Dintre Sfinţii care se pomenesc astăzi, ne vom învăţa despre Sfântul Efrem, care a păstorit pe pământ românesc, în Tomis (Constanţa de azi), şi Sfântul Vasile, cel care a luminat Chersonul cu Evanghelia lui Hristos. Amândoi au fost trimişi la propovăduire de Patriarhul Ierusalimului, Ermon, în vremea împăratului păgân Diocleţian.
Cel dintâi a binevestit sciţilor dintre Dunăre şi mare, înfruntând multe primejdii şi împotriviri. I s-a tăiat capul, într-o zi de 7 martie.
Sfântul Episcop Vasile a suferit mult, văzând rătăcirea celor din Cherson. Aceştia l-au bătut fără milă şi l-au alungat din cetate, de aceea Sfântul s-a aşezat în peştera unui munte, unde se ruga fierbinte pentru întoarcerea la Dumnezeu a păgânilor. Înţelepciunea lui Dumnezeu a orânduit lucrurile în aşa fel încât păstorul să nu rămână despărţit de Turmă. Singurul fiu al unui demnitar din Cherson a murit. După ce l-au îngropat, părinţii au rămas lângă mormântul lui în noaptea aceea. Atunci li s-a arătat în vis fiul lor, care le-a spus: ,,Pentru ce plângeţi şi vă tânguiţi de moartea mea? Nu puteţi să mă luaţi de aici viu, fiincă zeii noştri nu pot să mă învie, fiind idoli neînsufleţiţi, învăţându-se de la diavol spre amăgirea şi pierderea oamenilor. Dar de voiţi să mă aveţi viu, rugaţi pe omul acela străin pe care bătându-l l-aţi izgonit, ca să se roage pentru mine la Dumnezeul lui, şi să credeţi în Acel Dumnezeu, pe Care el Îl propovăduieşte’’. Aşa a ajuns Sfântul lui Dumnezeu iarăşi în cetate, a făcut semnul Sfintei Cruci peste mort, l-a stropit cu apă sfinţită şi a chemat Preasfânta Treime. Dumnezeu l-a înviat pe copil, iar mare parte din mulţime văzând minunea, a crezut în Hristos. Biserica sporea în cetate, spre binele locuitorilor ei.
,,Diavolul, văzând aceasta, a intrat în inima iudeilor celor ce locuiau în Herson. Aceia au îndemnat pe elini ca să se scoale asupra creştinilor, iar mai vârtos asupra Sfântului Vasile, mai marele lor, ca să-l ucidă. Căci ziceau: Se va risipi cu înlesnire creştinătatea, dacă se va ucide dascălul lor’’. Sfatul cel rău al iudeilor a fost ascultat şi Arhiereul lui Hristos a fost prins, legat de picioare, târât prin cetate până ce, în dreptul unei cruci ridicate de Biserică, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăsirea Sihăstria, 2005, p.125-129).
Cunoaşte din această pildă, iubite cititorule, răutatea iudeilor împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale şi înţelege că multe din relele de-acum sunt pricinuite de ei, care lucrează din umbră.
Pentru rugăciunile Sfinţilor pomeniţi astăzi, şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.
Presbiter Iovița Vasile
Sunt indivizi care cred ca e de joaca cu tradarea de orice fel.Lasati femeia in pace si vedeti-va de cararea voastra.Si nu va mai faceti din tradare puncte de vedere.Din cate vad ca stau treburile ne indreptam ca societate cu mare viteza cu capu’ in gard (adica in razboi cu rusii).Nu vrem sa vedem adevarul ce patesc si ce bataie mananca vecinii nostri ukraineni de la rusi;nu bagam nimic la cap ca sa invatam din ce patesc ukrainenii si Ukraina ca sa nu patim si noi la fel si ascultam ca si aceia de soaptele dusmanilor nostri comuni care ne sosotesc ei cu dibacie ce ne-au facut rusii noua si cat rau ne-au facut cu scopul pur sa ne manipuleze, provoace .Cei care sustineti razboiul si care doriti si aveti optiunea sa ramaneti in rândul dihăniilor aveti la dispozitie sa va prezentati de buna voie la unitatile militare si sa va duceti sa va sinucideti pe care front ati vrea daca nu vreti sa mai traiti si v-a apucat dorul de moarte si incepeti sa va distantati de oamenii care mai au civilizatie umana in ei pentru ca veti avea grave probleme.
Bine, domnule Ioan. Frumoasă pledoarie.
Sărut mâna, părinte.
Lămuriți-mă, va rog frumos. Când un preot îngrădit de erezia ecumenistă pomenește la Sfânta Liturghie „… pe adormiții ÎNTRU DOMNUL, patriarhii Bisericii Ortodoxe Române „, FĂRĂ să nominalizeze, este bine sau se poate subînțelege ca sunt incluși aici și patriarhii eretici?
Mulțumesc.
Doamne, ajută!
Constanta Florea precizez ca intreruperea pomenirii se face si pentru ierarhia moarta dar dupa Creta (episcopii si patriarhii care au murit dupa data de 16 iunie 2016).In mod clar episcopii si patriarhii (si toti clericii exceptand ceii care o luasera rau pe aratura cu rugaciunile in comun cu ereticii cum sunt cele doua cazuri : mitropolitul Nicolae al Banatului,duhovnicul Teofil de la Sambata si mai sunt ceva preoti profesori de teologie fanatici ecumenisti ) care au murit in decursul timpului inainte de data de 16 iunie 2016,data la care s-au inceput sesiunile javrei de sinod cretan corect ar fi sa fie pomeniti ca mai inainte:
„Pe fericitii intru pomenire patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane :Miron,Nicodim,Justinian,Justin,Teoctist sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu intru Imparatia Sa”. Mai corect ar fi „patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane” decat formula „patriarhi ai Romaniei”. De exemplu in Mitropolia Ardealului via Sibiu se pomenesc la iesirea cu Cinstitele Daruri (Vohodul Mare) toti intai-statatorii Mitropoliei Ardealului de la mitropolitul Nicolae Balan asa:…”mitropolitii Nicolae (Balan),Nicolae (Colan),Nicolae (Mladin),Antonie (Plamadeala) .” Si te opresti aici pt ca daca ar muri,sa zicem acum mitropolitul Laurentiu (Streza) caput pomenirea lui,adica s-a dus pomenirea lui,nu il mai pomenesti pt ca risti sa fii in afara Bisericii Ortodoxe cu el cu tot in afara de sistuatia in care in cel mai fericit caz inainte de moarte stiu toti ca arunca semnatura din Creta si ecumenismul,se pișă pe ele si atunci il poti pomeni la morti si ca preot la Sf Liturghie si ca enorias pe pomelnic la morti la slujbele Bisericii dar si la pomelnicul personal la Acatiste acasa fiecare in fata Sf.Icoane cu candela si tamaia aprinse.Faceti cum se cere si nu va luati dupa orice parerita.
Deci, spuneți dv. ,chiar de erau unii patriarhi în erezie, dar fiind deja morți înainte de Creta, pot fi pomeniți de un preot îngrădit de erezia ecumenistă.
Nu e un nonsens? Cum vine asta???
Sa fie clar:fara inovatii si inventii cu modificari in Liturghier care cum il taie capul.Pomenesti toti patriarhii ca preot la Sf Liturghie ca si pana acum Dar Pana la Daniel .La Daniel te opresti ca sa nu cazi in afara Bisericii cu ăsta.La fel procedezi si cu pomelnicul personal ca si credincios de rand pt pomelnicul de slujbe atat de vii ca si de morti.La morti treci toti patriarhii fara discutie dar pana la Daniel.Incepand cu Daniel nu mai pomenim niciun patriarh pt ca toti sunt eretici .De exemplu.La morti trecem fiecare cu datorie sfanta si de aur numele tuturor patriarhilor BOR :Miron,Nicodim,Justinian,Justin,Teoctist pentru ca am avut patriarhi ortodocsi si punkt si terminati cu aburelile pt ca vor zice excrocii „Na,ma.V-am zis noi ca astia sunt in afara Bisericii?”Orice suflare de crestin si de preot au obligatia sfanta sa pomeneasca patriarhii de mai sus nu numai la Vohodul Mare ci si la Proscomidie ca nu e greseala,apoi la Psaltire la Dipticele de acolo,la Acatiste si la orice Litie Mica pt morti o face preotul si in biserica dar si acasa la el acolo in taina cu epitrahilul Si Cu Felonul pt ca Litia Mica se face obligatoriu si cu Felonul.Nu stiu de la cine au invatat prost preotii si ieromonahii sa lase Felonul la Litia Mica pt morti.va trebui sa aveti modele de pomelnice pt vii si pt morti.Si am mai vazut o traznaie enorma,adica ratacirea de pe urma,Doamne fereste de mai rau:sa te impartasesti fara lumanare.Nu exista impartasire fara lumanare aprinsa.Nu ai lumanare aprinsa la impartasit?Nu ai ingerasul pazitor cu tine.Lumanarea aprinsa in timpul impartasirii arata ca esti crestin ortodox drept-slavitor si esti marturisitor in timpul impartasirii al unei credinte ortodoxe neintinate,neumbrite, vii si stralucitoare ca flacara de la lumanare.La Inviere,la parastase,la inmormantari cu lumanari aprinse nu marturisim lumina credintei ortodoxe a noastra si a celui,celor repausati daca vorbim de ortodocsi trecuti pe pomelnice?Lumanarea aprinsa este semn ca facem marturisire de credinta.Daca o folosim la parastase,obligatoriu o folosim si la momentul impartasirii asa cum o folosim si la momentul iesirii sufletului din trup.Cum?O folosesti acolo,acolo si la impartasit unde Hristos are cea mai mare nevoie de aceasta marturisire nu o folosesti?Inadmisibil.
Dovezi ale folosirii lumânărilor si tămâiei în Sfânta Scriptură.
Zicem :”Lumina lui Hristos lumineaza tuturor.”
Iar preotul doar cand este imbracat in epitrahil si felon sfintite zice atunci cand binecuvinteaza in semnul crucii cu mana sa dreapta :”Tămâie Iti aducem Tie Hristoase Dumnezeule intru miros de bună-mireasmă duhovnicească pe care primind-o intru Jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri trimite-ne nouă harul Prea Sfântului Tău Duh”.Diaconul co-slujitor, in lipsa lui paraclisierul,ori cântăretul,ori in lipsa acestora chiar mireanul de rând răspunzând „Amin”.
De la începutul universului, lumina a avut un rol deosebit, fiind un neprețuit dar al Lui Dumnezeu.
„Și a zis Dumnezeu: Să fie întru tăria cerului luminători care să lumineze pământul, să despartă ziua de noapte și să fie ei spre semne și spre anotimpuri și spre zile și spre ani, și să fie ei întru tăria cerului luminători să lumineze pământul! Și a fost așa: Dumnezeu I-a făcut pe cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare este stăpânirea zilei și luminătorul cel mai mic spre stăpânirea nopții.” (Facerea 1, 14-16)
De-a lungul timpului lumina și întunericul au primit anumite conotații mistice, îndeosebi în gnosticism, unde este o perpetuă luptă între întuneric și lumină, între bine și rău.
Și în Creștinism lumina a primit o simbolistică a perfecțiunii, a binelui, a bucuriei, Mântuitorul Iisus Hristos fiind numit „soarele cel mai înainte de soare”. În acest sens psalmistul David se exprimă astfel: „La tine Doamne este izvorul vieții și întru lumina Ta vom vedea lumină.” (Psalmii 35, 9)
Existând această simbolistică a luminii, atât evreii, cât și creștinii au folosit în culte candele și lumânări socotind că „lumânarea este o jertfă adusă lui Dumnezeu, ușurând intrarea în legătura duhovnicească atât cu persoanele sfinte la care ne rugăm, cât și cu cei pentru care ne rugăm, vii și adormiți. Ele sunt un mijloc și o cale de a ne apropia de ei și de a ni-i aduce în suflet.”[1]
Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, ne arată clar că lumânările și candelele erau folosite și în cultul evreilor și în cultul primilor creștini.
Creștinii au folosit lumânările chiar și în timpul persecuțiilor, deși lumina acestora putea duce la descoperirea lor și, bineînțeles, la moartea lor.
Rugăciunile creștinilor erau caracterizate de identificarea lui Hristos cu Lumina spirituală și veșnică pe care „întunericul nu a cuprins-o”. (Ioan 1, 5) De aceea, Sf. Ciprian spune în De Dominica Oratione: „Ni se cuvine a ne ruga din nou la apusul soarelui și la sfârșitul zilei căci Hristos este soarele adevărat și ziua adevărată. Și apunând soarele și sfârșindu-se ziua lumii când ne rugăm și cerem ca să vină peste noi iarăși lumina, implorăm venirea lui Hristos, Cel ce ne va da harul luminii veșnice”.
Lumânările în cultul creștin închipuie în general pe Mântuitorul Hristos Care este lumina cea adevărată și învățătura Lui luminează pe toți: „Și luând cuvântul Iisus iarăși le-a vorbit: Eu sunt lumina lumii, cel ce vine după Mine nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8, 12).
Deci învățătura Domnului este lumină pentru noi, căci spune psalmistul: „Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumina cărărilor mele.” (Psalmii 98, 105).
Rânduielile tipiconale pentru săvârșirea Sfintelor Liturghii vorbesc despre obligativitatea arderii mai multor lumânări în timpul slujbei, cel puțin două pentru Sfânta Masă, una la proscomidiar și câte una în sfeșnicele împărătești, iar în caz de mare lipsă, cel puțin una fără de care nu se poate săvârșii Sfânta Liturghie.
Luminile în cadrul cultului au și ele o anumită simbolistică. Dacă la Botez lumina ne vorbește de viața curată a pruncului, luminile purtate înaintea Sfintei Evanghelii simbolizează însăși lumina spirituală adusă de Mântuitorul prin Sfânta Evanghelie.
Folosim lumânările și pentru că lumina este semn al bucuriei, al ieșirii din întunericul păcatului și al morții, dar mai ales pentru că lumina Îl închipuie pe Mântuitorul Iisus Hristos, Luminătorul vieții noastre creștine. Lumina ne arată că precum ea este peste tot, ea reușind să pătrundă în toate ungherele, la fel și Dumnezeu este pretutindeni.
În Vechiul Testament se arată că în Cortul Sfânt erau anumite odoare care foloseau cultului. Printre acestea era și șfeșnicul cu șase brațe – menorah – unde în mod sigur se puneau lumânări pentru a arde ca jertfă Lui Dumnezeu. Iată ce spune Sfânta Scriptură: „După aceea a făcut un sfeșnic de aur curat și sfeșnicul acesta l-a lucrat din ciocan. Fusul lui, brațele lui, cupele lui, nodurile lui și florile lui erau toate dintr-o bucată.” (Ieșirea 37, 17). Pe lângă acest sfeșnic se aflau și șapte candele unde se ardea untdelemn curat din măsline după cum ni se arată în Biblie „Apoi i-a făcut șapte candele, mucări și tăvițe de aur curat.” (Ieșirea 37, 23).
Pe lângă aceste indicații, în cadrul cultului se folosea și tămâia, căci poruncește Dumnezeu să se facă „jertfelnicul tămâierii, din lemn de salcâm, lung de un cot, lat de un cot, adică pătrat și înalt de doi coți; coarnele lui erau din el.” (Ieșirea 37, 25).
Și creștinii au preluat în cultul lor arderea untdelemnului, a lumânărilor și tămâierea, aceasta din urmă având o simbolistică deosebită.
După patriarhul Gherman de Constantinopol, – secolul al VIII-lea –, cădelnița simbolizează umanitatea Mântuitorului, focul simbolizează divinitatea Domnului Iisus, iar fumul din tămâie simbolizează mireasma Duhului Sfânt. O altă interpretare este aceasta: căușul cădelniței reprezintă pântecele feciorelnic al Maicii Domnului, care a purtat în el pe cărbunele cel dumnezeiesc, Hristos, iar cădelnița în totalitate amintește în mod clar de altarul tămâierii pe care se aducea jertfa de tămâie Lui Dumnezeu. „Jertfelnicul să-l așezi în fața perdelei, care este dinaintea chivotului legii, unde am să Mă arăt Eu ție. Pe el Aaron va arde tămâie mirositoare în fiecare dimineața, când pregătește candele. Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururi înaintea Domnului din neam în neam.” (Ieșirea 30, 6-8).
În Noul Testament, tămâia ca jertfă se înalță împreună cu rugăciunile credincioșilor către Tronul Lui Dumnezeu. „Și un alt înger a venit și a stat la altar, având o cădelniță de aur; și i s-a dat lui tămâie multă, pentru ca împreună cu rugăciunile sfinților, înaintea lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 8, 3-4).
Revenind la folosirea lumânărilor în cult, vedem că Dumnezeu a poruncit să se facă sfeșnice pentru lumânări. La evrei se folosesc curent lumânările cu excepția celor ce sunt confecționate din seu. Având această interdicție, lumânările se confecționau din ceară de albine. Acest lucru reiese și din psalmi, unde, deși nu se vorbește în mod direct de arderea lumânărilor, se arată cum ceara se topește la foc. În mod sigur psalmistul David, om profund religios când vorbește despre ceara ce se topește la fața focului, are în față viziunea lumânărilor care ard: „Ca ceara ce se topește vor fi nimiciți.” (Psalmii 57, 8) și „Precum se topește fumul, să se stingă; cum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu.” (Psalmii 67, 2). Sau: „Munții ca ceara s-au topit de fața Domnului, de fața Domnului a tot pământul.” (Psalmii 96, 5).
Aceeași viziune o întâlnim la profetul Miheia: „Munții se vor topi sub El ca ceara în fața focului și văile vor curge, cum se pornesc la vale apele pe povârniș.” (Miheia 1, 4).
Evreii au folosit și folosesc lumânările în zilele de sărbătoare; drept dovadă avem prescripțiile talmudiștilor: „Trebuie utilizate cel puțin două lumânări pentru aprinderea luminilor de Sabat semnificând cele două porunci divine care cer să-ți amintești de ziua de Sabat și s-o sfințești.” (Ieșirea 20, 8 și Deuteronomul 5, 12).[2]
Aprinderea lumânărilor în zi de sărbătoare simbolizează lumina și bucuria răspândite de ziua sfântă. „Celui drept i-a răsărit lumină,/ Veselia celor drepți la inimă.” (Psalmii 96, 11)
În același ton, cartea Esterei ne relatează: „Iar evreilor li s-a făcut lumină și veselie.” (Estera 8, 16).
Același mesaj ne este transmis și de Pildele lui Solomon: „Drepții au pururi lumină dar lumina necredincioșilor se va stinge.” (Pilde 13, 9) și „Porunca legii este sfeșnic și lumină/ Și drum în viață și mustrare și învățătură.” (Pilde 6, 23).
Dacă mai este nevoie de încă o dovadă în vederea folosirii lumânărilor în cult, aceasta vine și de la obiceiul pe care evreii îl practică cu ocazia sărbătorii Hanuca, care se mai numește și sărbătoarea luminilor. Aceasta pentru că în această sărbătoare, care își are perioada de naștere în vremea Macabeilor, deci înainte de venirea Mântuitorului, în fața casei se aprinde un sfeșnic cu opt lumânări timp de opt zile. Sărbătoarea ține de amintirea purificării templului din timpul Macabeilor, când s-a descoperit o căniță cu ulei sfânt. Deși era puțin, cât pentru o singură zi, uleiul a ars opt zile.
Legat de această sărbătoare, iată ce spune Sfânta Scriptură: „Și curățind templul, alt jertfelnic au făcut, și înfierbântând pietre și foc din ele luând, după ce au trecut doi ani și șase luni, au adus jertfă și tămâie și lumini și au făcut punerea înainte a pâinilor.” (II Macabei 10, 3).
Un obicei asociat cultului iudaic este cel de a arde o flacără veșnică în templu, îndeplinind astfel porunca lui Dumnezeu: „Tu poruncește-le fiilor lui Israel să-ți aducă untdelemn curat pentru candelă, stors din măsline, așa încât lumina să ardă în toată vremea în Cortul Mărturiei; în afara perdelei ce se află în fața legământului, acolo o vor întreține Aaron și fiii săi, de seara până dimineața, înaintea Domnului; lege veșnică pentru cei de după voi, de la fii lui Israel, din neam în neam.” (Ieșirea 27, 20-21; Leviticul 24, 2-4).
Tot pentru arderea lumânărilor în templul lui Solomon existau zece candelabre de aur.
De-a lungul generațiilor, menorah cu șapte brațe, deci obiectul unde se aprindeau lumânările, a devenit un simbol al exilului și al speranței de izbăvire.
Lumânările sunt folosite în momente importante ale vieții la evrei. La nuntă, când mireasa e condusă spre altar, părinții o însoțesc cu lumânări aprinse, iar femeile merg împreună cu ea sub un voal, de asemenea cu lumânări aprinse.
În Vechiul Testament este indicată folosirea lumânărilor cu ocazia riturilor mortuare, întrucât în concepția iudaică luminile și flăcările simbolizează sufletul, căci „suflarea omului este o lumină a Domnului” (Pilde 20, 27). La moartea cuiva, timp de șase zile, se aprind lumânări după un anumit ritual.
În timpul Macabeilor, evreii aprindeau lumânări pentru cei ce au căzut în luptă: „Și au dat foc porților, și au vărsat sânge nevinovat și ne-am rugat Domnului, și ne-a ascultat și am adus jertfă și făină de grâu, și am aprins lumini și am pus pâini înainte.” (II Macabei 1, 8).
Folosirea lumânărilor în cult este exprimată și în prima carte a Macabeilor: „Și au tămâiat pe jertfelnic și au aprins lumânările cele de pe sfeșnic și luminau în templul Domnului.” (I Macabei 4, 50).
Creștinii, atât cei proveniți din rândul iudeilor, cât și cei proveniți dintre păgâni, au preluat folosirea lumânărilor în cultul divin, dând acestui fapt și o simbolistică potrivită învățăturii Mântuitorului, lucru pe care l-am subliniat mai sus.
În mod sigur, Mântuitorul a folosit candele și lumânări. Acest lucru se subînțelege din textul de la Matei 26, 20: „Iar când s-a făcut seară, a șezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Și pe când mâncau, Iisus le-a zis: Adevărat vă grăiesc că unul dintre voi Mă va vinde.” „Iar pe când mâncau ei, Iisus luând pâine și binecuvântând, a frânt și le-a dat ucenicilor, zicând: Luați mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, căci acesta este sângele Meu, al Legii cele Noi care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-27)
Înțelegem că fiind seară s-au folosit lumânări ca mijloc de luminare, dar aceste lumânări s-au folosit și în momentul când s-a instituit Sfânta Euharistie, deci un exemplu pentru cultul ulterior.
O altă carte a Noului Testament, Faptele Apostolilor ne relatează folosirea lumânărilor în cadrul cultului încă din epoca primară, când creștinii se adunau în prima zi a săptămânii, se rugau, săvârșeau frângerea pâinii, propovăduiau cuvântul Mântuitorului: „În ziua întâi a săptămânii – duminica – adunându-ne noi frângem pâinea, Pavel care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească și a prelungit cuvântul lui până la miezul nopții. Iar în camera de sus, unde erau adunați, erau multe lumânări aprinse.” (Fapte 20, 7-8).
Folosirea în cult a lumânărilor și candelelor în perioada de început a Bisericii este dovedită și de existența unei trepte a clerului inferior ce s-a dezvoltat mai ales în Apus – Roma și Cartagina – ce se numeau acoliți. Aceștia aveau menirea de a ajuta clericii la săvârșirea Sfintei Euharistii, purtând sfintele vase, dar ei îngrijeau și de candele și aprindeau lumânările.
Există dovezi despre folosirea lumânărilor la slujba de înmormântare. Astfel, în descrierea martirului Sf. Ciprian, se spune: „Astfel a suferit Ciprian mucenicia și trupul lui, din cauza necinstirii păgânilor, a fost așezat în apropiere. De acolo a fost adus noaptea cu lumânări și torțe în cimitirul procuratorului Macrobius Candidianus, care de află pe calea Mappala, lângă băile publice, și înmormântat cu evlavie și mare pompă.”[3] Vedem clar din acest citat că folosirea lumânărilor este strict cultică, căci pentru luminarea drumului s-au folosit torțe.
Folosirea lumânărilor în cult este exprimată și de Sfântul Vasile cel Mare în tratatul Despre Duhul Sfânt: „Părinții noștri au crezut că nu este bine să primească în tăcere lumina de seară, ci să mulțumească lui Dumnezeu îndată ce apare.”[4] Este o clară referire la imnul Lumină lină, când în biserică se aprindeau lumânările.
Lumânarea de la Sfânta Taină a Botezului reprezintă îndatorirea celui botezat de a duce o viață creștinească, așa încât faptele lui bune să lumineze înaintea oamenilor ca o lumină în întuneric. Lumânarea simbolizează lumina interioară a harului împărtășit prin Botez și preînchipuie candela faptelor bune ale celui botezat ca și al fecioarelor înțelepte. Deși această pildă are un înțeles eshatologic, putem să o înțelegem și în sensul aprobării și îndemnului de a aduce jertfă lui Dumnezeu untdelemn sau lumânări.
Și la nuntă folosim lumânările ca simbol al curăției mirilor, cu atât mai mult cu cât, după unele rânduieli, în timpul logodnei mirii sunt cei care țin lumânările, parcă venind să mărturisească prin acest gest curăția lor în fața Sfântului Altar.
Părinții Bisericii chiar au legiferat sub forma diferitelor canoane obligația de a aduce jertfă la altar untdelemn, ceară și tămâie: „Dacă vreun episcop sau vreun presbiter, contrar rânduielilor Domnului despre jertfă, ar aduce la altar alte oarecare lucruri, afară de spic de grâu nou, ori struguri la vremea potrivită, fie miere, fie lapte, fie în loc de vin, sicheră meșteșugită, fie păsări, fie oarecare animale, fie legume, să se caterisească. Să nu fie deci îngăduit să se aducă altceva la altar, decât untdelemn pentru candelă și tămâie la vremea sfințirii aducerii înainte.”[5]
Vedem din acest canon întrebuințarea untdelemnului în cult și, se înțelege, și al lumânărilor. Obligativitatea aducerii acestor jertfe pentru folosirea cultică este subliniată și de Canonul 71 Apostolic care prevede și interdicția ca aceste daruri să fie oferite în temple păgâne sau sinagogi: „Dacă vreun creștin ar aduce untdelemn sau ar aprinde lumânări în templul păgânilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor să se afurisească.”[6]
Folosirea lumânărilor în cult reiese și dintr-un alt canon: „Dacă vreun cleric sau laic ar fura din Sfânta Biserică ceară sau untdelemn, să se afurisească și să întoarcă încincit împreună cu ceea ce a luat”.[7]
Vedem din cele expuse, atât din Sfânta Scriptură, cât și din canoane sau din învățăturile Sfinților Părinți, necesitatea de a folosi în cult untdelemnul sau lumânarea ca modest mijloc care ne apropie de Dumnezeu. Pentru creștin, lumânarea îi este cea mai la îndemână jertfă în acest secol al vitezei, în lumea secularizată. El își pune în mica lumânare, pe care o aprinde uneori în grabă, cele mai ascunse gânduri, dorințe sau temeri ale sale, nădăjduind cu toată încrederea că aceasta se înalță la Dumnezeu și sunt ascultate de Tatăl Ceresc, dar mai ales că Dumnezeu răspunde cu bunătate și dreptate cererilor sau mulțumirilor sale. Pentru creștin, lumânarea este lacrima ce cade la căpătâiul tatălui, mamei sau aproapelui său, este o punte de legătură și un mod de a vorbi celui plecat dintre noi, fiind un semn că acesta nu este uitat. De ce să nu credem că alături de alte multe fapte bune, aprinderea lumânărilor este o cale către lăcașurile cerești. Sfânta Scriptură spune: „În casa Tatălui Meu multe lăcașuri sunt.” (Ioan 14, 2). Sfântul Grigorie de Nyssa arată că, întrucât sunt multe lăcașuri, înseamnă că sunt și multe căi către Domnul. Cât mai multe dintre acestea, dacă nu toate, trebuie aflate și urmate. Cred că în sufletul credincioșilor, aprinderea lumânărilor, respectiv arderea untdelemnului în candelă, face parte dintr-o cale către Bunul Dumnezeu.
[1] Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Ce este „Rugăciunea lumânărilor aprinse” și ce efect are ea asupra celor care o practică, rev. „Vestitorul Ortodoxiei”, 15 martie 2004.
[2] Dicționar Enciclopedic de Iudaism, Editura Hasefer, 2000, p. 472.
[3] Părinți și Scriitori Bisericești,vol. 11, Actele Martirice – actele proconsulare ale Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei, p. 178.
[4] Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, p. 87.
[5] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, 1991, Can. 3 Ap., p. 9.
[6] Ibidem, Can. 71 Ap., p. 42.
[7] Ibidem, Can. 72 Ap., p. 73.