Sfinții Mucenici ai vremurilor noastre: Părintele Mărturisitor Constantin Voicescu

Moartea sa tragică, într-un accident de maşină, la 8 septembrie 1997, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste închise şi decedate în lagărul de femei de la Mislea, a fost considerată chiar de către de alţi părinţi duhovnici care i-au fost şi prieteni (Arsenie Boca, Cleopa Ilie) drept moarte mucenicească, o jertfă supremă închinată lui Hristos, Celui Căruia I-a închinat întreaga sa activitate apostolică.
„Accidentul” a fost de fapt regizat de securitate care a omorî încă un mărturisitor împotriva comunismului. Este înmormântat în 11 septembrie la Cernica, alături de soţia sa.

Parintele Marturisitor Constantin Voicescu:

„Rămânând la egoism şi neajungând la milă, putem doar să ne văităm sau să ne înrăim în urma celor îndurate. Depinde ce înţelegem din ce trăim. În suferinţă există o cale, uneori un ajutor nepreţuit, un semn divin. Mie, de pildă, bacilul Koch mi-a fost un mare prieten, care m-a şi salvat: ce-aş fi făcut atunci când m-au arestat a doua oară, în 1949… Mi s-a descoperit un TBC osos la genunchi şi am fost trimis la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Când? În 1950, exact când ar fi trebuit să intru în focul „reeducărilor“. Ce-aş fi făcut, cum m-aş fi purtat? Rezistenţa omului torturat are limite, acolo s-a depăşit imaginabilul. Nu ştii de ce mare pacoste te scapă Dumnezeu, care îţi dă o încercare, cum a fost la mine boala… Nu trebuie să cârtim niciodată, că nu ştim dacă nu cumva se poate şi mai rău“.

Pr. Mihai Lungeanu îşi aminteşte: „Era atât de frig la Aiud, încât parcă îmi îngheţase şi sufletul în mine. Eram cu patul aşezat lângă Părintele Voicescu. Din plafonul de beton cădeau valuri de aer rece. Din podeaua de beton se ridicau valuri de aer rece. Ne puseserăm amândoi pătura în cap şi ne rugam. Era o zi de duminică. Nu l-am întrebat ce rugăciuni făcea. Bănuiesc că se gândea la Sfânta Liturghie. Eu, după obiceiul pe care îl căpătasem în cea de-a doua condamnare, urmăream în gând mersul Sfintei Liturghii săvârşite de către un preot pe care îl cunoşteam. Parcurgeam mintal toate etapele Sfintei Liturghii, inclusiv Sfânta Proscomidie. La un moment dat, l-am văzut pe Părintele Voicescu că simte mirosul de smirnă şi de regina nopţii (aproximativ, dar mult mai suav şi mai puternic). Am văzut cum trage pe nas acest parfum deosebit, care se răspândise în aer în jurul nostru. I-am spus că şi eu percep acelaşi miros deosebit. N-am comentat şi ne-am continuat rugăciunile până la sfârşit. Am fost convinşi amândoi de prezenţa Sfântului Duh în rugăciunea făcută de amândoi”.

Crescut în spiritul patriotismului autentic, după decembrie ’89 Părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţînd aproape în totalitate la problemele personale şi dedicîndu-se parohiei şi problemelor cetăţii. Unii l-au înţeles şi judecat greşit, acuzîndu-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de „datoriile” sale preoţeşti… Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află ţara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să ştie că, în vremuri grele şi tulburi pentru stat şi Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, bunăoară, coborau în viaţa publică, renunţînd la liniştea chiliei şi luînd atitudine deschisă împotriva celor care lezau interesele comunităţii.

O asemenea atitudine a avut Părintele Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dînd gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, alte ori înfierînd lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu mîndrie ecusonul de „golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar „Doamne, Doamne…”, să împartă binecuvîntări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întîlni! Era permanent preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei aflaţi la putere.

Ochiul securităţii însă a rămas permanent asupra lui. Face demersuri pentru salvarea de la demolare a bisericii Sapienţei şi se ocupă de mutarea şi restaurarea bisericii Mihai Vodă. În 1988 îi moare soţia, înmormântată la Cernica. Cu ocazia manifestaţiei din Piaţa Universităţii în 1990, sfinţeşte crucile. Este membru fondator al Alianţei Civice, devine membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei „Christiana”, participă la înfiinţarea Centrului de medicină socială „Christiana”. Este membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de alte mari figuri. Împreună cu preoţii Ioan Iovan, Liviu Brânzaş, Alexandru Capotă, Vasile Pătraşcu şi Dumitru Manta, deschide primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. În 1992 este ales membru al Consiliului Naţional al Alianţei Civice. În anii 1994–1997 participă la Simpozioanele Memorialului Sighet.

Selecție și editare: Andrei F.