vedere, abdicarea de la voia proprie și de sub puterea rațiunii, s- ar părea să contravină planului lui Dumnezeu pentru om, pe care El Insuși l-a înzestrat cu o libertate ca a Sa și pe care, în virtutea acelei libertăți, El îl cheamă să împărățească veșnic cu El. .
Punerea voinței proprii și a capacității de a raționa în mâinile altei persoane, chiar dacă acesta este preot, ar face ca mulți oameni să simtă ca și cum pământul le-ar fi fugit de sub picioare. Un astfel de pas ar fi ca și cum s-ar arunca într-un abis negru, și-ar pierde personalitatea și s-ar aduce pe sine în cea mai rea dintre sclavii. Ar fi ca o auto-anihilare. Dar celor care, prin credință, au urmat învățătura Bisericii și s-au lepădat de ei înșiși în spiritul acestei învățături, ascultarea le este revelată ca un dar de Sus, nespus de mare. Omul „ascultător” poate fi comparat cu vulturul care se ridică cu aripi puternice în ceruri și de acolo cercetează senin zările care îl despart de pământ, bucurându-se de siguranța și de stăpânirea lui asupra înălțimilor inaccesibile și inevital de înspăimântătoare pentru alții. Cu încredere, dragoste și bucurie, „ucenicul”[1] își supune cu ușurință voința și judecata sa, Părintelui său duhovnicesc, eliberându-se astfel de povara grea a grijilor pământești și ajungând la o stare a cărui valoare este imposibil de definit – curăţia minţii în Dumnezeu.
Monahismul înseamnă mai presus de toate puritatea minții, care este de neatins fără ascultare. De aceea nu poate exista monahism fără ascultare, iar omul căruia îi lipsește ascultarea nu este călugăr în adevăratul sens. Este posibil să primim daruri mari de la Dumnezeu – chiar și desăvârșirea martiriului – în afara condiției monahale; dar curăția minții este un dar special al monahismului, necunoscut pe alte căi, iar călugărul nu poate ajunge la această stare decât prin ascultare. De aceea consider că ascultarea este inima puternică a monahismului care include și celelalte două jurăminte ca un corolar firesc. Sfântul Ioan Scărarul, de exemplu, vorbește astfel: „…mama curăției este tăcerea interioară (isihasmul) și ascultarea. Eliberarea de patimi dobândită prin tăcerea interioară nu rămâne de neclintit atunci când este în contact permanent cu lumea; dar când această eliberare se naște din ascultare, rămâne în toate împrejurările încercată și neclintită. Iar despre sărăcia de bunăvoie, el spune: „Va mai gândi oare cel care a renunțat la chiar sufletul său, să mai dobândească bunuri?” Așadar, ascultarea „prin retragerea din lume și renunțarea la propria voie… precum două aripi de aur îl poartă ușor până la cerul”, despătimirii.
Ascultarea este o Taina a Bisericii și, prin urmare, relația dintre părintele duhovnic și ucenic are un caracter sfânt. Am subliniat deja că această taină pentru fiul duhovnicesc constă în a învăța să facă voia lui Dumnezeu pentru a intra în sfera voinței divine și, prin aceasta, a participa la viața divină. Pentru părintele duhovnic, taina înseamnă ca prin propria sa rugăciune și viață de strădanie, să aducă ucenicii la cunoașterea acelei vieți și la dezvoltarea în interiorul lor, a adevăratei libertăți fără de care mântuirea este imposibilă.
„Acolo unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” și astfel scopul ascultării, ca și al vieții creștine în general, este dobândirea Duhului Sfânt.
Un părinte duhovnic nu va încerca niciodată să supună voința unui ucenic propriei sale voințe umane, dar în cursul vieții de zi cu zi s-ar putea întâmpla ca el să se vadă obligat să insiste ca sfaturile sale să fie respectate – situație în care niciun ucenic ascultător nu și-ar pune părintele duhovnic.
În virtutea înaltei sale responsabilități în fața lui Dumnezeu, efortul ascetic cerut unui duhovnic este mult mai împovărător, decât cel cerut de la ucenic. Dar această responsabilitate apare numai atunci când ucenicul acordă ascultare neclintită; în caz contrar, ucenicul poartă toată greutatea răspunderii pentru acțiunile sale și pierde beneficiile ascultării. Nu face parte însă din datoria duhovnicului să-și elibereze ucenicul de responsabilitate, ci să-l învețe adevărata viață creștină și adevărata libertate creștină, pentru care este necesar să depășești în sinele propriu, prin ascultare, patima impunerii voinței personale și a iubirii de putere. Oricine caută să-și domine aproapele sau chiar să-i încalce libertatea, își distruge în mod inevitabil și propria libertate, întrucât însuși faptul unei astfel de încălcări a libertății altei persoane, implică o încălcare a vieții dumnezeești de iubire la care este chemat omul.
Traducere din limba engleză: Sora Gabriela Naghi
Referinţă:
Adevărul și Viața. Arhimandritul Sofronie (Saharov). Essex 2014.
[1]Ucenicul în acest context se referă la fiecare monah și la fiecare creștin, care se roagă Părintelui său duhovnic pentru îndrumare.