,,Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri.Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor’’. (Matei 18:19-20). O prezență respectuoasă plină de evlavie la slujbele divine, nu este doar răsplătită de rugăciunea generală a Bisericii, ci este și mântuitoare pentru sufletele creștinilor. Iată un exemplu în acest sens: În seara Sâmbetei Mari, înainte de sărbătoarea strălucitoare a Învierii lui Hristos, Ierarhul Nifon, stând în biserică cu poporul, a fost considerat vrednic să vadă însăși pe Împărăteasa Cerurilor, cu Sfinții Apostoli și ființe plăcute lui Dumnezeu, intrând în biserică.
Oricare dintre cei prezenți stătea și se ruga cu ardoare, Maica Domnului îl privea cu dragoste; iar cine stătea nepăsător, pentru acesta se întrista și se ruga (Viața Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului).
Imaginați-vă că cineva, în timp ce stă în fața unui rege și vorbește cu el, la chemarea unui slujitor ca el, il părăsește pe rege și începe să vorbească cu acel slujitor; acesta este și cel care se angajează într-o conversație și se complace în distragerea atenției în timpul slujbei divine.
Sfântul Efrem Sirul
Dacă, ajungând în casa unui rege, te-ai temut și te-ai îngrijorat că nu vei face nimic incompatibil cu demnitatea locului, atunci cu ce respect se cuvine să intri în casa Regelui Cerurilor. Dacă ești cuprins de frică în casa unui rege, deși el nu te vede, deși, poate, nu este acasă, atunci cu ce frică trebuie să stai în casa lui Dumnezeu, unde Atotprezentul este mereu prezent, unde Cel Atotvăzător te vede permanent.
Când auzi o rugăciune în biserică, asigură-te că nu numai urechea ta, ci și inima ta aude, astfel încât rugăciunea Bisericii să devină propria ta rugăciune.
Sfântul Ierarh Filaret, mitropolitul Moscovei
Mergând la biserică, gândește-te că mergi la casa Împăratului Cerurilor, unde, cu frică și bucurie, trebuie să stai ca în Rai înaintea Împăratului Cerurilor. Cât ești în biserică, să nu te uiți în jur și să nu vezi cum stă cineva și se roagă, ca să nu fii osândit împreună cu fariseul, pentru că nu ai venit să-i judeci pe ceilalți, ci să ceri milă de la Dumnezeu Judecătorul și Cunoscătorul de inimi. Privește cu evlavie numai spre singurul Altar, acolo unde se aduce Jertfa Sfântă. Mai mult decât orice altceva, ferește-te de râs și conversație, căci cine râde sau vorbește stând în biserică nu aduce cinste sfântului locaș, îi ispitește pe alții și îi împiedică pe alții să se roage.
Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk
Stai în biserică în liniște, în pace, tăcut precum stau, de exemplu, lumânările aprinse de tine în fața icoanelor: nu se mișcă din loc în loc, nu fac zgomot, ard cu o flacără care nu se mișcă în jos, nici în lateral, ci deasupra, îndreptată spre cer.
La fel, ar trebui să vă luptați cu inimile voastre aprinse de dragoste și rugăciune către Dumnezeu.
Mitropolitul Antonie, episcop de Smolensk https://orthodoxologie.blogspot.com/2022/08/debout-dans-leglise.html
Traducere din limba franceză: Dr. Gabriela Naghi
Avva [Părintele] Zossimas, în „Everghetinos”: SECRETUL HARULUI LUI DUMNEZEU
Iubiții mei frați și surori în Hristos,
HRISTOS ESTE ÎN MIJLOCUL NOI! A FOST, ESTE SI VA FI ÎNTOTDEAUNA.
SECRETUL PENTRU A OBȚINE HARUL DOMNULUI.
Harul lui Dumnezeu urmărește întotdeauna îndeaproape intențiile noastre și cu ajutorul harului reușim să împlinim orice lucru bun; totuși nu căutăm să începem să facem bine și nici nu dăm dovadă de intenție mare și serioasă de a atrage harul lui Dumnezeu pentru a ne ajuta. Dacă arătăm vreodată vreo intenție de a face bine, acea intenție este meschină și încetinită și nu ne face vrednici să primim binele de la Dumnezeu.
Nu știm că toate eforturile noastre duhovnicești amintesc de o sămânță și de rodul pe care îl aduce? Este ca fermierul care seamănă semințe pe pământul său, dar mai târziu așteaptă mila lui Dumnezeu; Atunci Dumnezeu își trimite bunătatea cu ploi și vânturi favorabile la momentul potrivit, pentru ca semințele pe care fermierul le-a semănat în pământ să poată încolți, să crească și să ajungă la desăvârșire. În felul acesta, Dumnezeu îl ajută să obțină multe recolte din câteva semințe.
Același lucru ni se întâmplă și nouă. În măsura în care vom semăna o intenție bogată și generoasă în fapte bune, atunci vom găsi harul lui Dumnezeu prin care putem de acum înainte să împlinim toate lucrurile bune fără dificultate și fără trudă. Vedem că același lucru se întâmplă cu calitățile. Cine vine să învețe un meșteșug lucrează de la început și cunoaște eșecul și adesea se apropie de disperare, cu toate acestea, în acest timp, nu își pierde hotărârea și nu se descurajează, ci mai încearcă încă o dată. De câte ori da greș, cel puțin la fel de des încearcă și el să se corecteze, arătându-și bunele intenții cunoscătorului. Căci dacă își pierde curajul și se retrage, nu va învăța nimic: dimpotrivă, se va obișnui treptat cu priceperea și o va învăța perfect doar când dă dovadă de răbdare și lucrează cu efort și perseverență, fiind corectat de meșter de fiecare dată, când face o greșeală. După ce a învățat bine meșteșugul, își desfășoară munca cu ușurință, pentru a-și câștiga existența din ea.
Cel care dorește să dobândească o anumită virtute ar trebui să acționeze în acest fel, adică la început să se înarmeze cu curaj și să dea dovadă de mare hotărâre, apoi să continue cu răbdare să facă ceea ce este drept, chemând mereu pe Dumnezeu să-l ajute și să-l apere. . Nu trebuie să fie indiferent când dă greș, sau să dispere și să renunțe, pentru că în acest caz nu va putea niciodată să realizeze ceva bun. El ar trebui să se ridice, ori de câte ori greșește, și să-și sporească râvna prin nădejde, așteptând cu răbdare mila lui Dumnezeu.
Iată ce a avut de spus Avva (Părintele) Moise: „Puterea celor care vor să dobândească virtuțile este aceasta: dacă greșesc, să nu-și piardă curajul, dar să fie sigur că vor pune un nou început în munca lor, așa cum, în timp ce ne punem toată energia în practicarea virtuților, așteptăm pe Domnul, arătându-I hotărâre generoasă și apelând la ajutorul Său; și fără a greși, El ne va întări prin mila Sa și ne va da harul Său din belșug, caz în care vom realiza totul bine cu ușurință și fără efort.”
Traducere din limba franceză
conform Etosul creștin ortodox răsăritean
https://orthodoxologie.blogspot.com/2022/08/abba-pere-zossimas-dans-levergetinos-le.html
Sfântul Ierarh Ioan Maximovici de San Francisco: Faceţi milostenie pentru cei trecuți la Domnul, pomeniți sufletele lor la Sfânta Liturghie!
Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei adormiţi şi să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, şi mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii şi pentru adormiţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun şi mai de seamă pentru adormiţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, şi mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneşte pe calea sălaşurilor veşnice.Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune. Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el şi este recunoscător celor care le fac şi este duhovniceşte alături de aceia.
O, rude şi apropiaţi ai răposaţilor! Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos şi cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului şi a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-au fost apropiaţi şi au adormit, pentru bisericile, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei răposaţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră a tuturor, se află aceeaşi cale, şi cât vom dori şi noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim şi noi milostivi faţă de cei răposaţi.
De îndată ce cineva a răposat, chemaţi grabnic un preot, ca să facă „Rugăciuni la ieşirea sufletului”, care se citesc tuturor creştinilor după moarte. Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să faceţi slujba de înmormântare în biserică, şi să se citească Psaltirea la căpătâiul celui răposat, până la înmormântare. Nu este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar bineînţeles că trebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă gândiţi acum la voi şi la cele ale voastre, ci la cel care a răposat, de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află câţiva răposaţi în acelaşi timp, primiţi, dacă se propune, săvârşirea slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în acelaşi timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de înmormântare se fac pe rând, şi din pricina lipsei de timp, ele sunt scurtate.
Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este pomenit vreme de patruzeci de zile şi chiar mai mult. Dar dacă slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri, ca şi la Ierusalim, unde are loc rugăciune permanentă la Locurile Sfinte. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de ajutor prin rugăciune, şi de aceea trebuie începută pomenirea în locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic.
Să ne îngrijim de cei care au plecat în lumea cealaltă înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.
Sfântul Ioan Maximovici, „Sufletul după moarte”, Editura Tehnopress
Cuviosul Părinte Mărturisitor Arsenie Papacioc: „Nu poate explica mintea omenească minunea, valoarea şi foloasele Sfintei Liturghii, măcar în parte!”
Rugăciunea Liturgică nu se poate compara cu nici o altă rugăciune. Sfânta Liturghie este Jerfa fără de sânge pe care o face Hristos.
Nu poate explica mintea omenească minunea, valoarea şi foloasele Sfintei Liturghii, măcar în parte. Domnul nostru Iisus Hristos este de faţă în sfântul altar. Şi, dacă ar fi cu putinţă să se vadă cerurile deschise, nu s-ar putea vedea nimic mai mult în cer, de cum este în sfântul altar, la Sfânta Liturghie.
Că: „Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru!“
Iată o taină nepătrunsă de mintea omului: Domnul împrumută chipul, glasul şi mişcarea preotului. Repet, El este Cel ce săvârşeşte, dând omului, prin hirotonie, mai presus de fire, bogăţia darului preoţiei, sâvârşindu-se marile prefaceri, a pâinii şi a vinului, în Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca să-L avem văzut prin credinţă permanent, ca noi să ne împărtăşim, adică să mâncăm Trupul şi Sângele Lui.
La Sfânta Liturghie, primeşti într-un fel deosebit harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om, pentru viaţa şi lupta împotriva stăpânitoarelor puteri ale întunericului.
Iată, deci, că viaţa noastră este cu adevărat condiţionată numai de această mare Taină a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Această Sfântă Liturghie, care se săvârşeşte într-un chip atât de nepătruns, cu cinste, evlavie şi binecuvântare, are rânduite rugăciuni şi prefaceri adânci pentru salvarea de la pieire a lumii întregi, vizând direct pe cei pomeniţi pentru sănătate, luminare, frumuseţe şi tăria nelimitată asupra duhurilor rele.
Este atât de necesară şi de obligatorie participarea la Sfânta Liturghie, mai mult chiar decât ne sunt necesare lumina şi aerul. Dumnezeu ţine pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie, care se săvârşeşte pe El! Liturghia este cea mai mare lucrare pe pământ şi folosul dincolo de închipuire al întregii creaţii a lui Dumnezeu.
Părintele Arsenie Papacioc, „Convorbiri duhovniceşti”
Cuviosul Parinte Tadei de la Vitovniţa: „Atunci când sufletul ajunge smerit şi blând, trece prin lumea aceasta cu o deplină înţelegere a vieţii”
Nu vom putea învăţa să fim smeriţi, până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Şi, până ce nu învăţăm să fim smeriţi, vom îndura multe dureri în inimă.
Dumnezeu stă deoparte, îngăduie să primim durerea sub coasta stângă, să vedem ce miasmă avem acolo, să spunem: „M-a muşcat chiar de inimă, oh, şi nu-l pot ierta!” Cum să nu-l poţi ierta, când şi tu eşti la fel ca el, când şi tu ai mâniat pe mulţi în acelaşi fel? Învaţă acum să fii liniştit! Nu ne vom putea deprinde să fim smeriţi până ce nu vom îndura multe dureri în inimă.
Sfinţii Părinţi spun: „Dacă nu ne vom osteni să ne smerim, Domnul nu va înceta să ne smerească El însuși.”
Domnul nu va înceta să ne smerească prin cineva de lângă noi. Cineva ne va mânia, ne va împinge la o stare de mânie, până ce vom ajunge să rămânem liniştiţi când va vrea oareșicine să ne mânie. Atunci vom fi încercaţi. Și ne va ataca, dar noi vom rămâne liniștiți. Va năvăli din toate părţile, iar noi vom privi în linişte, ne vom păzi pacea lăuntrică – nu avem intenţia să ne dăm pacea lăuntrică atât de ieftin. Iată, atunci sufletul ajunge smerit şi blând, şi trece prin lumea aceasta cu o deplină înţelegere a vieţii. Iar oamenii socotesc după aceea şi spun: „Ştiu, omule, cum erai tu înainte, îndărătnic, iar acum ai devenit parcă nesimţitor, totul îţi este la fel.” Nu, aceasta nu este nepăsare, ci biruinţă asupra răului!
Părintele Tadei s-a născut într-o familie de părinți români, țărani simpli din satul Vitovniţa, Serbia, în anul 1914. A trăit o perioadă și Muntele Athos, călugăr la mănăstirea Hilandar, apoi a fost stareț și duhovnic al mănăstirii Vitovnița. Arhimandritul Tadei, starețul Manăstirii Vitovnița, a trecut la Domnul pe 13 aprilie 2003, în satul Bacika Palanka din Voievodina, în casa credincioșilor ce s-au ingrijit de el în ultimii ani ai vieţii sale pe pământ. Fragmentul de mai sus este din cartea „Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața” tradusă de Editura Predania
Cuvânt de învățătură al Părintelui Tadei
„- Care este cel mai de seamă lucru în viața duhovnicească?
– Cel mai însemnat lucru este, cred, paza păcii inimii. Să nu vă tulburați sub nici un chip. In inimă trebuie să domnească pacea, liniștea, tăcerea, liniștirea. Vălmășagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, dar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălășlui Dumnezeu Cel Unul.”
Mărgăritare duhovniceşti -Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa
Putem face tot ce vrem, dar linişte şi pace nu vom avea. Trăsătura de căpătâi a fiecăruia este temelia trecerii în veşnicie. Dacă suntem liniştiţi şi paşnici vom intra în rândul sfinţilor şi al îngerilor. Asupra lor Domnul a revărsat darul harului Său, şi în sufletele lor nu-şi află loc însuşiri din lumea aceasta. Omul îi poate ocărî neîncetat, ei nu se vatămă. Îi poate lovi, ei nu se mânie, căci sufletul lor este călăuzit de Duhul Sfânt.
…Trebuie să te linişteşti. Nu mai lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzeşte-ţi pacea şi vieţuieşte cu Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului.
– Cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu?
– Lui Dumnezeu trebuie să ne rugăm precum Părintele Ioan din Kronstadt. El citea rugăciunile cu luare aminte, iar la unele cuvinte simţea cum inima i se încălzea şi în suflet i se revărsa pace şi bucurie, iar apoi se ruga cu simţire. Cuvintele rugăciunii trebuie rostite având credinţa că Domnul vă priveşte şi vă ascultă. Iar dacă în timpul rugăciunii se iveşte ceva în inimă, „prindeţi-l”, şi vă ţineţi de rugăciune – „staţi” în ea.
– Care este cel mai de seamă lucru în viaţa duhovnicească?
– Cel mai însemnat lucru este, cred, paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea. Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, dar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul.
Dacă simţim o dispoziţie prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus. La începuturi, ea suna aşa: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Cu timpul, monahii au scurtat-o, şi astăzi ea sună astfel: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Dacă putem, să rostim rugăciunea lui Iisus cu simţire. Dacă însă nu putem, să încercăm să cădem cu inima la Domnul aşa cum ştim şi ne-am deprins, să ne mulţumim cu tăcere înaintea lui. Dacă nu avem duhovnici iscusiţi care să ne călăuzească, este primejdios să te sileşti să rosteşti rugăciunea lăuntrică.
– Cuvioşia voastră cum aţi deprins rugăciunea inimii?
– Eram încă frate, foarte tânăr, când am început. Părintele Ambrosie mi-a spus: Orice faci, să rosteşti neîntrerupt în lăuntrul tău: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Eram copil şi făceam ascultare de părintele din toată inima. Îi mărturiseam în fiecare zi părintelui meu duhovnic cele ce se întâmplau în lăuntru-mi, în suflet, iar el mă povăţuia ce să fac. După o vreme, am început să simt cum o dată cu aerul pe care-l respiram „intra” şi rugăciunea în inimă. Cu timpul, rugăciunea a început să se săvârşească singură în inimă.
Alături de paza liniştii inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: să ai neîncetat în minte că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-L avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindeni şi în toate.
Din umbrarul sub care ne aflam, ni se înfăţişa o privelişte minunată. Părintele Tadei ridică mâna în direcţia câmpiei şi a muntelui, zicând:
Domnul este Puterea care sprijină viaţa întregii făpturi, care pune rânduială în univers, care dă frumuseţe făpturii zidite, se îngrijeşte de toate şi petrece în inima omului. Împăratul Slavei (părintele T. îl numeşte cel mai adesea pe Domnul cu acest nume) petrece în făpturile Sale şi în fiii Săi.
Omul va afla Împărăţia lui Dumnezeu în sine. „Pogoară în inima ta şi vei afla acolo scara pe care să urci la Împărăţia lui Dumnezeu,” ne povăţuieşte Cuviosul Isaac Sirul. Sfânta Scriptură învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu este „dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt.” (Romani 14:17). Pasul cel dintâi către părtăşia cu Dumnezeu este deplina încredinţare de sine în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, Dumnezeu este Cela ce lucrează, şi nu omul. Părtăşia cu Dumnezeu înseamnă: Dumnezeu să se sălăşluiască în noi, El să lucreze în noi; cu El să se înveşmânteze sufletul nostru şi El să ne călăuzească cugetul, voia şi simţirile. Atunci, noi suntem, de bună voie, armă în mâinile Sale – El ne va mişca gândurile, dorinţele, simţămintele, în cuvintele şi lucrarea noastră.
– Cum se păzeşte de mândrie omul care a ajuns la o treaptă duhovnicească înaltă?
– Dar acest lucru nu este ceva deosebit. Părtăşia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o astfel de viaţă. Păcatul l-a îndepărtat pe om de această viaţă şi de aceea el trebuie să o recâştige. În fapt, noi ne ostenim să ajungem la o stare firească, sănătoasă.
Nu trebuie propovăduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce vine din inimă atinge inima celuilalt. Să nu atacaţi niciodată, nu fiţi potrivnici nimănui. Dacă cel ce propovăduieşte vrea să-i ferească pe oameni de vreun rău, să o facă cu blândeţe, smerenie şi mare frică de Dumnezeu.
Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sunt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nostru nu are pocăinţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi. Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât în 500 de ani de robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de Dumnezeu, omule! Şi tocmai aceste gânduri şi dorinţe rele au nimicit înţelegerea şi pacea, pur şi simplu le-au năruit şi au dat roade rele şi grele. Noi înşine suntem vinovaţi pentru toate acestea. Culegem roadele gândurilor şi dorinţelor noastre…
Pocăinţa trebuie înnoită. Aceasta înseamnă nu numai spovedanie la duhovnic, deşi este nevoie şi de ea pentru slobozirea omului de gândurile rele, ci pocăinţa înseamnă întoarcere către Binele Desăvârşit. Aşadar, întoarcere către Dumnezeu, căci Binele Desăvârşit este Dumnezeu. Trebuie să ne întoarcem cu inima spre Dumnezeu şi să cerem pace de la Domnul, să ne dea puterea să fim buni.
(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa: „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”, Traducere din limba sârbă de Valentin-Petre Lică – Sursa: http://www.predania.ro)