Cel mare imnolog şi poet mistic român contemporan, mărturisitor şi sfințit mucenic, este model şi ajutor deopotrivă monahilor şi intelectualilor creştini ortodocşi. Prin sfințenia vieții sale a mărturisit credința ortodoxă prin cuvânt şi faptă, prin scrierile şi minunile săvârşite în timpul vieții şi după mutarea la viața cea veşnică şi prin sfârşitul său mucenicesc. Acestea ne întăresc credința că Ieroschimonahul Daniil Tudor este în ceata Sfințiților Mucenici, rugându-se pentru noi, păcătoşii.
Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.
„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi … postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale… Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte… Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură… ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând… un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire… o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin… ”.
Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Mărturisitorul Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu Părintele Ieroschimonah Daniil, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”
„ Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui. După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: „Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului. După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.” (Părintele Augustin de la Aiud în cartea Din temniţe spre sinaxare)
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăcinile Prea Curatei Maicii Tale, ale Părintelui Daniil de la Rarău şi ale tuturor Sfinților Tăi, miluieşte-ne pe noi. Amin!
Text selectat și editat de Sora Gabriela Naghi
Mare este sfințenia vieții tale, parinte Daniile!Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi păcătoșii…
Amin. Cata vreme avem in ceruri suflete precum Parintele Daniil, Poporul Ortodox Roman nu va fi biruit de scursorile care s-au revarsat asupra lui si nici de cohortele iadului.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i pericol decât acelora care şi-o însuşesc.
Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei buni. El n-a dăruit un alt pământ celor răi, şi a amestecat pe unii cu alţii, săvârşind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău. Căci „trebuie” – este zis – „ca să fie între voi rătăciri, ca acei statornici să se vădească printre voi”.
Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi în lume: ca astfel cei buni să capete o strălucire încă şi mai vie. Vedeţi de câtă învrednicire se pot ei bucura? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria vrednicie…
Acelaşi temei este când e vorba despre diavol. Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea o mai mare strălucire luptătorului, o mai straşnică măreţie luptei.
Aşa că de vi se va spune: „Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului?” răspundeţi aşa: „Departe de a fi stricător celor veghetori şi băgători de seamă, diavolul le slujeşte, nu prin voia lui însăşi (care-i ticăloasă), ci ca urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le trebuie”.
Când diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de a-l face să strălucească încă şi mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina aceasta, a acestui gând şi a acestei năzuinţe, el era ticălos. Cu toate acestea nimic n-a stricat celui drept. Ba încă, acesta îşi dovedi şi mai tare vrednicia, aşa precum am arătat. Diavolul a dat dovadă de ticăloşie – cel drept de vrednicie…
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia 2002