Am găsit undeva următoarea povestire a unui ascet de demult: „Mult m-am trudit și am lucrat, dar bani nu am adunat; ceea ce îmi rămâne, de obicei, împart totul la săraci. Însă odată mi-a venit următorul gând: „Ce se va întâmpla când voi îmbătrâni și mă voi îmbolnăvi? Cine mă va ajuta și mă va adăposti atunci? Cu ce voi trăi?”. M-am tot gândit așa și am început să pun bani de-o parte pentru „zile negre”, la început câte puțin din ostenelile mele, iar apoi tot mai mult, astfel încât am încetat cu totul să-i ajut pe ceilalți, precum făceam înainte.
Cu timpul mi s-a adunat un stoc destul de mare pentru „zile negre”. Și ce s-a întâmplat? Cum am gândit, așa s-a și întâmplat: „zilele mele negre” au venit. Mi s-a deschis o rană cumplită la picior și nu am mai putut lucra. A trebuit să stau la pat și să caut ajutor la doctori. Dar mi-am tratat boala atât de mult, încât toți banii i-am cheltuit, iar ajutor nu am primit. În cele din urmă doctorii mi-au spus: „Trebuie să-ți amputăm piciorul bolnav, căci altfel vei muri”. Nu aveam ce să fac și am hotărât să mă lipsesc de picior, numai să rămân viu.
Între timp, în timpul unei nopți m-am răzgândit. Mi-am amintit viața mea, de muncă dinainte, când nu aveam nici un necaz, ci doar mă bucuram că din ostenelile mele le dădeam ajutor celor nevoiași, iar de mine parcă și uitam, și am început să-I cer lui Dumnezeu ajutor, căindu-mă pentru faptul că mi-am strâns avere și am nădăjduit ca prin bani să mă izbăvesc de orice năpastă. Și, iată, mi se arată îngerul lui Dumnezeu și îmi spune: „Unde sunt, așadar, banii pe care ți i-ai adunat pentru „zile negre”? Eu am izbucnit în plâns. „Am greșit – i-am spus Doamne, iartă-mă, de acum nu voi mai face acest lucru!”. Atunci îngerul Domnului s-a atins de piciorul meu bolnav și dintr-o dată mi-a trecut toată durerea. De atunci am început să socotesc că este păcat să adun bani pentru „zile negre”. Pentru ce îmi trebuie bani când Domnul Însuși Se îngrijește de mine?”.
Vă neliniștește situația exterioară (se înțelege: insuficiența mijloacelor material) și cea prezentă și, mai ales, cea viitoare, nu atât pentru dumneavoastră, cât pentru familie. Dezvăluiți-I Domnului durerea pe care o aveți. Și rugați-vă să orânduiască după voia Lui cea sfântă.
Familia dumneavoastră, oare, nu este a lui Dumnezeu? Și nu are El grijă de ea așa cum are de toți? A vă ruga, dar, pentru aceasta nu este nici un păcat… Cine ne-a învățat să cerem în rugăciune: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, nu se întristează când cerem și celelalte lucruri ale vieții, lăsându-le, totuși, pe toate în voia Lui cea sfântă. Familia este crucea vieții capului ei! Răbdați, supunându-vă Domnului și, făcând tot ce ține de dumneavoastră, lăsați totul în voia lui Dumnezeu.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Cartea Ortodoxă, p. 174-175)
Selecţie şi redactare: Dr. Gabriela Naghi
Toate se aranjează prin rugăciune, dar trebuie să-ți pui încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Iubiți rugăciunea. Să vă îndreptați continuu mintea la Dumnezeu… Pentru a nu trăi în întuneric, apăsați „întrerupătorul”rugăciunii, ca să vină lumina divină în sufletul vostru. În adâncul sinelui vostru va străluci Hristos… Când mintea omului se pregătește pentru rugăciune, într-o miime de secundă vine harul divin. Atunci omul se umple de har și vede totul cu alți ochi.
Toate se aranjează cu ajutorul rugăciunii. Dar trebuie să ai dragoste, să ai căldură în rugăciune.
Să nu îți faci griji, ci să îți pui încrederea în dragostea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Când te afli în rugăciune, toate devin așa cum trebuie. Înăuntrul tău vine harul lui Dumnezeu. Când ai harul, toate se fac cu bucurie, fără efort.
În cazul rugăciunii, nu are importanță durata temporală, ci încordarea. Să vă rugați lui Dumnezeu fie și pentru cinci minute, dar dedicați lui Dumnezeu cu dragoste și dor. Adică rugăciunea trebuie să fie conștientă, cu mintea concentrată.
Ca Iisus să vină înăuntrul nostru atunci când Îl chemăm cu Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă, inima noastră trebuie să fie curată, să nu aibă nici o piedică, să fie liberă de ură, egoism și răutate.
Monahul Patapios Kavsokalivitul, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul – Sfințenia în secolul al XXI-lea, Editura Doxologia, Iași, 2015
Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare
Cuviosul Părinte Roman Braga-unul din Sfinții Rugului Aprins (2 Aprilie 1922 – 29 Aprilie 2015)
Întemnițat11 ani la: Piteşti, Jilava, Canal, Balta Brăilei, Salcia, Ostrov
Postul Mare întruchipează viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, mai exact, ultimii trei ani şi jumătate ai activităţii Lui mesianice pe pământ. Această perioadă a postului se aseamănă cu o călătorie, sau un pelerinaj duhovnicesc, având şi cale netedă, şi urcuş cu multă osteneală. În vederea unei bune pregătiri a noastre pentru a face acest pelerinaj duhovnicesc şi pentru a ajunge la ţinta urcuşului nostru, Sf. Părinţi şi marii dascăli – inspiraţi de Duhul Sfânt – au rânduit ca fiecare Duminică din această perioadă să-si aibă semnificaţia ei deosebită, spre folosul tuturor.
1. Astfel, după cale de o săptămână, întâlnim prima Duminică, numită Duminica Ortodoxiei. Ea ne aminteşte în fiecare an biruinţa ortodoxiei asupra ereziei numită iconoclasm, şi asupra tuturor ereziilor. Dreapta credinţă, temelia Bisericii noastre străbune, acel grăunte de muştar de care pomeneşte Iisus ucenicilor Săi, nu a putut fi menţinută decât cu foarte multă osteneală şi lupte îndelungate, deoarece încă de la începutul răspândirii ei, au apărut unele erezii – adică devieri de la adevăr – precum neghina în lanul de grâu.
Dar Hristos Domnul, Capul Bisericii, Mirele ei, Cel ce a biruit moartea şi Care a făgăduit Apostolilor: ”Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20), a făcut biruinţă prin luptătorii şi pururea pomeniţii dascăli şi învăţători ai întregii lumi din primele secole creştine.
Una dintre cele mai mari erezii este iconoclasmul, sau lupta împotriva icoanelor, luptă care a durat aproape două secole (de la 725 la 842), dezbrăcând Biserica lui Hristos de podoabele ei şi îmbrăcând-o în haină de doliu. Aceasta a avut ca urmări pozitive stabilirea unei teologii a sfintelor icoane, la Sinodul al VII-lea de la Nicea (787), de către sfinţii părinţi mărturisitori ai vremii aceleia, dintre care amintim pe Sf. Ioan Damaschin, Sf. Teodor Studitul, Sf. Nichifor Mărturisitorul şi mulţi alţii. Sf. Ioan Damaschin spune că ”Dacă nu te închini icoanei lui Hristos, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, care este icoană vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea” (Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica Generală, Buc., 1993, p. 420). Lupta împotriva icoanelor se încheie pe vremea împărătesei Teodora, când se fixează la 11 Martie, 843 prima Duminică a Marelui Post, ca fiind Duminica Ortodoxiei.
fragment
Cinstirea icoanelor nu este închinare la idoli
Sfântul Ierarh Luca al Crimeei
Oare cinstirea icoanelor are ceva în comun cu închinarea la idoli, o aminteşte cu ceva măcar pe departe?
Bineînţeles că nu. Noi nu ne facem dumnezei din sfintele icoane, ci dând cinstire sfântului chip, icoanei, dăm cinstire Dumnezeului Celui Adevărat, sau Preacuratei Lui Maici, sau sfântului zugrăvit în ea. Privind sfântul chip cu ochii trupeşti, ne întoarcem ochii duhovniceşti către chipul dintâi, către prototipul ei. Sfintele icoane, asemenea Sfintei Scripturi, ne amintesc de persoane şi întâmplări reale.
Oare Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia Îi dăm cinste şi laudă prin aceste imagini, nu S-a întrupat şi n-a trăit pe pământ, printre noi, în realitate? Oare n-a trăit pe pământ Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a Cărei icoană a fost zugrăvită de către Sfântul Evanghelist Luca? Iar Ea a binecuvântat icoana cu pricina şi a zis: „Cu acest chip va rămâne pururea harul Meu”. Ştiu asta cei fără de minte? Oare n-au auzit câte minuni se fac prin icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu?
Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 58
Vaticanul stia de laboratoarele din Ukraina dar a tinut taina.