Să avem nădejdea la Dumnezeu, dar timpurile sunt critice. Timpurile-s foarte critice. După cum spun Sfinții Părinți, Sfinții Prooroci, noi am intrat în veacul al VIII-lea, și ei așa scriu că, intrând în al VIII-lea veac, multe necazuri o să vină peste omenire, mari schimbări o să fie în lume.
După scrierile Sfinților Părinți, omenirea așteaptă două pericole înfricoșătoare: un război înfricoșător de mare și împărăția lui antihrist. Acuma numai Dumnezeu știe care va apuca înainte, războiul acela care se așteaptă sau împărăția lui antihrist. Nouă nu ne-a rămas altceva decât să ne pregătim. Să ne pregătim prin pocăință, spre mărturisire curată, că nimenea nu se poate mântui decât numai prin pocăință, adică prin mărturisirea păcatelor înaintea părintelui duhovnic. O să fie un război înfricoșător, poate nu acum, dar în câțiva ani. Așa va fi că nu vor mai cunoaște că au fost oameni cei omorâți. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite.
Conducătorii omenirii de astăzi sunt hotărâți să distrugă omul, atât duhovnicește, cât și firește; adică nu se mai pune problema de a fi un bun creștin, asta e departe, dar nu mai poți fi om firesc. Vor să schimonosească firea omului. Conducătorii europeni se vede bine treaba că au luat locul lui satan însuși, că de acum ei, cu ideile lor, introduc răutatea în omenire. Dar pentru ce? Ca să distrugă cu desăvârșire tot ce-i duhovnicesc în om, dar nu numai atât, ci și tot ce-i omenesc. Ăștia vor să facă lumea ca pe niște dobitoace, să nu știe că este Viață Veșnică. Chiar dacă zic că este Dumnezeu, ei spun că totul este aici, viața asta să fie bine.
Uniunea Europeană este casa fărădelegilor, este distrugerea omului, nu numai a creștinului sau a monahului. Lăsăm asta la o parte [monahismul sau creștinismul], dar vedem că legile Uniunii Europene duc la distrugerea omului, fiindcă dau drepturi lui satan. Ei legiferează că păcatul împotriva firii este ceva bun. Vezi, ăștia de la Comunitatea Europeană o țin (consideră) pe România ca cea mai înapoiată. De ce? Pentru că crede în Biserică, fiindcă are mulți preoți și monahi. Adică crede în Viața Veșnică și nu crede în ideile lor. Vor să introducă ideile lor și Biserica le stă în cale. O să fie schimbări mari. Ce, crezi că Comunitatea Europeană este după Dumnezeu? O să-i schimbe pe toți, o să le schimbe mintea. Această schimbare este spre dărâmare, iar nu spre zidire.
Pentru păcatele noastre, ale omenirii, pentru fărădelegile care se petrec, bag seama că s-a luat Harul Sfântului Duh și de la alimente, fructe și legume. Le bagi în gură, dar nu vor să se pogoare în stomac, că nu au gust. Și gustul alimentelor este un dar de la Dumnezeu, dar acum toate sunt serbede. Să te scoli de la masă cu o mică poftă de mâncare, așa povățuiesc Sfinții Părinți, și asta este folositor și trupește, și sufletește.
Mulți nici nu știu, nici nu socotesc că Cununia este o Taină a lui Dumnezeu și că nu se poate desface așa cum vrea fiecare. Doar în caz de preacurvie a unuia din soți Biserica blagoslovește despărțirea; dar și atunci, dacă există iertare între soți, și Dumnezeu iartă. Adică Dumnezeu se bucură mult mai mult de păstrarea Cununiei decât de despărțire, chiar pentru motive binecuvântate, să zicem, de Biserică. Trebuie multă răbdare și smerita cugetare și sfătuire între soți ca să poată trece uniți peste ispitele vieții în doi. Că nu e ușor. Este o cruce. Asta e o cruce, și cum poate fi crucea?! Nu ușoară.
Preotul este apostolul Bisericii, apostolul neamului, apostolul națiunii. Astăzi unii spun: „Ce? Haina mă mântuiește?!” Sigur că haina te mântuiește, fiindcă este blagoslovită. Haina preoțească te ferește de multe. Nu este nevoie să iscodim și să ispitim lucrurile peste fire, că atunci diavolul ne aduce la necredință.
– Părinte, ce se înțelege prin veacul al VIII-lea?
– Că am intrat în a opta mie de ani, după numărătoarea Bisericii.
(Extras din Lumea în vremurile de pe urmă. Vol. II – Starețul Dionisie, Editura Prodromos).
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Puterea rugăciunii de noapte
O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău.
Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].
La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.
În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.
Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.
Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.
Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?
Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.
Sursa: Arhim. Emilianós Simonopetrítis, «Νηπτική ζωή και Ασκητικοί αγώνες» (Viața neptică și nevoințele ascetice), editura Índiktos, Atena 2011, pp. 450-458.
Când vom auzi că diavolul se va uni cu cetele îngereşti, atunci vom crede că cei de altă credinţă vor să se unească sincer cu noi
PĂRINTELE GAVRIIL DIONISIATUL
Cei care se ocupă cu lupta pentru unire, ori se amăgesc, ori sunt mânaţi de cine ştie ce pricini. Acest lucru este inacceptabil. Toate s-au petrecut o dată cu trecerea timpului şi în, problema unirii, cuvântul politic a avut întâietate faţă de cel religios.
Când vom auzi că diavolul se va uni cu cetele îngereşti, atunci vom crede că cei de altă credinţă vor să se unească sincer cu noi… Dacă-şi vor da seama de rătăcirea lor, sunt datori să se întoarcă de unde au plecat, fără nicio condiţie.
Este amuzant să ceri să se facă sinoade pentru unire… Biserica Răsăriteană are deschise colimvitrele cu apă sfinţită. Cel ce vine spre ea de bunăvoie, nu va fi dat afară. Biserica Răsăriteană nu poate să schimbe nicio virgulă din ceea ce au instituit Sfinţii Părinţi.
Botezul latinilor este mincinos şi nu este primit, fiindcă ei sunt eretici… Latinii sunt nebotezaţi, fiindcă nu se săvârşesc cele trei afundări celui botezat.
Luptăm pentru credinţa Părinţilor noştri
Ce să discutăm cu papistaşii? Dacă este în regulă adăugirea lor la Simbolul Credinţei, pe care noi îl ţinem neschimbat cu harul lui Hristos, …sau nebunia lor despre infailibilitatea papei, care nici nu încape în mintea omului simplu? Monahii simpli aghioriţi cred că astfel de dialoguri sunt îngăduite la facultate, pentru discuţii istorice şi academice. Credem nezdruncinat că discuţii despre credinţa noastră sunt inacceptabile. Rămânem credincioşi celor şapte Sinoade Ecumenice şi hotărârilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţi. Avem mărturisirea Ortodoxiei şi îi primim cu prietenie pe cei de altă credinţă care acceptă mărturisirea şi dogmele noastre. De asemenea ne rugăm „pentru unirea tuturor…”
Cei despărţiţi să rămână credincioşi celor spuse de cele şapte Sinoade Ecumenice, să îndepărteze inovaţiile lor neîntemeiate şi atunci nu mai e nevoie de niciun dialog. Ne vom uni automat dogmatic şi liturgic şi într-un glas şi într-o inimă vom slăvi numele Preasfântului nostru Dumnezeu, aşa cum se cuvine să facă fraţii creştini. Nu suntem cuprinşi de ură faţă de alte religii, după cum vor să ne caracterizeze superficialii susţinători ai unirii. Ne luptăm pentru credinţa Părinţilor noştri şi după duhovniceasca datorie aducem la cunoştinţă cele de mai sus pleromei ortodoxe numite cu numele lui Hristos, pentru a o păzi de cursele satanice ale uniaţiei”.
Să rămânem statornici
Niciodată Biserica Apuseană n-a vrut cu adevărat unire întru Hristos cu cea Răsăriteană, iar dacă s-a prefăcut că întinde o mână spre asta, a făcut-o doar din dorinţa de înrobire a Ortodoxiei.
Dacă cineva spune că astăzi s-au schimbat lucrurile şi vremurile, vom răspunde că poate s-au schimbat, dar de-a lungul timpului această mentalitate a stăpânit la Roma, această lăcomie de a înghiţi.
Timpul a arătat mulţimea atacurilor văzute şi nevăzute, din faţă şi din lături, pe care Apusul le-a dat asupra Bisericii şi a mult-pătimitorului nostru popor, şi toate relele care ne-au venit din Apus.
De curând s-a întâmplat în Răsărit stingerea celor şapte făclii creştine ale Apocalipsei de către necredincioşi, în aplauzele entuziaste ale lumii catolice. Tăcerea vinovată a Apusului „creştin”, în frunte cu tronul papal a fost grăitoare, atunci când a fost vandalizată marea cetate.
Şaizeci de biserici au fost jefuite şi pustiite de vrăjmaşii creştinismului şi Apusul cel… prietenos n-a mişcat nici măcar un deget pentru a împiedica o astfel de fărădelege.
Ortodocşii răsăriteni să rămână statornici şi neclintiţi în cele învăţate şi predate de strămoşii lor şi să stea departe de discuţiile cu catolicii, căci ele sunt nefolositoare şi zadarnice, cum spune Apostolul.
Cei ce se grăbesc spre unire aleargă în zadar
Cei ce se grăbesc spre unire aleargă în zadar. De vreme ce Biserica Apuseană pune condiţia, pentru a se uni cu cea Răsăriteană, ca aceasta din urmă să recunoască rangurile absurde şi antievanghelice ale papei şi acceptarea inovaţiilor papale, lucrările şi acţiunile pentru unirea Bisericilor vor rămâne simple dorinţe irealizabile.
(«Ελληνικός Βορράς», 6 februarie 1964)
(traducere din neogreacă de ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/09/blog-post_8583.html )
Minunate întâmplari din viata sfinţiţilor Parinţi din Athos
„Cu puţin înainte de moartea sa, în Palestina, Sfântul Sava le-a spus ucenicilor săi:
– După ce vor trece mulţi ani, un prinţ din Serbia va veni aici ca pelerin. Numele lui va fi Sava. Îi veţi da icoana Maicii Domnului «Galaktotrofusa» (care alăptează). Când se va închina mormântului meu, cârja mea de păstor va cădea asupra lui, dându-i binecuvântare să călăuzească poporul lui Dumnezeu.
Când ucenicul Sfântului Sava, Sfântul Ioan Damaschin, a auzit aceasta, a cerut ca şi icoana Maicii Domnului «Tricherousa» (în care Maica Domnului are trei mâini), care îi vindecase mâna sa tăiată, să-i fie dată sârbului Sava de la Hilandar. Şi totul s-a petrecut aşa cum a prezis Cuviosul Sava Cel Sfinţit. Când după aproape şase veacuri a venit la Locurile Sfinte sfântul sârb Sava şi s-a închinat, a primit două icoane şi cârja, pe care le-a dus la Chilia «Schimbarea la Faţă» din Karyes, unde locuia. De atunci, chilia se numeşte «Pateriţa»* sau «Typikario», pentru că în locul altor slujbe zilnice, înainte de Sfânta Liturghie, se citeşte toată Psaltirea.
Sfântul Pavel de la Xeropotamu a zidit atât Mănăstirea Xeropotamu, cât şi Mănăstirea Sfântul Pavel. El a fost numit «cel mai învăţat dintre filosofi». Minunată este predica sa de la «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», precum şi canoanele la cei 40 de Mucenici, pe diferite glasuri, şi canonul iambic la Sfânta Cruce“.
*Pateriţa (πατερίτσα) = «cârjă» [Nota editorului].
„Părintele Gavriil, egumenul de la Dionisiu, a lăsat în urma sa reputaţia unui om iscusit şi credincios. El era un om care avea atât talente duhovniceşti, cât şi de conducere. De multe ori am descoperit discernământul şi grija pe care părintele duhovnicesc le avea. Relaţiile publice cu autorităţile guvernamentale erau fără reproş, şi el punea tradiţiile Sfântului Munte deasupra tuturor.
În timpul privegherilor de toată noaptea şi a altor slujbe sfinte, el stătea în strana sa ca un stâlp neclintit. Întotdeauna intra în biserică primul şi ieşea ultimul.
Cum poate cineva să descrie pocăinţa şi tristeţea lui voioasă? Stilul său unic de a citi Psaltirea şi prochimenele erau cea mai vie expresie a plângerii fericite a Bisericii Ortodoxe, care pătrunde adânc cultul nostru. Încă îi aud vocea sa şi sunt cutremurat până în adâncurile fiinţei mele.
Odată m-a ţinut de mână şi m-a dus la trapeza mănăstirii, unde sunt picturi murale minunate, mi l-a arătat pe Sfântul Ioan Scărarul şi mi-a spus:
– Pe acesta trebuie să-l imiţi, fiul meu; urmează-i exemplul lui sfânt“.
„Dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Maxim Kafsokalivitul înota în marea darurilor divine, care sunt dăruite din Fântâna veşnică a Harului ce-i împodobeşte pe toţi sfinţii. De asemenea, el avea un dar deosebit ce numai rareori este dat unora. Putea să zboare. Putea să meargă dintr-un loc în altul prin aer. Era o pasăre a cerului, atât la figurat cât şi literal. Biograful său, Teofan Peritheoriou, a fost martor al harului său special. Iată cum descrie el:
„Nu vreau să ascund ceea ce am văzut. Am fost martor, pentru că îl întâlnisem şi păstram des legătura cu el. Într-o zi, însoţit de un alt monah, am părăsit Vatopedul şi am plecat la chilia lui din Kafsokalivia. Nu l-am găsit acolo şi eram trist, aşa că m-am uitat împrejur, sperând să-l găsesc undeva. Am mers în spatele colibei sale şi, privind spre drumul lui Isaia, era acolo. L-am văzut lângă bazinul lui Agelarios, la aproape două mile distanţă, pe o întindere colţuroasă a unui drum stâncos, foarte dificil. L-am văzut pe sfânt ridicat deasupra pământului în aer. El zbura ca un vultur deasupra pădurii şi a stâncilor, venind spre mine. În acel moment, m-am speriat şi am strigat: «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale». Fiindcă eram speriat, m-am tras înapoi, şi el, cât ai clipi din ochi, a apărut în faţa mea, cântând. Am căzut în genunchi, ca să-i fac plecăciune. Iar el mă întrebă:
– De cât timp eşti aici?
Apoi mi-a ţinut mâna cu blândeţe, ca un părinte, şi m-a condus în coliba lui. După ce a terminat de a mă povăţui, mi-a spus:
– Fii atent, să nu descoperi nimănui ce ai văzut, cât sunt încă în viaţă. Şi să ştii că într-o zi vei fi egumen şi apoi Mitropolit al Archithesului. Vei înfrunta multe ispite, dar fii răbdător şi urmează-L pe Hristos, Care a fost răstignit pe cruce de lemn. Hristos te va ajuta în timpul ispitelor, necazurilor şi luptelor tulburătoare.
Şi, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat în viaţa mea exact cum îmi prezise şi îmi descrise cu cuvintele sale profetice“.
Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu