Iubite cititorule! Astăzi este zi de sărbătoare, dar această sărbătoare este una a tristeţii, în care ţinem post, pentru că pomenim moartea Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, chipul smereniei şi al bunei cuviinţe, care vorbea despre Mântuitorul cu o evlavie rămasă ca pildă în Scripturile Sfinte şi în istorie: ,,Vine în urma mea Cel Care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintelor’’(Marcu 1, 7-8). Dacă un Sfânt vorbea în acest fel, cum trebuie să vorbim noi, cei împovăraţi de păcate?
Ne aducem aminte de ticăloşia lui Irod cel Mare, care a vrut să-l ucidă pe Fiul lui Dumnezeu, apoi a poruncit uciderea a paisprezece mii de prunci nevinovaţi. Din această rădăcină rea a răsărit blestematul Irod Agripa, cel care a cutezat să-şi lase femeia cea dintâi şi să se însoţească, în chip nelegiuit, cu femeia fratelui său, Filip, chiar când acesta trăia, spun unii din vechime. În faţa acestui păcat, Sfântul Ioan Botezătorul n-a putut să tacă. A vorbit cu nemernicul Irod Antipa şi i-a spus fără ocolişuri: ,,Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie’’(Matei 14, 4). În loc să curme păcatul greu în care se complăcea, Irod a prins mare ură asupra Sfântului. Înainte îl asculta cu plăcere, acum s-a umplut de mânie şi nu numai el, ci şi desfrânata care s-a însoţit cu el. Gândul lor cel dintâi a fost să ucidă pe Sfântul Ioan, dar se temeau de popor, pentru că-l ştiau pe el Prooroc (Matei 14, 5). Ca să se răzbune, Irod l-a întemniţat pe Sfânt.
A venit şi ziua de naştere a lui Irod, cel fără frică de Dumnezeu, şi acesta a făcut ospăţ mare dregătorilor săi. În mijlocul petrecerii, fiica Irodiadei, ticăloasă şi ea, a jucat în chip desfrânat în faţa invitaţilor, iar Irod i-a făcut o făgăduinţă necugetată privind răsplătirea ei. Fata s-a sfătuit cu mama sa şi aceasta a îndemnat-o să ceară pe tipsie capul Sfântului Ioan Botezătorul. Irod s-a întristat la început, apoi s-a învoit şi a trimis slujbaşii să taie capul Sfântului, într-o zi de 29 august, crezând că va scăpa de mustrarea lui. Chiar şi pe tipsie, cu şiroaie de sânge, capul Sfântului a grăit aceeaşi mustrare împotriva tiranului.
Uciderea este păcat strigător la cer, după cum ne învaţă Sfintele Scripturi: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ’’(Facere 4, 10). Aşa a spus Dumnezeu lui Cain, cel care tocmai ucisese pe fratele său, Abel. Şi glasul sângelui Sfântului Ioan s-a auzit la Dumnezeu în ceruri şi El a pedepsit-o pe fiica cea rea a Irodiadei. În vreme ce se afla în surghiun, trecând o apă îngheţată, gheaţa s-a rupt şi trupul ei spurcat s-a afundat în apă, iar capul îi era afară, până ce i-a fost tăiat de bucăţile de gheaţă. Irod şi Irodiada au fost înghiţiţi de pământ (După Vieţile Sfinţilor, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 397-400).
Presbiter Ioviţa Vasile
Ioan Botezătorul – mai mare decât tot regatul lui Irod
Monahul Nicolae Steinhardt.
Fiind ziua de naştere a lui Irod şi sărbătorindu-i-se aniversarea, s-a făcut praznic bogat după cuviinţă, poftiţi au fost toţi dregătorii ţării. Acolo, la praznic, fiica din prima căsătorie a Irodiadei, Salomeia pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete într-atâta i-a plăcut şi l-a tulburat pe rege încât, ameţit de băutură şi aprins de poftă, i-a spus: cere-mi ce vrei, până la jumătate din regatul meu, şi-ţi voi da. Şi i-a întărit vorba cu jurământ.
Salomeia, neştiind ce să ceară, s-a sfătuit cu maică-sa. Irodiada nu a stat pe gânduri: cere Capul lui Ioan Botezătorul, i-a grăit, acum, aici; să ţi-l aducă pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus să-l omoare pe Ioan despre care ştia că norodul îl socoteşte prooroc; şi apoi nici omul nu-i era cu totul antipatic; în felul lui îl respecta şi consimțise la arestarea lui numai ca să scape de gura muierii.
Nerodului, ameţit cum era, i-a fost însă ruşine să-şi calce nesăbuitul jurământ. Ar fi putut prea bine să-i explice fetei: “ţi-am făgăduit până la jumătatea regatului meu, dar omul acesta preţuieşte mai mult decât jumătate din regatul meu, astfel, încât nu ţi-l pot da; cere-mi altceva”. Dar nu l-a purtat mintea către acest răspuns drept, ci ca netotul a împlinit sălbatica sfruntată cerere: lui Ioan i s-a tăiat Capul în chiar beciurile palatului şi cinstitul Cap i-a fost adus Salomeii pe tipsie, precum dorise ticăloasa de Irodiada.
Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul altceva: capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3, 30:
„Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”.
Extras din Dăruind vei dobândi – Nicolae Steinhardt.
Despre suferirea ispitelor
Dacă oamenii vă vor răni iubirea de sine şi mândria consideraţi-i a fi, oricine ar fi ei, drept trimişi ai lui Dumnezeu să vă înfrâneze patima sufletească. De aceea nu vă supăraţi pe ei, ci mulţumiţi Domnului că El, Milostivul, vă oferă o ocazie potrivită pentru dobândirea smereniei.
Cei bolnavi nu-i ceartă pe medicii care-i operează pentru că le taie rănile rele din trup ci, chiar dacă suferă, rabdă; astfel şi voi, oricât de greu v-ar fi să răbdaţi supărarea pricinuită de cei care vă rănesc orgoliul, siliţi-vă să înduraţi aceasta prin lucrarea rugăciunii lui Iisus şi fără a vă întrarma împotriva lor. Dumnezeu să vă binecuvânteze să mergeţi pe urmele lui Iisus Hristos şi să purtaţi crucea Lui.
În tufişul spinos înfloresc trandafiri frumoşi: tot astfel, mângâierile pline de dulceaţă sunt răsplata celui care merge pe urma lui Iisus Hristos purtând crucea Lui. Asemănaţi-vă Lui prin smerenie, răbdare, dragoste; fiţi sluga tuturor, iertaţi-i pe toţi, iubiţi-i pe toţi şi astfel pretutindeni şi totdeauna veţi fi mângâiaţi.
Vă rog, dragii mei, nu nesocotiţi niciun mijloc prin care puteţi să bineplăceţi Domnului Dumnezeu; astfel de mijloace sunt multe, ca de exemplu: frăţietatea cu toţi oamenii, mângâierea celui întristat, liniştirea celui supărat, apărarea celui prigonit, miluirea celui sărac, întoarcerea privirii de la lucrurile rele, împotrivirea faţă de gândurile rele, silinţa spre rugăciune, răbdarea, milostivirea, dreptatea şi celelalte asemănătoare. Lucrarea acestor virtuţi sfinte va atrage asupra voastră ajutorul atotputernic al Domnului; cu acest ajutor veţi învinge toate greutăţile care vi se par imposibil de trecut cu propriile puteri.
Feriţi-vă în tot felul să vă supăraţi, oricare ar fi motivul; nicio neplăcere nu este întâmplătoare, ci toate sunt îngăduite de Pronia dumnezeiască în vederea scopurilor mântuitoare pentru care Sfântul Apostol Pavel se afla în primejdii pe mare, primejdii de la tâlhari, primejdii de la neamul său, primejdii de la păgâni, primejdii de la cetăţi, primejdii în pustie, primejdii între fraţii cei mincinoşi, osteneală şi trudă (II Corinteni 11, 26-27). Cunoscând aceasta, nu daţi atenţie celui care v-a jignit şi nici motivului pentru care v-a jignit, ci ţineţi minte doar că nimeni n-ar îndrăzni să vă jignească dacă Domnul n-ar îngădui; de aceea mulţumiţi mai bine Domnului că prin suferinţele care se abat asupra voastră vă arată limpede că nu-i sunteţi străini şi vă conduce spre împărăţia Cerurilor. Scriptura Sfântă spune: Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? (Evrei 12, 7)
Renunţaţi să vă socotiţi importanţi şi fiţi înaintea Domnului, în relaţiile cu oamenii, asemeni copiilor lipsiţi de răutate.
Petreceţi în dragostea lui Dumnezeu, învăţaţi-o, respiraţi cu ea. Dumnezeu este dragoste şi cel ce petrece în dragoste este în Dumnezeu şi Dumnezeu în el. În această viaţă plină de suferinţă este mângâietor să vieţuieşti în dragostea lui Dumnezeu.
Din învăţăturile Stareţului Agapit de la Nil-Stolobensk.
„Stresul este boala sufletului și nu depinde de lipsuri materiale. Este combătut prin încrederea în pronia lui Dumnezeu și prin lupta cea bună”
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Stresul este boala sufletului și nu depinde de lipsuri materiale. Este combătut prin încrederea în pronia lui Dumnezeu și prin lupta cea bună.
Toate cele neplăcute care rămân în sufletul vostru și provoacă stres pot să devină un pretext pentru adorarea lui Dumnezeu și să înceteze de a vă istovi. Aveți încredere în Dumnezeu. Nu spune apostolul Pavel: Întru toate suntem necăjiți, dar nu striviți?
Pe toate să le abordați cu dragoste, bunătate, blândețe, răbdare și smerenie. Să fiți stânci! Toate să se spargă de voi și, asemenea valurilor, să se întoarcă în larg. Voi să fiți calmi. Dar veți zice: Ei, este posibil acest lucru? Da, cu harul lui Dumnezeu, este întotdeauna posibil. Dacă le privim doar omenește, nu este posibil.
Chiar dacă ești nedreptățit, să nu contrazici, nici să nu te enervezi, ci să rabzi și să taci, preferând să îi înștiințeze Dumnezeu pe alții despre tine. Căci aceasta este spre folosul tău și nu pentru a deveni avocatul și apărătorul tău propriu.
Hristos vrea să ne unim cu El și așteaptă afară, la poarta sufletului nostru. Doar harul divin ne poate shimba. Noi nu putem face nimic singuri. Harul ni le va da pe toate, dar noi trebuie să încercăm să ne micșorăm egoismul și iubirea de sine, să fim smeriți, să ne dăruim lui Hristos, și toate cele contrare pleacă – trupești și sufletești.
Monahul Patapios Kavsokalivitul, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul – Sfințenia în secolul al XXI-lea, Editura Doxologia
Sfântul Ioan Maximovici: „Trebuie să ştim că vine Judecata de Apoi şi să ne raportăm cum se cuvine la acea zi”
Dumnezeu este foc mistuitor (cum citim în Noul Testament, în epistola către evrei, capitolul 12, versetul 29). Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se căleşte. La fel şi omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte.
Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenuşă, fie oţel, în funcţie de ceea ce se atinge. La fel se întâmplă şi cu omul, şi totul depinde de ce anume va aduce el focului dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu.
Dacă se ţine ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oţel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi mistuit. Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, este în mod inevitabil adus la Dumnezeu şi vai lui dacă nu se va pregăti pentru această întâlnire…
Va veni ceasul când ne vom atinge de puterea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrem sau nu acest lucru. Lopata este în mâinile Domnului. Cu lopata se aruncă seminţele şi paiele; paiele le împrăştie vântul, iar seminţele cad la picioarele Stăpânului şi sunt strânse în jitniţe, în timp ce paiele sunt lăsate deoparte sau arse. Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă şi trebuie să ne pregătim pentru ea. Păcatele noastre sunt paiele care sunt mistuite la această întâlnire.
Trebuie ca, din vreme, să facem singuri judecată cu noi înşine şi noi înşine, pregătindu-ne pentru această întâlnire, trebuie să ne desprindem de paie, să mistuim paiele păcatelor prin pocăinţă. Ori se mistuie ele singure, ori împreună cu ele se mistuie şi omul, care s-a înrobit păcatului.
Trebuie să ştim că vine Judecata de Apoi şi să ne raportăm cum se cuvine la acea zi şi la acel eveniment. Trebuie să ne curăţim sufletele şi să ne rugăm. Trebuie să ne raportăm la acel eveniment în mod limpede şi conştient, iar nu ca o jivină care-şi ascunde capul ca să nu vadă primejdia.
Sfântul Ioan Maximovici, „Predici și îndrumări duhovnicești”
Faceţi ascultare cu ochii închişi şi nu vă temeţi!*
„Ascultare adevărată, ne învăţa Stareţul, nu înseamnă să împlineşti porunca doar la exterior şi tipiconal. Adevărata ascultare înseamnă să te sileşti pe tine însuţi să crezi şi să cugeţi aşa cum crede şi cugetă stareţul tău. Care este scopul ascultării? Nu este acela de a învăţa regulile vieţii duhovniceşti? Dacă ucenicul nu are credinţă în povăţuitorul său, atunci care este folosul?”.
Păstrând, aşadar, această învăţătură, m‑am străduit cu smerenie şi cu simplitate să‑l urmez pe cât mi‑a stat în putinţă în cugetările sale, în crezul său. Şi, cu Harul lui Dumnezeu, niciodată nu am cugetat diferit de ceea ce „credea” Stareţul meu. Nu voiam să fiu ucenic numai la exterior, adică să fac ascultare numai în slujirea mea, la rucodelie sau la tot ceea ce îmi poruncea, ci căutam ascultarea adevărată, duhovnicească. Astfel, când Stareţul hotăra ceva, eram întru totul de acord cu el.
De asemenea ne spunea că politeţea la monah este să spună „iertaţi” şi „să fie binecuvântat”. Adică, atunci când greşeşte şi este mustrat, să nu spună o mie şi una de îndreptăţiri, ci simplu „iertaţi”. Iar atunci când i se spune ceva care taie voia lui, să cedeze cu smerenie şi să spună „să fie binecuvântat”.
Stareţul mai spunea:
– Început bun, sfârşit şi mai bun; început rău, sfârşit şi mai rău.
– Şi care este începutul bun, Gheronda?
– Când faceţi ascultare, când nu faceţi voia voastră, când vă faceţi canonul, când nu ascundeţi nimic de Stareţul vostru şi nu‑l amărâţi cu nimic. Iată, acesta este începutul cel bun. Dar mai ales început bun înseamnă să cugetaţi ceea ce cugetă stareţul vostru. Face greşeală stareţul vostru? Faceţi şi voi. Dar voi nu veţi greşi, fiindcă ascultarea nu‑l lasă pe ucenic să greşească, chiar dacă greşeşte stareţul. Ascultarea adevărată nu‑l lasă pe ucenic să se piardă. Faceţi ascultare cu ochii închişi şi nu vă temeţi!
– Să fie binecuvântat!
Eu personal mi‑am însuşit bine această învăţătură şi nu a fost nevoie să o aud a doua oară. „Pe Gheronda să‑l odihnesc, îmi spuneam în sinea mea. Nimic altceva. Dacă îl odihnesc pe Stareţ, nu mă tem de nimic”. Acest sfat simplu, dar care ascunde în el o mare putere duhovnicească, l‑am pus la suflet, l‑am făcut „crezul meu” şi avuţia mea şi am spus cu hotărâre: „În această privinţă îmi voi concentra toată atenţia”. Şi într‑adevăr, am căutat să‑l odihnesc pe Stareţ; pe de o parte să nu‑l mâhnesc niciodată, iar pe de alta să‑l odihnesc cu felul vieţuirii mele. Şi mă gândeam în sinea mea: „Dacă n‑am să reuşesc asta, înseamnă că scopul meu pentru care am părăsit lumea a eşuat”. Şi am văzut aceasta în practică: când ucenicul se străduieşte să păzească cu acrivie poruncile stareţului său, îl însoţeşte binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă este cu neputinţă ca ucenicul, care cu smerenie îl odihneşte pe părintele său duhovnicesc, să eşueze în viaţa duhovnicească; şi cu atât mai mult să nu câştige Împărăţia lui Dumnezeu.
Vedem la Sfântul Simeon Noul Teolog că datorită desăvârşitei ascultări faţă de stareţul său, a credinţei neclintite în el şi a smereniei sale, i s‑a dăruit cu îmbelşugare Harul Sfântului Duh.
Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos – 2010
*Cuviosul Părinte Efrem Filotheitul din Arizona, despre Sfântul Cuvios Iosif Isihastul