Deși au trecut 32 de ani de la căderea comunismului, Biserica Ortodoxă Română continuă să facă parte dintr-o adunare dubioasă – Consiliul Mondial Bisericesc, un fel de OMS ecumenist -, organizație creată în Olanda, la 23 august 1948, cu sprijinul financiar al Fundației Rockefeller și stimulată de KGB în 1961 prin intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organismul eteroclit, cu ordin similar către celălalte state din blocul sovietic.
Cea de-a 11-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) s-a desfășurat în Germania, între 31 august și 8 septembrie, informează Basilica.ro sub titlul „Lumea creștină, reunită la Karlsruhe…”. Au fost prezente 295 de delegații, între care și cea a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei.
Ce a uitat să ne informeze Basilica este că delegația Bisericii Ortodoxe Române a stat cot la cot cu Delegația „grupului religios” internațional Rainbow Pilgrims of Faith al „pelerinilor” homosexuali „întru credință”, care au avut un loc special dedicat la cea de-a 11-a Adunare a CMB. În acest an, pe lângă reprezentanții bisericilor, la principalul eveniment ecumenic au participat și reprezentanți ai minorităților sexuale, după cum a transmis CMB prin publicația The Presbyterian Outlook.
„Pelerinii Curcubeici în credință” de la Adunare au organizat mai multe mese rotunde la „Centrul de întâlniri pentru femei, bărbați, familie și diversitate de gen” și au prezentat o broșură cu drame ale „credincioșilor LGBTQIA+*” din întreaga lume.
„Înțelegem că problemele „sexualității umane” sunt încă controversate pentru multe biserici”, a spus Gabriele Mayer, unul dintre organizatorii Rainbow Pilgrims of Faith. „Vom fi prezenți în moduri care sunt coerente cu viziunea WCC a pelerinajului: căutarea dialogului, păcii și însoțirii.”
Formată în 2013, Coaliția Globală LGBT a început în timpul procesului de pregătire pentru cea de-a 10-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor din Busan, Coreea de Sud. Coaliția este un colectiv de rețele creștine LGBTQIA+, biserici, aliați și activiști care lucrează pe cinci continente. În Karlsruhe, aceștia sunt activi ca pelerinii curcubeului ai credinței.
Tema celei de-a 11-a Adunări a CMB de la Karlsruhe este „Iubirea lui Hristos mișcă lumea către reconciliere și unitate”. Rainbow Pilgrims speră să aibă un impact pozitiv în rândul liderilor și reprezentanților a peste 350 de biserici.
Subliniem: Basilica.ro ne aduce aminte în textul citat că Adunarea precedentă a avut loc în 2013, la Busan, Coreea de Sud. După cum citiți în informarea CMB de mai sus, la acea întrunire s-au pus bazele grupului homosexual de „pelerini” ai Coaliției Globale LGBT. Biserica Ortodoxă Română stă cot la cot cu homosexualii în CMB din 2013!
Alesandru Anghel (Preluare selectivă de pe ActiveNews, cu mici adaptări)
Scurt comentariu
Biserica Ortodoxă Română nu a fost prezentă la Karlsruhe. Mireasa lui Hristos nu poate fi târâtă într-un loc al spurcăciunilor şi fărădelegilor ecumeniste. Credincioşii ortodocşi şi mare parte din preoţi se disociază de consiliul mondial al bisericilor mincinoase. Au participat, în schimb, nişte indivizi josnici, pe care nu i-a mandatat nimeni, care însă pretind că reprezintă Biserica noastră. Fals! Se ştie că în sinodul de la Bucureşti sunt mai mulţi indivizi homosexuali, care şi-au găsit locul potrivit în cmb.
De ani de zile cerem ca aceşti trădători eretici şi homosexuali să nu mai vorbească în numele Ortodoxiei Româneşti; de ani de zile cerem ca aceştia, care spurcă orice ating, să plece din scaunele episcopale pentru ca Biserica noastră să-şi aleagă păstori vrednici. Noi spunem, noi auzim. Dacă vor să mai întindă coarda şi să pună la încercare îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, pot s-o facă. Îi asigurăm însă că sfârşitul lor va fi după faptele lor şi de mânia lui Dumnezeu nimeni nu-i va putea apăra.
Presbiter Ioviţa Vasile
Dar câtă viclenie, au ajuns intracolo încât să categorisească astfel de adunături drăcești „lume creștină”, nu peste mult timp, o altă adunătură drăcească bate la ușă, adunarea san egidio, unde vor fi în horă cu tot soiul de sataniști
Sfânta făţărnicie
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
– Părinte, câţi pustnici[1] sunt în Sfântul Munte?
– Nu ştiu. Unii spun că sunt şapte[2]. De câţiva ani este foarte greu să afle cineva loc liniştit ca să se pustnicească. Pentru aceea unii Părinţi, atunci când existau încă mănăstiri idioritme[3] în Sfântul Munte, aflau alt mod să trăiască pustnicia. De pildă spuneau: „Nu mă odihnesc aici, mă voi duce în acea mănăstire idioritmă să lucrez, ca să adun ceva bani”, şi ceilalţi îl credeau. Se duceau acolo, lucrau 3-4 luni, după care cereau mai mulţi bani. Fiindcă nu li se dădeau, spuneau: „Nu-mi convine, voi pleca”. Luau puţin posmag şi se duceau de se ascundeau în vreo peşteră şi se pustniceau. Ceilalţi aveau impresia că s-au dus să lucreze în altă parte. Şi dacă întrebau la mănăstire: „A trecut cumva cutare Părinte?”, aceia spuneau: „Da, a trecut, dar ce capricios era. Voia să adune bani de la noi. A cerut mai mult. Călugăr, şi să ceară mai mulţi bani! Ce călugăr este acesta?”. Aşadar, pustnicul se folosea şi din nevoinţa ce o făcea şi din clevetirile celorlalţi, se folosea şi de hoţi. Pentru că hoţii aflau că „are bani” cutare şi se duceau la peşteră, îl chinuiau, dar în cele din urmă nu aflau nimic.
– Părinte, cum pot imita virtutea unei surori atunci când se ascunde?
– Dacă nu se ascunde, totul este pierdut. Sfinţii făceau mai mare nevoinţă ca să-şi ascundă virtutea lor decât ca să o câştige. Ştiţi ce făceau nebunii pentru Hristos? Scăpau mai întâi de făţărnicia lumii şi apoi intrau în spaţiul adevărului evanghelic. Dar nici aceasta nu le ajungea, ci înaintau la sfânta făţărnicie pentru dragostea lui Hristos. Şi astfel nu-i deranja orice li se făcea, orice li se spunea de către ceilalţi. Dar ca să faci aceasta este trebuinţă de foarte multă smerenie. În timp ce un om din lume se simte jignit atunci când îi spune cineva vreun cuvânt sau se mâhneşte atunci când nu este lăudat pentru ceva făcut de el, aceştia se bucurau atunci când oamenii aveau o părere greşită despre ei.
Mai demult existau Părinţi care făceau chiar pe demonizaţii ca să-şi ascundă virtutea lor şi astfel ceilalţi să-şi strice gândul cel bun ce-l aveau despre ei.
Când eram în Mănăstirea Filotheu[4], care atunci era idioritmă, era un Părinte ce se pustnicise mai înainte în Vigla[5]. Acesta, de îndată ce pricepea că Părinţii i-au mirosit nevoinţa şi sporirea sa duhovnicească, cu binecuvântarea duhovnicului său pleca. „Haide, le spunea, m-am săturat să mănânc aici posmag mucezit. Mă voi duce în vreo mănăstire idioritmă să mănânc carne, să trăiesc ca un om! Ce, sunt prost să stau aici?”. Şi venind la Mănăstirea Filotheu, făcea pe îndrăcitul.
Fraţii lui auzind că s-a îndrăcit îşi spuneau unul celuilalt: „Păcat de el, sărmanul, s-a îndrăcit. Ei, era de aşteptat să se îndrăcească. A plecat de aici pentru că posmagul era muced şi s-a dus în mănăstire idioritmă să mănânce carne”. Dar acesta ce făcea? Mai bine de 25 de ani nici nu şi-a pregătit mâncare, nici n-a dormit. Toată noaptea umbla pe coridoare cu un felinar în mână, ca să nu doarmă. Când se obosea, se sprijinea puţin de un perete şi, îndată ce îl prindea somnul, sărea în sus, spunea puţin în şoaptă rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase… după care o continua în taină. Uneori nu-şi dădea seama şi rugăciunea se auzea tare. Când întâlnea vreun frate, acela îi spunea: „Roagă-te, roagă-te să plece diavolul!”. Astfel toţi îl aveau de îndrăcit. Un călugăraş de 15 ani mi-a spus într-o zi: „Şi îndrăcitul ăsta!”. „Nu spune aşa!, i-am zis. Acesta are multă virtute şi face pe îndrăcitul”.
După aceea îl avea la evlavie. Când a murit, Părinţii l-au aflat ţinând în mână o hârtie pe care era scris numele fiecărui frate şi alături o poreclă, ca să alunge, chiar şi mort fiind, şi cel mai mic gând bun ce l-ar fi putut avea cineva cu privire la el. În cele din urmă trupul lui a scos bună mireasmă. Vezi, el voia să se ascundă, însă Harul lui Dumnezeu l-a trădat.
De aceea nu trebuie să tragă cineva concluzii despre un om din ceea ce se vede, dacă nu poate distinge ceea ce ascunde.
[1] În 1950, atunci când Stareţul Paisie a mers în Sfântul Munte pentru prima oară, căutând cărarea ce ducea de la Kapsocalivia la Schitul Sfânta Ana, a întâlnit un pustnic „…cu chipul luminos – să fi fost cam de şaptezeci de ani – care, după îmbrăcămintea sa, părea să nu aibă legătură cu oamenii. Din înfăţişarea sa se vedea că este sfânt” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi aghioriţi, ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 48). Când l-a întrebat pe pustnic unde locuieşte, acela i-a răspuns: „Undeva pe aici”, şi i-a arătat vârful Athonului. Mai târziu, stareţi experimentaţi i-au adeverit că în vârful Athonului trăiau nevăzuţi doisprezece pustnici.
[2] S-a spus în noiembrie 1988.
[3] Idioritmă se numeşte mănăstirea în care fiecare monah are programul lui şi este plătit pentru ascultarea ce o face de epitropii care conduc mănăstirea.
[4] Una din mănăstirile Sfântului Munte.
[5] Pustiul Vigla se află în partea de sud-est a peninsulei Athos.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
Atitudinea Sfântului loan de Kronstadt faţă de confesiunile neortodoxe
Sfântul loan de Kronstadt, preot rus, duhovnic şi propovăduitor râvnitor al Evangheliei, a trăit la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. A fost înainte-văzător şi făcător de minuni.
Se îndeletnicea cu slujirea zilnică a poporului aflat în suferinţă. Marea lui iubire pentru Hristos l-a obligat să spună adevărul despre Ortodoxia care mântuieşte şi despre erezii şi secte, care nu pot asigura mântuirea.
Este necesar să aparţinem Bisericii lui Hristos, al cărei cap este împăratul Atotţiitor, Biruitorul iadului, Iisus Hristos. Împărăţia Lui este Biserica, formată din comuniunea Sfinţilor care s-au mutat în Ceruri, şi a tuturor creştinilor ortodocşi care se nevoiesc pe pământ, luptând împotriva începătoriilor, a puterilor şi a stăpânitorului veacului acestuia… Neortodocşii, chiar şi o mare comunitate de neortodocşi, nu se pot înrola în războiul acesta. Fără a-L avea pe Hristos Cap, nu se poate face nimic împotriva acestor uneltitori şi vrăjmaşi cumpliţi, care sunt încontinuu treji şi au învăţat cu desăvârşire ştiinţa războiului lor.
Creştinul ortodox are un sprijin puternic în lupta aceasta: mai întâi de la Dumnezeu şi de la sfinţii Săi, care i-au biruit pe vrăjmaşi cu puterea harului lui Hristos, iar apoi de la Biserica Ortodoxă de pe pământ, de la păstorii şi învăţătorii ei, de la Taine şi de la rugăciunea de obşte. Biserica lui Hristos, de care cu mila lui Dumnezeu aparţinem și noi, este un astfel de ajutor în lupta creştinului împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.
Biserica este singurul Trup, al cărei Cap este Însuşi Domnul Iisus Hristos, iar sufletul este Sfântul Duh, care dă viaţă, luminează, curăţeşte şi întăreşte toate mădularele acestui mare trup, ce se luptă pe pământ.
Biserica adevărată rămâne una şi neseparată, şi singura care mântuieşte. Aceasta este Biserica Ortodoxă Răsăriteană.
Nicio altă confesiune creştină, în afară de Ortodoxie, nu poate să-l aducă pe creştin la desăvârşirea vieţii creştine şi să întregească curăţirea de păcate, conducându-l la nestricăciune, deoarece celelalte religii ţin nedreptatea drept adevăr (Romani 1, 18). Ele au amestecat superstiţia şi minciuna cu adevărul şi nu deţin acele mijloace date de Dumnezeu pentru curăţire, pentru sfinţire, pentru renaştere şi reînnoire, pe care le deţine Biserica Ortodoxă.
Fiecare cădere, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, începe prin mândrie: omul nesocoteşte o poruncă şi atunci păcătuieşte în faptă. Aşa s-a întâmplat şi cu Schisma Apusului: înainte de aceasta, papa şi papistaşii au devenit mândri şi s-au ridicat pe ei într-atât, încât s-au gândit să-L judece pe Însuşi Hristos, pe Însăşi Înţelepciunea lui Dumnezeu, Învăţătorul ceresc. Mândria lor a ajuns în punctul de a schimba unele cuvinte, porunci şi rânduieli ale Sale. Hristos spune că Duhul purcede de la Tatăl, pe când catolicii, luteranii şi anglicanii spun că purcede de la Tatăl şi de la Fiul.
Rupându-se de Tradiţia Sfântului Duh, pierzând criteriul interior al adevărului şi principiul sinodal al Bisericii, latinii, deoarece aveau nevoie de un nou tip de putere, au născut o nouă putere pentru a învăţa Credinţa: pe infailibilul papă de la Roma, „reprezentantul lui Hristos”.
„Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Însuşi Domnul este mereu prezent în Biserica Sa. Atunci de ce mai e nevoie de un reprezentant-papă?
Ca o erezie de căpătâi, catolicismul încearcă să includă în sistemul lui teologic texte din Sfânta Scriptură, tălmăcindu-le în afara Sfintei Tradiţii, de care sunt lipsiţi.
Punctul central al mândriei catolicilor şi al dogmelor lor mincinoase, în administraţie şi în învăţătura morală, este primatul papal, tălmăcirea închipuită şi greşită a cuvântului Mântuitorului: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).
Trebuie să-l înţelegem ca piatră de temelie pe Însuşi Iisus Hristos: „Iar piatra era Hristos” (I Corinteni 10, 4).
Papa şi papistaşii, convertindu-i pe toţi catolicii la erezie, au făcut-o pe aceasta de neîndreptat, fiindcă papa, cu toate că are greşelile lui, este recunoscut ca fără de greşeală de către Biserica Catolică şi astfel nu este cu putinţă să fie corectat de cineva care gândeşte contrariul.
Este cu adevărat posibil ca cineva să unească ceva ce nu poate fi unit, minciuna cu adevărul?
Catolicii, prin faptul că-l recunosc pe papa ca și cap al Bisericii, au pierdut adevăratul Cap al Bisericii – Hristos – şi au rămas fără Cap. Întreaga istorie a papalităţii mărturiseşte că catolicii nu au Cap… Luteranii s-au despărţit şi au rămas fără Cap, anglicanii la fel. Nu au Biserica… iar Veliar îi războieşte cu puterea şi uneltirile lui şi îi menţine în rătăcire şi în pierzanie. O mulţime de oameni pier în ateism şi în viciu.
Am primit de la Dumnezeu talantul Ortodoxiei, spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră. Cum folosim şi înmulţim acest talant? Îi mulţumim Domnului? Care este natura pocăinţei noastre? Ce fapte bune facem? „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalmi 13, 3)”.
(Fragmente din articolul lui A. Vladimirov din revista „Cerkovnaia Zizn”, voi 1-2, 1994)
Cinstirea icoanei lui Hristos
Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona
Fiecare părinte duhovnicesc poartă chipul lui Hristos. Așadar, potrivit cu supunerea pe care o arată față de părintele duhovnicesc, se supune și lui Hristos. Este un păcat înfricoșător faptul de a necinsti cineva o icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului sau a Sfinților. Socotim că nu este un lucru mai rău ca acesta. Icoana închipuiește o persoană dumnezeiască la care noi ne închinăm, o sărutăm, iar închinarea se ridică la acea persoană.
Închipuirea vie a lui Hristos o poartă părintele duhovnicesc, căruia ucenicul este dator să i se supună și să-l iubească numai și numai pentru dragostea lui Hristos. Nu pentru persoana starețului, căci acesta poate să fie un om păcătos, poate fi un osândit, ca și mine, ci pentru dragostea lui Hristos, cum am spus, iar în felul acesta ascultarea se ridică direct la Hristos. Și fiindcă dragostea lui Hristos ne-a chemat aici ca să ne nevoim și să ne mântuim sufletul, trebuie cu orice chip să dobândim această virtute de temelie a ascultării, care este izvorul tuturor virtuților în general. Căci atunci când cineva va vedea un ucenic bun, cu siguranță că acesta nu va avea numai ascultare, ci în afară de ascultare este împodobit și cu alte multe virtuți și izbânzi.
Fragment din cartea Povețe părintești – Starețul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos – 2015.
Ce se întâmplă cu cei care lipsesc Duminica de la Biserică?
Arhim. Gherghios D. Mizas
Oare toți aceștia sunt pentru iad și nu există mântuire pentru ei? Să vedem cum înfruntă Biserica pe cei absenți. Nimeni nu este pentru iad, ci toți suntem pentru rai și, dacă vrem, îl putem dobândi. Ia aminte, fratele meu, la cele de mai jos ca să te minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dacă îi cercetăm pe oameni după starea lor exterioară. Vom vedea că unii lipsesc justificat, iar alții nejustificat.
Care lipsesc justificat? Bolnavii, medicii, infirmierele, mamele care au copii mici sau sunt gravide, familiile care au bolnavi în casă sau persoanele în vârstă care nu pot rămâne singure. Mai sunt și multe alte cazuri în care unele persoane lipsesc de la slujba sfântă a Bisericii.
De multe ori aceștia doresc atât de mult să se afle în biserică, încât sunt ca și cum s-ar afla. Urmăresc Dumnezeiasca Liturghie de la radio sau de la televizor și, pe cât pot, participă la Dumnezeiasca Liturghie. Aceștia, deși lipsesc, se folosesc mai mult decât cei care sunt trupește în biserică, însă mintea lor aleargă încolo și încoace și nu se concentrează la slujbă.
Cât de emoționant este faptul că Sfânta noastră Biserică își aduce aminte de ei și-i pomenește la Dumnezeiasca Liturghie! „Pomenește, Doamne, poporul ce stă înainte și pe cei care din binecuvântate pricini nu sunt de față și-i miluiește pe ei și pe noi după mulțimea milei Tale”.
Acum ce să spunem despre cei care nu aparțin acestei categorii? Adică despre cei care lipsesc de la biserică din lenevie și nepăsare? Mai întâi să vedem cu câtă dragoste îi înfruntă Biserica și apoi care este datoria noastră față de ei. Sfânta noastră Biserică, ca să ne ajute să ne îmbisericim, îi afurisește pe cei care lipsesc nejustificat, de vreme ce are stăpânire de la Dumnezeu pentru aceasta. Ia aminte însă, fratele meu, ca să înțelegi sensul acestei afurisiri. Canonul 80 al Sinodului VI ecumenic rânduiește ca cel care lipsește trei Duminici la rând de la biserică, fără să existe un motiv serios, să fie afurisit, adică să fie tăiat de la Biserică și să nu aibă comuniune cu ceilalți credincioși.
Cu adevărat, cât de iubitor de oameni este acest canon! Nu-l afurisește pe cel care lipsește una sau două Duminici fără vreun motiv serios, ci-i dă termen, scadență. Dacă lipsește și a treia Duminică numai atunci îl pedepsește. Are, prin urmare, la dispoziției trei săptămâni să se gândească și să se pocăiască. Și altceva foarte important. Nu-l afurisește Biserica, ci el însuși prin faptul că se depărtează de Biserică se afurisește pe sine. Biserica, ca să ne ajute să înțelegem cât de vătămător este să lipsim de la sfânta slujbă, a pus acest Canon. Ca să înțelegem că nu este fără însemnătate pentru Biserică lipsa noastră.
Unii dintre cei care lipsesc nejustificat pun înainte și următoarea justificare nefondată: „Ce să fac la Biserică? Aceleași și aceleași le aud mereu. Pe lângă acestea multe dintre cele spuse nu le înțeleg”. Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde acestor justificări și ne spune: „Cum vrei să înțelegi dacă nu te îngrijești să le studiezi cele pe care se spun în Biserică. Cu cât mai mult vei frecventa Biserica, cu atât mai mult le vei înțelege. Motivul pentru care lipsești nu este că nu înțelegi, ci că nu te interesezi să înțelegi”. Astăzi există atâtea cărți care le explică pe toate și fiecare și le poate procura.
Și iarăși Sfântul Ioan Gură de Aur în trei cuvinte ne arată datoria față de cei care lipsesc: „Caută-l pe cel care lipsește!”. Cât de mult ne mustră aceste trei cuvinte!
În pustie, însă împreună cu oamenii
Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul
La Chilia Cinstitei Cruci, fiecare zi a Cuviosului Paisie era „ziua Învierii”[1] și „Paștile Domnului, Paștile”[2]. După ce în anii dinainte semănase cu răbdare nevoințele sale ascetice, secera acum roadele bucuriei[3]. În „micul Rai” al colibei sale sărace, Dumnezeu îl hrănea cu bucurii paradisiace și de multe ori ajungea la starea de „nebunie dumnezeiască”.
Iată ce scria într-o scrisoare de-a sa: „Am și eu o mică experiență a nebuniei duhovnicești, care se naște din dumnezeiasca dragoste. Atunci omul ajunge la «beția» dumnezeiască și nu vrea să se mai gândească la nimic în afară de Dumnezeu, de cele dumnezeiești, duhovnicești, cerești. Îndrăgostit de cele dumnezeiești, arde lăuntric, cu o ardere dulce, și izbucnește în afară «nebunește», în spațiul dumnezeiesc al bunei cuviințe, slăvind pe Dumnezeu”.
În această stare se simțea „netrebnicit” pentru această viață trecătoare. „Când se aprinde cineva de dumnezeiasca dragoste”, spunea, „nici nu doarme, nici nu mănâncă, ci face rugăciune neîncetată, nevoință și metanii și se hrănește mai mult din căldura cerească. Și dacă îi cere cineva să meargă undeva, se luptă, se străduiește să iasă din această stare, dar nu poate, ci cade la pământ… Din această pricină fuge mai adânc în pustie, ca să nu-l întrerupă”. Însă Părintele Paisie, cu toate că înseta mult după aceasta, nu putea să meargă „mai adânc în pustie”. Pe măsură ce trecea timpul, numele său atrăgea tot mai mulți oameni la chilia sa, încât a ajuns să-l considere „cel mai mare vrăjmaș al său”, de vreme ce se făcea piedică pentru viața isihastă. Singurul lucru pe care îl putea face era să se îndepărteze puțin în „adăposturi apropiate și depărtate”, așa cum le numea.
Cel mai obișnuit „adăpost” era o colibă improvizată, așezată într-o vale, mai jos de chilie. Acolo, „în groapa cea mai de jos”[4], în mijlocul unei vegetații dese, se făcea nevăzut de ochii lumii și se bucura „numai de contemplarea lui Dumnezeu și de dragostea arzătoare”[5]. Odată, un vânător l-a luat drept mistreț și a tras asupra lui cu pușca, însă Dumnezeu l-a păzit și nu l-a omorât. Această întâmplare nu l-a neliniștit deloc. Ceea ce l-a neliniștit și l-a mâhnit peste măsură a fost faptul că cineva l-a văzut acolo rugându-se în genunchi. „Aș fi preferat”, spunea, „mai bine să mă omoare, decât să mă fi văzut”.
Când pleca de la chilia sa, lăsa lângă poartă puțin rahat și o cutie mică cu însemnarea: „Scrieți numele voastre și orice vreți să-mi spuneți și lăsați-le în cutie și am să vă ajut mai târziu cu rugăciunea. Aici nu am venit să o fac pe dascălul, ci să mă rog”. Iar într-o scrisoare a sa din 1976, scria: „Pe măsură ce trec anii, simt tot mai mult nevoia de a mă îndepărta de oameni. Un loc complet necunoscut mult m-ar ajuta să mă apropii mai mult de Dumnezeu și să ajut mai mult făpturile sale. Mă rog mereu pentru aceasta și aștept răspunsul lui Dumnezeu”.
Părintele Paisie Îl ruga pe Dumnezeu să-l ajute să se îndepărteze de oameni, însă oamenii care căutau ajutor duhovnicesc și mângâiere alergau în număr tot mai mare la el și acest îndrăgostit de pustie era deja înrobit și de dragostea pentru toți oamenii în general și mai ales pentru cei aflați în suferință. Așadar, în vreme ce se ruga lui Dumnezeu „să meargă mai adânc în pustie”, în același timp îi cerea unui judecător, un cunoscut de-al său, să găsească o modalitate de a-l băga în închisoare, ca să-i ajute pe cei închiși.
În cele din urmă, dragostea pentru lumea chinuită, această dragoste curată și nobilă, care „nu caută ale sale”[6], l-a făcut pe Părintele Paisie să jertfească dragostea sa pentru pustie. Iată ce scria în legătură cu aceasta, într-o scrisoare de-a sa din 1978: „Din nefericire, programul mi-l fac oamenii, nu eu, așa cum făceam cu câțiva ani în urmă. De fapt, realitatea este că eu însumi îl fac, pentru că dragostea mea pentru ceilalți mă silește să ies…”.
Cuviosul îi primea pe oameni cu bunătate și cu simplitate, îi asculta cu atenție și cu răbdare și le vorbea cu smerenie și cu discernământ, nu ca un dascăl, ci ca un frate. De obicei, când voia să spună ceva, începea cu cuvintele „cred” sau „îmi spune gândul” și încheia cu „iertați-mă”. Pe interlocutorii săi îi poftea să stea pe un scaun aflat mai sus de al său și cu mare greutate îngăduia să i se sărute mâna. „Când îmi sărută cineva mâna”, spunea, „mă scârbesc de mine însumi”.
Se socotea pe sine însuși o cutie de conservă care strălucește la lumina soarelui, iar lumea o consideră aur. „Se întâmplă”, spunea, „să vină la mine oameni cu credința că o să întâlnească un sfânt, iar Dumnezeu, ca să le răsplătească credința, mă galvanizează pe mine, tinicheaua, și mă face să strălucesc în ochii lor. În felul acesta, lor le sporește credința, însă eu, după plecarea lor, rămân ca și mai înainte, cu rugina mea.”
Unor tineri, care l-au rugat să le spună ceva, le-a zis cu adâncă smerenie: „Ce să vă spun, măi copii, ce să vă spun? De atâția ani mă nevoiesc să ajung la zero și încă nu am ajuns”. Unui profesor, care, entuziasmat de cuvintele sale, i-a spus: „Părinte Paisie, ești sfânt!”, Cuviosul i-a răspuns: „Eu sunt mai rău decât un criminal, fiindcă acela a făcut douăzeci de crime, cu toate că ar fi putut, potrivit însușirilor rele moștenite de la părinții săi, să facă patruzeci, în vreme ce eu, dacă am făcut douăzeci de fapte bune, ar fi trebuit să fac, potrivit celor moștenite, patruzeci”.
Vizitatorii vedeau înaintea lor un ascet cu față strălucitoare, care transmitea pace și dumnezeiască mângâiere. Cei care îl auzeau spunând din inimă „Slavă Ție, Dumnezeule!”, intrau, pentru puțin timp, în atmosfera sa duhovnicească, a doxologiei și a neîncetatei părtășii cu Dumnezeu. Pășind împreună cu el în bisericuța Cinstitei Cruci, pășeau în spațiul rugăciunii. Odată, un tânăr se închina icoanei Maicii Domnului din bisericuță. Cuviosul i-a spus: „Dacă acum s-ar arăta înaintea noastră Maica Domnului, crezi că am mai sta să ne gândim pe ce glas să-i cântăm troparul: «De multe ispite fiind cuprins»[7]? Nu, ci am striga către ea din adâncul inimii noastre: «De multe ispite fiind cuprins, alerg către tine căutând mântuire»”. Rugăciunea din inimă a Cuviosului l-a cutremurat pe tânăr.
Altădată, l-a vizitat un funcționar public foarte supărat pe șeful său, pentru că din pricina lui pierduse o avansare în grad. Părintele Paisie l-a ascultat cu atenție. Apoi l-a apucat cu dragoste pe după umeri și l-a dus în bisericuță. I L-a arătat pe cel Răstignit și i-a spus: „Iată, Hristos i-a iertat pe cei care L-au răstignit. Tu nu poți să-l ierți pe acest om?”. Atunci inima acelui om s-a înmuiat și a spus: „Da, Gheronda, îl iert”.
[1] Irmosul Cântării întâia a Canonului din Duminica Paștilor.
[2] Idem.
[3] Vezi Psalm 125, 5.
[4] Psalm 87, 6.
[5] Vezi Sfântul Theolipt al Filadelfiei, Viața și opera, Scurtă deslușire spre amintire adusă de smeritul Theolipt al Filadelfiei la cele spuse și scrise evlavioasei Monahii Evloghia și celei împreună cu ea, Monahia Agatonica, par. 1, op. cit., p. 278.
[6] 1 Corinteni 13, 5.
[7] Primul tropar de la Cântarea întâia a Paraclisului Maicii Domnului.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul– Editura Evanghelismos, 2017.
”Daţi-vă la o parte, diavolilor! Eu ştiu viaţa acestui suflet, de când s-a născut şi până acum”
Cuviosul Părinte Cleopa
Atunci în ceasul morţii are mare îndrăzneală îngerul de la botez. Când vine acesta, toţi se dau la o parte. Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare putere. De aceea, când vă rugaţi acasă, după ce aţi terminat rugăciunile, să faceţi şi câteva închinăciuni la îngerul pe care îl aveţi de la Botez şi să ziceţi aşa: „Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, pentru mine păcătosul sau păcătoasa!”.
Pentru că acest înger, nu numai că ne păzeşte acum, dar el ne păzeşte şi în vremea morţii. El călătoreşte cu noi prin vămile văzduhului, până la 40 de zile şi îl avem de la dumnezeiescul Botez mare ocrotitor. Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.
Auziţi ce zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Şi iarăşi zice: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi-i va izbăvi pe ei. Deci este clar că îngerul este cel ce ne păzeşte şi în viaţa de acum şi după ce murim, până la 40 de zile.
Vine acel înger şi zice: „Daţi-vă la o parte, diavolilor! Eu ştiu viaţa acestui suflet, de când s-a născut şi până acum”. Şi îngerul, venind, începe a vorbi cu sufletul aşa: „Nu te teme, frate suflete!” Sfântul Grigore de Nissa ne spune de ce-i zice frate. Pentru că şi îngerul şi sufletul sunt fiinţe raţionale, de sine stăpânitoare, cuvântătoare şi sunt duhuri, cum zice Sfânta Evanghelie: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu.
Părintele Cleopa Ilie
Extras din ”Drumul sufletului după moarte”
„Bâlciul deșertăciunilor”
„Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!”
„M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt.
Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra.”
Ecclesiastul 1; 2, 14-15
O rușine plină de amărăciune ne cuprinde văzând cum conducătorul vremelnic al BOR și ierarhia supusă lui, și nu Mântuitorului Hristos, continuă cu nepăsare față de dorințele noastre, activitatea în CMB, această organizație satanist-masonică, care nu aduce nici un beneficiu duhovnicesc, turmei binecredincioase. Prezența Pr.Ioan Sauca și IPS Nifon demonstrează participarea activă a conducătorilor Bisericii noastre strămoșești la creearea noii religii a NOM, care pregătește în taină o casă comună a religiilor care va primi cu fală venirea antihristului. Titlul articolului este tot o minciună, care induce premeditat în confuzie :„Lumea creștină, reunită la Karlsruhe: A început Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor”(care lume creștină, care biserici, frățiile voastre, cinstiți purtători de mitră și însemne episcopale care v-ați acoperit de rușine! Cât va mai dăinui minciuna?
Să aibe milă Domnul Atotmilostiv de sufletele tuturor!)
Cea de-a 11-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) s-a desfășurat în Germania, între 31 august și 8 septembrie, informează Basilica.ro sub titlul „Lumea creștină, reunită la Karlsruhe…”. Au fost prezente 295 de delegații, între care și cea a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Mitropolit onorific și Exarh patriarhal, vice-moderator la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor. Participa reprezentanți ai comunității Presbiteriane (SUA) și ai aproximativ celor 350 de alte comunități și grupuri de credință.(??) Lucrările se desfășoară sub genericul „Dragostea lui Hristos mișcă lumea spre reconciliere și unitate”.
„Nu trebuie să neglijăm suferințele acestei lumi, ci să le alinăm. Iar pentru a contribui la alinarea acestor suferințe trebuie să fim uniți în frățietatea creștină a lumii”, a declarat conducătorul delegației române, IPS Nifon.
Ce a uitat să ne informeze Basilica este că delegația Bisericii Ortodoxe Române a stat cot la cot cu Delegația „grupului religios” internațional Rainbow Pilgrims of Faith al „pelerinilor” homosexuali „întru credință”, care au avut un loc special dedicat la cea de-a 11-a Adunare a CMB.
În acest an, pe lângă reprezentanții bisericilor, la principalul eveniment ecumenic au participat și reprezentanți ai minorităților sexuale, după cum a transmis CMB prin publicația The Presbyterian Outlook.
Aici puteți urmări imagini de la „Bâlciul deșertăciunilor”(a a 11-a Adunare a CMB)
Înconjurați de homosexuali și de ritualurile religiilor africane și japoneze, de voie bună, cântece și veselie(!), dansuri în sunet de tobe, în costume tradiționale păgâne, prezența celor care se pretind a fi ortodocși, mă nedumerește. Nu poți să pretinzi că ești ortodox, fiind cu ereticii condamnați de sfintele sinoade și sodomiții în cârdașie.
Patriarhul Ioan al XI-lea al Biserici Antiohiei a rostit o alocuțiune și s-au intonat Crezul, rugăciunea Tatăl nostru precum și o cântare psaltică în arabă, fiecare în legea lui. Un nivel înapoiat și idolatru papistaș având drept obiect „planeta noastră comună, Pământul”, disprețuind pe Împăratul Hristos și Evanghelia Sa. O înșelare diavolească de proporții, propovăduită de însăși reprezentanții așa-ziși„ortodocși”ai Patriarhiei BOR, cărturari și farisei fățarnici, care ademenesc pentru a sfâșia, oile naive și prostite ale turmei, care se tem de Dumnezeu și de Judecata Sa care va veni cât de curând!
https://oikoumene-photoshelter-com.translate.goog/galleries/C0000VFYoZ6eMlZc/WCC-11th-Assembly-Karlsruhe-Germany?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc
https://basilica.ro/lumea-crestina-reunita-la-karlsruhe-a-inceput-adunarea-consiliului-mondial-al-bisericilor/