,,Vrăjitorii de toate felurile sunt slujitorii diavolului. Nu vă duceţi la vrăjitori, că vă duceţi la diavolul. Ducându-vă la diavolul, vă pierdeţi mântuirea’’. Aceste cuvinte să le spui apăsat ori de câte ori ai ocazia, cinstite cititorule, pentru că multe suflete rătăcite nu se încredinţează lui Dumnezeu şi nu-I cer ajutorul, ci se duc la aceşti şarlatani, sperând din toată inima lor că ei le vor rezolva problemele vieţii. Aş vrea să cunosc măcar un singur caz când diavolul a făcut bine vreunui om.
Astăzi sărbătorim pe cei doi Sfinţi Apostoli ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Petru şi Pavel, şi am ales să scriu despre vremea când Sfântul Petru propovăduia Evanghelia în mijlocul păgânătăţii din Roma. În acea vreme, era în Roma un vrăjitor vestit, Simon, care, cu ajutorul diavolului făcea multe minuni părute, mincinoase şi ducea în rătăcire mulţime de oameni. Aşa bunăoară, a spus tuturor că i se va tăia capul şi a treia zi va învia. Pentru această înşelăciune a adus un berbec şi, prin nălucire diavolească, i-a făcut pe oameni să vadă că acel berbec ar fi chiar el. Naivii au văzut şi au crezut. Sfântul Apostol Petru i-a deşteptat şi le-a arătat că berbecului, nu lui Simon i s-a tăiat capul.
Fiindu-i vădită înşelăciunea, Simon a chemat iarăşi puterea diavolilor şi de pe o zidire înaltă le-a spus: ,,Romani, deoarece până acum aţi petrecut în nebunie şi lăsându-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mâinile lor şi mă voi înălţa la tatăl meu din cer, de unde voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele mele, nici n-aţi crezut în lucrurile mele’’.
Într-adevăr, după acestecuvinte ameninţătoare şi mincinoase, Simon a fost luat şi purtat de demoni prin văzduh, iar oamenii nu încetau a se mira de puterile mari pe care credeau ei că le are. În mijlocul acestei mulţimi năuce, Sfântul Apostol Petru s-a rugat astfel: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu se smintească popoarele care cred în Tine!’’ Sfârşind rugăciunea, a strigat: ,,Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh, unde este acum!’’ În acea clipă, puterea diavolilor a pierit, l-au părăsit pe ticălosul Simon, şi acesta a căzut şi s-a zdrobit de pământ. Dumnerzeu a rânduit ca să nu moară imediat, pentru ca să-şi cunoască puterea cea deşartă şi faptele ticăloase pe care le-a săvârşit.
A doua zi, sufletul său cel spurcat a fost dus de diavolii cei întunecaţi în împărăţia lor, adică în iad (După Vieţile Sfinţilor pe iunie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, p. 484-485).
Presbiter Ioviţa Vasile
Să fim smeriți, dar să nu vorbim despre smerenie
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentu păcătoșenia lui.
Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiastru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie. I-am răspuns: „Sunt de acord că unii creștini, din pricina greșelilor proprii sau ale altora, sunt prinși în capcana complexului de vinovăție, dar și tu trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală și mai gravă – mândria. Conștiința religioasă a vinovăției, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăință și spovedanie, pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”.
Prin aceste explicații, se spulberau multe din nedumeririle mele cu privire la problemele psihologice ale vieții creștine. Înțelegeam că Bătrânul vroia să ne păzim de acea mândrie deghizată fie în autojustificarea fariseismului creștin, fie în autoblamarea specifică unei conștiințe creștine vinovate. Vedeam că, atât neobrăzarea celor care se cred curați, cât și neîndrăzneala celor care se simt vinovați sunt, de fapt, două fețe ale aceleiași monede – mândria, deoarece adevăratul credincios se izbăvește de vină prin Spovedanie și iertarea păcatelor și se bucură de această izbăvire pe care i-a dăruit-o Hristos; cunoscând că este dar de la Dumnezeu, va fi recunoscător, nicidecum mândru, e curățit prin Sângele lui Hristos, nu prin vreo izbândă a lui proprie. Astfel, se bucură, mulțumește lui Dumnezeu și nu se mândrește, ba, mai mult, îi vede pe toți ceilalți buni sau capabili de a deveni mai buni prin Sângele lui Hristos.
Părintele ne călăuzea spre drumul care, ocolind atât răul (păcatul) cât și „mai răul” (mândria pentru virtute), ducea la smerenie. De aceea, se străduia să apere smerenia autentică de pericolul alterării semnificației ei. Îmi spunea, bunăoară:
– Să fim smeriți, dar să nu vorbim despre smerenie, căci aceasta este cursa diavolului, aducătoare de deznădejde și nepăsare, în timp ce adevărata smerenie aduce nădejdea și lucrarea poruncilor lui Hristos.
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău
Începutul răutăţilor este gândul mincinos
Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost întrebuinţată de către îngerul căzut minciuna (Facere 3, 13). Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strâns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi. Cuvântul „dintru început” arată faptul că minciuna a slujit diavolului chiar de la început ca armă pentru uciderea de oameni şi îi slujeşte în chip statornic ca armă spre pierzarea oamenilor.
Începutul răutăţilor este gândul mincinos. Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gândul mincinos. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei – protopărinţii! Protopărinţii noştri „s-au amăgit”, adică au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putinţă de tămăduire, cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit şi de strămoaşa noastră: „Şarpele m-a amăgit”, a zis ea, „şi am mâncat” (Facere 3, 13). De atunci, firea noastră pătrunsă de otrava răului tinde „cu voie şi fără voie” spre răul care se înfăţişează voinţei pervertite, înţelegerii schimonosite, simţirii pervertite a inimii în chipul binelui şi al desfătării. „Cu voie” – pentru că în noi mai este încă o rămăşiţă de libertate şi de alegere între bine şi rău. „Fără voie” – pentru că această rămăşiţă de libertate nu lucrează ca o libertate deplină; ea lucrează sub înrâurirea de neînlăturat a stricăciunii făcute de păcat. Ne-am născut aşa şi nu putem să nu fim aşa; şi de aceea ne găsim cu toţii, până la unul, în stare de amăgire de sine şi de înşelare demonică.
Din acest fel de a privi starea oamenilor în legătură cu binele şi răul, [adică] starea în care se află în mod obligat fiecare om, reiese următoarea definiţie a înşelării, care o lămureşte în chip cu totul mulţumitor: înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr. Înşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtăşească inimii, corupând simţirile inimii; luând stăpânire asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i şi trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înşelare este starea de pierzanie sau de moarte veşnică.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, editată de Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999, pp. 3-4
Nu închide necazul înlăuntrul tău, ci prefă-l în rugăciune
SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAVSOKALIVITUL
Și eu mă gândesc că păcătuiesc. Nu merg bine. Însă tot ceea ce mă necăjește prefac în rugăciune, n-o închid înlăuntrul meu, merg la duhovnic, mă spovedesc, s-a isprăvit! Să nu ne întoarcem înapoi și să spunem ce n-am făcut. Însemnătate are ce-o să facem acum, din această clipă și mai departe. Precum spune Apostolul Pavel: „…uitând cele ce sunt în urma mea, și tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14).
Pe Apostolul Pavel l-a cercat duhul temerii spre a-i tăia strădania către Hristos, dar el a prins îndrăzneală și a zis: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Și celelalte: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere»” (Romani 8, 35-36). Și Împăratul Proroc David: „Nu voi muri, ci voi fi viu, și voi povesti lucrurile Domnului” (Psalmul 117, 17). Să vă desfătați de Scripturi. Amintiți-vă de acel cuvânt frumos: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc, și cei ce Mă caută vor afla har.” (Pilde 8, 17).
(Ne vorbește părintele Porfirie – Viața și cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumenița, 2003, pp. 293-294)
Dumnezeu nu Se schimbă niciodată
Lumea cea de acum, cea văzută, e doar o umbră a veacului viitor, duhovnicesc, fără de moarte, a viitorului pământ al celor vii (Psalmi 26, 19). Oare este un lucru raţional să ne lipim de umbră, iar nu de însuşi adevărul, de veacul care va să vină, cel cu adevărat real, şi de ziua cea veşnică?
Trece chipul lumii acesteia, se schimbă anotimpurile anului, se schimbă neîncetat atmosfera sau văzduhul înconjurător, o generaţie trece şi altă generaţie vine, trec împăraţii, se schimbă unul cu altul, trec oamenii mari şi mediocri şi toate talentele lor, trece frumuseţea omenească şi se preface în gunoi, trec chipurile zilei şi nopţii, nesfârşit de feluritele forme ale cerealelor şi tuturor plantelor – totul trece şi se preface în stricăciune.
Singur Dumnezeu nu Se schimbă niciodată şi rămâne veşnic Unul şi Acelaşi. Preabun. Preasfânt, Preaînţelept, Preafrumos, Preafericit. Veşnic, Atotputernic – precum şi sufletul cel omenesc, cel zidit după asemănarea Lui, dacă a ajuns la sfinţenie.
Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu, Editura Sophia, București, 2009, p. 16
De va vrea omul, de dimineaţă până seara vine la măsura dumnezeiască”
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
“Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L “îndoaie” pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare şi să rămână cu el, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înălţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. “Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”(Lc. 15, 7), spune Evanghelia. Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare. Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuşi. Este şi foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea să se pocăiască şi astfel să se slobozească din iadul cel mic în care trăieşte, care îl duce la cel mai mare şi rău, la cel veşnic. Astfel el se lipseşte şi de bucuriile paradisiace pământeşti, care se continuă în rai lângă Dumnezeu cu bucurii mult mai mari şi veşnice.
Cât timp omul se află departe de Dumnezeu, este în afară şi de sine. Vezi, în Evanghelie că fiul risipitor “venindu-şi în sine, a spus: Merge-voi la tatăl meu“. Adică atunci când şi-a revenit, când s-a pocăit, atunci a zis: “Merge-voi la tatăl meu“. Cât timp trăise în păcat, era în afară de el, nu era raţional, deoarece păcatul este în afară de raţiune.
– Părinte, Avva Alonie spune: “De va vrea omul, de dimineaţă până seara vine la măsura dumnezeiască” (Pateric, Avva Alonie, 3, p.37) La ce se referă?
– Viaţa duhovnicească nu are trebuinţă de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad în rai, dacă se pocăieşte. Omul este schimbător. Se poate face înger, dar se poate face şi diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăinţa! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-şi aducă omul în minte şi s-a mântuit. Un gând de mândrie să-şi aducă şi s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăieşte şi îl află moartea aşa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoţit şi de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Pentru că gândul este gând, dar există şi inimă. “Şi cu sufletul şi cu inima şi cu gândul“, spune cântăreţul. Mi se pare că Avva se referă la o stare mai permanentă. Este trebuinţă de un interval de timp ca să ajungă cineva într-o stare bună. Dacă greşesc şi mă pocăiesc, sunt iertat în aceeaşi clipă. Dacă am duh de nevoinţă, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez.
– Părinte, un om în vârstă se poate ajuta duhovniceşte pe sine însuşi?
– Da, căci mai ales atunci când cineva îmbătrâneşte, i se dă posibilitatea să se pocăiască, pentru că îl părăsesc iluziile. Mai întâi, deoarece odinioară, când a avut puteri trupeşti şi n-a întâmpinat greutăţi, nu şi-a dat seama de slăbiciunile lui şi credea că se află într-o stare bună. Acum, când întâmpină greutăţi şi se plânge, este ajutat să înţeleagă că nu este în regulă, că şchiopătează şi că trebuie să se pocăiască. Dacă pune în valoare duhovniceşte puţinii ani ai vieţii ce i-au mai rămas şi foloseşte şi experienţa ce a dobândit-o în numeroşii ani ai vieţii sale trecute, nu-l va lăsa Hristos, ci îl va milui.
Sfântul Paisie Aghioritul, Nevoinţa duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003