Motto: „Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui…’’
În seara liniștită a Crăciunului anului 1951, în care muribunzii din camera 4 Spital vibrau la tot ce era nepământesc în atmosfera creștină a sărbătorii, Ioan Ianolide se oferă să vegheze peste noapte la căpătâiul bolnavilor. Într-un ungher al aceleiași macabre camere, Vasilescu, torționarul starețului Iscu de la Canal. ajuns și el victimă al „dreptății comuniste” și adus la Târgu Ocna ca să moară „umanitar”, se zbuciumă între caznele bolii și chinurile remușcărilor de conștiință.
Richard Wurmbrand își amintește: „Patul meu era între al starețului și al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoților. Îi bătea până cădeau în nesimțire. Dar, cine știe de ce, colonelul Albon îl luase la ochi și fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era și el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult. Acum, Vasilescu regreta toate acestea și-și plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârșise la Canal. Nu-l cruțase nici pe stareț. Era vizibil că se afla pe moarte și încercam să-i aduc puțină consolare, dar el nu-și găsea liniștea. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții”.
Cu ultimele rămășițe de vlagă, sprijinit de alți doi deținuți, părintele Gherasim se îndreaptă spre patul torționarului său și-l mângâie pe cap. Pe Richard Wurmbrand gestul cutremurător de iubire îl zguduie lăuntric pentru tot restul vieții: „Nu voi uita niciodată această mișcare! Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om: «Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea». Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice «iubesc» și să fie un simplu cuvânt de șase litere. Acesta însă zicea cu adevărat: «Te iubesc din toată inima mea». Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Îți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți-o dorești tu însuți. Te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele… El dorește să-ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăiești». În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului înaintea propriei sale victime. S-au rugat împreună, s-au îmbrățișat unul cu altul. După ce a primit spovedania lui Vasilescu și i-a dat Sfânta Împărtășanie, a fost ajutat să ajungă la patul său”.
Cu doar câteva clipe înainte să treacă pragul către tărâmul veșniciei, Părintele Gherasim „a deschis iarăși ochii adânci, duși în fundul orbitelor. «Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, frații mei, părinții mei!» a spus el stins”[17]. Înștiințat de sosirea ceasului despărțirii de lume, Părintele Gherasim își primenește atât haina sufletului, cât și pe cea a trupului de humă: „În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit”[18]. „Apoi a tușit și în fine, a adăugat: «Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!»”[19].
Osemintele acestui mare martir al Bisericii Ortodoxe Române zac și acum, neștiute de nimeni, aruncate în groapa comună din cimitirul penitenciarului Târgu Ocna. Nici până astăzi oficialitățile din România nu au luat nicio măsură de reabilitare a acestor martiri ai neamului, luptători anticomuniști, stâlpi de demnitate pe care se reazemă această națiune. Dimpotrivă, ei sunt și azi defavorizați în fața intereselor diverselor minorități străine ce se străduiesc să îngroape și să întineze memoria eroilor și valorilor noastre naționale.
Nădăjduim însă ca statul român să reușească să aloce un minim buget pentru a face demersurile necesare identificării eroilor și luptătorilor anticomuniști, morți fără nume și fără cruce în gropile comune din penitenciarele comuniste și astfel poate va exista o zi în care vom putea să ne închinăm și cinstitelor oseminte ale Mucenicului Sfințit, Gherasim Iscu.
fragment
[16]Ioan Ianolide, op. cit., pag. 326.
[17] Idem, pag. 289.
[18] Victor Stoica, Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pag. 93-94.
19] Ioan Ianolide, op. cit., pag. 289.
(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 42)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Aducerea Moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură De Aur (27 Ianuarie)
La data de 27 ianuarie 438 au fost aduse moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol.
Când racla cu sfintele moaște a ajuns în portul capitalei imperiale, toți locuitorii, în frunte cu împăratul și patriarhul, au ieșit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur.
După acest moment, procesiunea cu moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu și de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinților Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea și Biserica păcii lui Hristos.
Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul și patriarhul au descoperit racla și au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune și emanând o mireasmă duhovnicească. Împăratul, în semn de smerenie, și-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialității sale, și a întins-o sub racla cu sfintele moaște și și-a cerut iertare în numele părinților săi, împăratul Arcadius și împărăteasa Eudoxia: „Iartă, părinte, greșeala ce ți s-a pricinuit ție din invidie! Să nu mă consideri pe mine părtaș la păcatul maicii mele, că să pătimesc întru fărădelegea părintească. Măcar că și eu sunt fiul celei ce te-a alungat pe tine, dar eu nu sunt vinovat în necazul ce ți s-a făcut. Iartă greșeala ei, că și eu să fiu liber de mustrarea ce stă asupra ei. Tot pieptul meu îl plec la picioarele tale și toată puterea mea o închin rugăciunii tale. Iartă pe aceea ce te-a mâhnit pe tine cu exilul, cea neînțeleaptă, căci ea s-a căit întru ceea ce ți-a pricinuit și-ți cere iertare, cu smerenie rugându-se ție prin gura mea…” După aceasta s-a auzit deodată: „Pace tuturor, dragoste și milă să fie la tot poporul și Eudoxiei iertare!”.
Toți locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului și au rămas în rugăciune zi și noapte lângă ea.
De la Biserica Sfintei Irina, moaștele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuiește și astăzi malurile Bosforului.
De la Biserica „Sfânta Sofia”, moaștele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinților Apostoli. Moaștele Sfântului au fost așezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.