,,Teologumenă este numirea ce se dă unei păreri teologice care poate constitui o bază a învăţăturii bisericeşti, întrucât are un temei în Revelaţie şi în scrierile Părinţilor bisericeşti, în special în ale ,,marilor dascăli ai lumii’’ (cum sunt numiţi Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Hrisostomul). Ea este concepţie adesea cu largă circulaţie printer teologi, dar fără să se bucure de consensul unanim al Bisericii, spre care, figurat vorbind, ,,aspiră’’ ea, teologumena. Valoarea unei teologumene depinde, pe de o parte de evidenţa ei în izvoarele Revelaţiei divine, iar pe de altă parte, subiectiv, de adaosul de lămurire cu care vine ea, în cercetarea şi cunoaşterea teologică, apărând uneori ca necesară din acest punct de vedere. Exemple de teologumene: cu privire la durata zilelor creaţiei;; soiul pomului cunoştinţei binelui şi a răului, din grădina raiului; teorii chenotice (numire de la grec. Kenosis = deşertare, golire, smerenie), adică referitoare la chipul Întrupării Domnului, prin deşertare sau golire de Sine, prin totală smerenie şi ascultare. ,,El Care, în chipul lui Dumnezeu fiind…, S-a smerit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor…, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte’’(Filipeni 2, 8).
(Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean,Teologia Dogmatică, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, pag. 17).
O teologumenă cu largă răspândire în Biserică este cea privitoare la vămile văzduhului. Are aceasta temeiuri revelaţionale? Desigur:
1.Duhurile răutăţii sunt răspândite (şi) în văzduhuri, cum ne spune Sfânta Scriptură (Efeseni 6, 12).
2.Duhurile cele rele caută să zădărnicească mântuirea tuturor oamenilor – adevăr axiomatic, exprimat de Biserică.
3.Este de la sine înţeles că acele duhuri, răspândite în văzduhuri, se împotrivesc călătoriei sufletelor spre cer.
Vieţile Sfinţilor aduc numeroase şi ample mărturii despre aceste vămi, îngăduite de Dumezeu în înţelepciunea -I negrăită. Rugăciunea de la Catisma a 4-a cuprinde aceste cuvinte: ,,Că prin înfricoşătoare şi groaznice locuri va să trec, despărţindu-mă de trup, şi mulţime de diavoli înfricoşători şi fără omenie mă vor întâmpina, şi nimeni nu va călători împreună cu mine, ca să-mi ajute, sau să mă scoată’’.
Presbiter Ioviţa Vasile
Ereticul Francisc a fost invitat la ceremonia de transformare a Hagiei Sofia in moschee, ramine de vazut daca va merge sau nu
Să fie blagoslovit cuvântul Sfinției Voastre în vecii nesfârșiți!Amin
Omagiu unui înger care a trăit printre noi
Dumitru Dan Lucinescu(21 mai 1927-20 iulie 2020 București)
Dumitru Dan Lucinescu, un mare om, pilot, prețios scriitor, veteran pe frontul de est, inventator și inginer, deținut în închisorile comuniste, supraviețuitor al temutului experiment Pitești, camaradul devotat și fratele de cruce cu Părintele Justin Pârvu, s-a mutat la Domnul în ceata Martirilor și Mărturisitorilor Români din Ceruri.
Îndrăznesc să cred că Sfântul Ilie l-a luat la Ceruri cu carul Său de foc, așa cum doar sufletele înnobillate de Duhul Sfânt și care au cunoscut bucuria și măreția zborului încă de aici, din viața pământească, primesc în dar de la Dumnezeu. Și mai cred că sufletul domnului Lucinescu era, la plecarea spre Cel Prea Înalt, înfășurat într-un steag românesc, transparent, prin care Cerul se întrevedea ca expresie a libertății absolute și detașării de tot ce e lumesc, nimicnicie și deșertăciune. El este cel care acum 11 ani punea, alături de alți devotați prieteni, cu binecuvântarea Cuviosului Parinte Arhimandrit Justin Pârvu, colegul său de celulă la Inchisoarea Suceava, temelia Fundației Creștine Părintele Arsenie Boca.
Dumitru Dan Lucinescu face parte dintre Martirii care au mărturisit cu tărie, cu prețul vieții, credința și iubirea de neam, pătimind torturi si chinuri de neimaginat, vreme de cincisprezece ani, în închisorile bolșevice din Targu Neamț, Iași, Suceava, Jilava, Pitești, Gherla și Aiud.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu Drepții în raiul Său nemarginit și veșnică să-i fie pomenirea!
DAN LUCINESCU ÎN DIALOG CU PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „Sufletul românesc nu a murit, creștinismul n-a murit!”
Dan Lucinescu (D.L.): Părinte, suntem în fața unui aparat de filmat, ca să cunoaștem personalitatea matale, cel care ai avut în toată viața o verticalitate, cel care ai început cu pușcăria de la Suceava, cu toate necazurile de la Secu. Dacă îți aduci aminte, am venit la mata și acolo aveai necazuri, când mi-ai spus: „Eu mă duc în sat la mine și îmi găsesc o chilie sus în munte”, și oamenii au sărit cu toți creștinii și cu ajutorul lui Dumnezeu ai făcut splendoarea aceasta, centrul acesta de spiritualitate. Pentru cei de acum, spune-ne câteva cuvinte care să întărească efortul făcut pe linie verticală, pe linie românească, pentru respectul Bisericii și respectul tradiției noastre naționale.
Părintele Justin Pârvu P.J.: Dragii mei, și astăzi port o bucurie pentru că la mănăstirea care este la doi kilometri mai în jos, mănăstire de maici, unde am făcut acolo o așezare monahală, o școală pentru copii, un azil pentru bătrâne care funcționează acum în al doilea an, acolo s-a deschis un laborator de medicamente pentru alinarea bolnavilor noștri și a credincioșilor care vin la mănăstire. Sunt bucuros că Sfântul Sinod a aprobat definitiv a doua mănăstire de maici numită, Mănăstirea de maici de la Paltin. Spre deosebire de Mănăstirea Petru-Vodă, dincolo i-au dat denumirea de Paltin, de la o poiană frumoasă din apropiere. Și interesant este, de altfel, că astăzi se vorbește și se trezește neamul nostru la recunoașterea valorilor generației de la 1924, ale generației de la 1948 care au luat acest jug greu al neamului nostru ca să se răstignească pentru adevărul istoric al trecutului nostru.
E ușor să spunem, de pildă, pușcăria Gherla sau să spunem pușcăria Aiudului sau să vorbim despre pușcăria Gherlei sau Pitești, dar aici, socotesc că sunt, cum v-am mai spus și altădată, niște adevăruri care, am putea spune, sunt temelia neamului nostru pe lângă mănăstirile pe care le avem în conținutul nostru ortodox.
Socotesc că „mănăstirile” acestea ale pușcăriilor sunt mult superioare locașurilor noastre monahale. Și acest fapt se dovedește numai prin frumoasele descoperiri care se văd în săpăturile de la Râpa Robilor din Aiud unde au ieșit la lumină oseminte binecuvântate de Duhul lui Dumnezeu pentru suferința neamului nostru. Nu mai vorbim despre valorile acestea, despre părintele Grebenea, care în cartea lui vorbește despre istoria întunericului, despre Ioan Ianolide care prezintă cel mai frumos toată structura aceasta a eroismului tineretului nostru.
Dacă noi trăim astăzi și ne mai ajută bunul Dumnezeu, apoi trebuie să știți că sunt rugăciunile acestora trecuți în Biserica triumfătoare, că ei au biruit aici în Biserica luptătoare și au trecut dincolo în Biserica triumfătoare și se roagă permanent pentru noi cei de astăzi. Avem sfinți, am avut sfinți, dar trebuie să ne oprim și la acești oameni, la acești tineri, care sunt modelul de viață pentru generațiile viitoare. Ne putem mândri față de alte popoare, poporul grec, poporul iugoslav, poporul bulgar, în conținutul acestei frumuseți a eroismului românesc pentru că aici a fost poarta de intrare în Apus. Aici a fost ostașul, tânărul român cu arma în mână, cu o mână pe plug și cu o mână pe sabie și a apărat civilizația și cultura occidentală. El este cel care s-a sacrificat permanent în apărarea Occidentului.
Este inutil să se spună că noi suntem înapoiați sau că suntem retrograzi. Dar acest retrograd, această înapoiere a apărat civilizația și dezvoltarea Occidentului. Când a fost vorba să-și apere ei propria existență au căzut în mâinile budismului, au căzut în mâinile protestantismului, au căzut în mâna indiferentismului și a păgânismului occidental. Noi, aici, ne mai ridicăm biserici, ne mai ridicăm mănăstiri, ne mai ridicăm schituri, aici mai sunt șiruri de credincioși, la Cuvioasa Parascheva care stau ore întregi, zile întregi să se ducă să sărute mâna unei sfinte, a unui sfânt. Astăzi, de pildă, șirul de credincioși de pe dealul Patriarhiei, de la Cuviosul Părintele nostru Dimitrie Basarabov, este dovada unei existențe permanente de sărbătoare a unei Ortodoxii românești. Și care mai este rolul acestei Ortodoxii din România? Dacă ați observat dumneavoastră, în jurul nostru, avem țări catolice: Ungaria, avem Polonia, avem toate aceste țări care și-au menținut un duh curat, așa zis, în viața catolică, pe spiritualitatea și fundalul acestei moșteniri.
Dar, vă întrebați dumneavoastră, de ce sunt țările acestea catolice, în integritatea lor, unite să mențină un duh?
Datorită Ortodoxiei, pentru că credincioșii noștri din toate părțile țării, din zonele catolice, Roman, Bacău, Iași, vin și fac slujbe în bisericile noastre ortodoxe. Și mă gândesc de multe ori că acești credincioși, acești oameni fac adevărata misiune. Conferințele și toate aceste adunări din toată lumea nu au dus decât la hârtii, comunicări și toasturi, dar sunt zero la fapte în realitate pentru că nu s-a ajuns la niciun rezultat.
Eu eram ca și dumneavoastră, de 15-20 de ani, când am auzit despre ecumenism. Măi, ce-o fi cu toate acestea?
Și am văzut că se discută de ani și ani să determinăm Sfintele Paști ale Învierii să fie o singură dată și pentru Răsărit și pentru Apus, dar nu s-a ajuns la o concluzie, la niciun rezultat. Și atunci dacă de atâta amar de vreme nu s-a făcut nimic, cum să mai cred în oameni? Și atunci spune Psalmistul: „Nu nădăjdui spre boieri, spre fiii oamenilor întru care nu este mântuire”. De aceea, poporul nostru s-a fixat pe această frumusețe proprie a lui, pe rezistența și pe nevoințele lui. Dacă urcăm astăzi, de pildă, muntele acela de suferință al Golgotei, el este determinat numai pentru că suntem ortodocși. Am ajuns la starea aceasta financiară, am ajuns la părăsirea vetrelor noastre românești, am lăsat părinți, mamă, copii și ne-am dus servitori prin Germania, prin Franța, Canada și în toată lumea, am împânzit lumea de români. Oare nu cumva este aici un scop? Nu cumva purtăm noi o cruce că suntem ortodocși?
Da, sunt sigur că dacă am fi protestanți sau romano-catolici sau greco-catolici, ar fi alta soarta noastră financiară.
Dar românul nu și-a vândut conștiința pe bani sau pe confesiuni. A rămas în crezul lui: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Această haină a Ortodoxiei în care este îmbrăcat neamul nostru ne duce pe noi departe în istorie și astfel ne înfrățim cu tot trecutul, așa frumos al strămoșului nostru Ștefan cel Mare, Petru Rareș, sau Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, unde este cu adevărat rădăcina noastră.
D.L.: Părinte, cei de astăzi sunt profund creștini și admiratori ai matale. Nu trebuie să venim cu laude, sunt realități. Mata ai realizat într-o perioadă de timp relativ scurtă unul dintre cele mai puternice centre spirituale din țară.
Pentru asta, istoria va menționa că Părintele Pârvu Justin a început viața monahală care a fost întreruptă brutal în 1948, că mata faci parte din generația din 1948, care a fost o generație de sacrificiu. Vreau să-ți aduc aminte, pentru că ai prea multe probleme și s-au estompat suferințele. Ne-am cunoscut într-o cameră din Suceava…
P.J.: 28!
D.L.: În camera 28 – ce memorie fantastică! – în care Părintele Pârvu era tânăr. Avea 28 de ani, cam așa avea atunci, sau 30 de ani, era plin de bunătate creștină și de har divin. În toată acea vâltoare, după anchete, după procese, după torturi, o figură era luminoasă. Era tânărul preot călugăr Pârvu Justin care stătea pe priciul acela privind undeva spre nesfârșitul forței divine, resemnat, ca un filozof înțelept, fără a se plânge de nimic, nici de mizeria locuitului, nici de mizeria hranei, nici de suferințele la care a fost supus.
Și vreau să menționez că după eliberare – eu îmi cer iertare dacă pomenesc lucrurile acestea – pe Părintele Justin, m-am dus să-l văd la mănăstirea Secu. N-am văzut o figură mai tristă, mai adumbrită de nimicnicia aceasta omenească. Era tare supărat și am întrebat: „Părinte, ce faci mata?”. „Eu mă duc în satul meu, eu mă duc la Petru-Vodă și am să rog oamenii să-mi sape acolo în piatră, o văgăună în care să îmi duc necazurile!”. Și după aceea am asistat la cel mai mare reviriment în care s-a văzut că sufletul românesc nu a murit, creștinismul n-a murit.
Și oamenii au spus: „Da, Părinte, îți facem o văgăună acolo!”. Și au început să vină zeci de care, sute de care de lemne, au venit arhitecți pentru preotul nostru. Când s-a întors în Petru-Vodă, Părintele Pârvu nu mai era călugărul, ci era martirul lor. L-au îndrăgit oamenii din toată regiunea asta, și cu ajutorul lui Dumnezeu au venit arhitecți, au venit oameni de tehnică, i-au tras lumină, i-au pus telefoane. Și Părintele Pârvu Justin a devenit pentru zona aceasta, un far de lumină, care treptat, treptat și-a răspândit lumina în toate colțurile. Sora mea de la Botoșani, când vorbește despre Părintele Justin, se luminează. Toți cei din fața sfinției voastre sunt sub harul pe care îl răspândiți. Am un prieten care, deși este ofițer de marină, spune: „Trebuie să renaștem totul, să renaștem spiritualitatea românească. Trebuie să o scoatem din această moleșeală totală”.
P.J.: Mi-amintesc că în camera 28, seara, după ce luam o supă de varză, așteptam pe Dan Lucinescu să ne povestească un film. Era un povestitor neîntrecut și contribuia mult la realizarea dispoziției noastre. Dumneavoastră nu aveți cum să cunoașteți deprimarea ufletească a omului din timpul anchetelor. Cum așteptai să se deschidă deodată zăvorul și brusc se trântea ușa la perete și nu știai pe care îl ia. Îl luau și ți-l aduceau pe la 2, 3 în miezul nopții și îl aruncau ca pe un sac, tot plin de sânge, nenorocit, nu se mai putea mișca. Venea de la scaunele de tortură unde te învârteau sub loviturile permanente pe care la un moment dat nu le mai simțeai. Apoi te aruncau pe jos, turnau 2, 3 găleți de apă pe tine ca să-ți revii și în felul acesta. Dan Lucinescu povestea câte o frumusețe de film, romane. Îmi amintesc și până acum una dintre viețile sfinților pe care le povestea adeseori pentru înviorarea și redresarea noastră. Dacă nu ar fi fost istoriile acestea frumoase, poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic care au circulat prin celulele disperate ale Aiudului sau ale altor pușcării, apoi greu ne-am fi descurcat. Fiindcă, să știți, nu e un rău mai mare ca acesta: să-l pui pe om să n-aibă nicio ocupație. Și această ocupație, trebuia să o inventezi. Și unde era refugiul? Era în tine însuți.
Tu trebuia să-L hrănești pe Hristos, să-L întâlnești pe Mântuitorul acolo, înlăuntrul tău, în rugăciune. A fost greu la început de luat pușcăria în conținutul ei, pentru că noi, ca tineri, nu ne dădeam seama în ceea ce privește rostul nostru de suferință de acolo. Ne gândeam fiecare la niște vinovății foarte simple adunate într-un dosar pe care ți-l încheia Securitatea. O ședință pe care ai făcut-o prin anii ’40 sau eu știu când, acum devenise monument de condamnare, monument de acuză, să curgă anii, dragii mei, până la 200.000. Atâția ani de condamnări avea Aiudul până în 1954. Vă puteți imagina ce condamnare putea să aibă un tânăr de 18, 20 de ani? Primea 30 de ani, când în Occident, de pildă, la o asemenea activitate, îi dădeau o amendă sau trei luni. Aici, în Răsărit, luai ani și ani, de la 20 de ani în sus, condamnări grele. Când am fost întrebat de complet după ce s-a terminat procesul dacă fac anii de condamnare, le-am răspuns și eu: „Când or mai face și cei care ne condamnă atâția ani”. Interesant e faptul că acest complet de judecată care ne-a condamnat pe noi în 1948, a fost completul de judecată de la Iași care a condamnat comuniștii în 1940-1941. Și atunci ăștia i-au folosit să-și poată spăla mâinile, dându-le legionarilor ani cu nemiluita ca să-i reabilităm pe comuniștii condamnați de către noi în 1940. Și atunci comuniștii erau foarte „deștepți”. În momentul în care s-a terminat procesul, pe noi ne-au repartizat în pușcării de execuție, completul de judecată a fost arestat și pus în ultimul vagon să meargă la Ploiești ca să-și execute și ei condamnarea, că „cine sapă groapa altuia, cade el în ea”. Și completul de judecată de la Iași și-a făcut și el execuția. Și în felul acesta, pușcăriile noastre au devenit mănăstiri, au devenit locuri de formare creștină și de mărturisire a adevărului creștin-ortodox.
D.L.: Părinte, îmi aduc aminte de acel comisar, Pompilian, care era mare bătăuș. Acest Pompilian a devenit crud, deși era un om normal la început. Dar ca să-și salveze funcția, crezând că dacă ne ucide pe noi, va fi lăsat în funcție, ajunsese la un grad de animalizare. Erau închiși sute de studenți tineri. Eu am împlinit 21 de ani sub bolta pușcăriei din Suceava. Toți erau deținuți foarte tineri. Pe un student la Medicină, un macedonean, atât de tare l-au bătut în cap, nopți de-a rândul, încât nu se auzeau decât urletele lui. Și acum am în minte urletele lui. Gioga Parizianu era crunt.
Iar acest Pompilian – culmea animalismului – când eram supuși la torturi, el mânca crenvurști cu ceapă. Părintele Justin a fost cel mai tânăr dintre preoți și avea o seninătate extraordinară. Eu nu l-am văzut niciodată pe Părintele Justin plângându-se. Avea o figură senină, o privire peste zări, așa pierdută undeva în sfera divină. Până la urmă pedeapsa lui Dumnezeu a existat. Pompilian și toată categoria aceasta care ne-au ucis pe acolo, au ajuns și ei în pușcăria Făgăraș. La un moment dat, Părintele Justin s-a uitat spre mine, când niște tineri au început să cânte „Bandiera rossa”*, la influența începerii reeducării de la Suceava, sub îndemnurile lui Bogdanovici.
Atâta durere am văzut pe fața Părintelui, în sensul: tinerii aceștia creștini care sunt închiși pentru apărarea neamului, își manifestă o josnicie din aceasta, crezând că astfel scapă de pușcărie? Și văzând suferința lui, am reacționat și le-am spus: „Derbedeilor, de ce n-ați cântat afară «Bandiera rossa»?”. L-am văzut pe Părintele cum s-a luminat la față și toți au sărit de partea mea. Dar această intervenție am plătit-o foarte scump. Am fost catalogat că am oprit reeducarea în Suceava. Când s-a plecat – eram 20 în 7 loturi – eu am fost singurul care am fost pus în lanțuri. Am rămas însă cu acea impresie de neuitat despre marea personalitate sufletească a Părintelui pe care avem bucuria mare să-l vedem depășind orice fel de limite. A trecut peste pușcărie, a trecut peste perioada foarte tragică de la Secu – despre care eu nu pot vorbi, eventual Părintele – după care a revenit scârbit și obosit în satul lui natal, să se refacă sufletește și cu ajutorul divin a creat splendoarea pe care o vedeți dumneavoastră acum și unde vin credincioși din toate colțurile țării să-l vadă pe Părintele Justin căruia eu, în numele generației mele de la ’48, îi mulțumesc din tot sufletul pentru tot ceea ce a realizat, reabilitând prin acțiunea sfinției sale, tot tragismul și toată batjocura la care am fost supuși.
P.J.: Acuma, dragii mei, ce să vă spun? Tot ceea ce s-a realizat aici, tot ceea ce vedeți aici este cu o dragoste enormă a acestui popor credincios care a iubit întotdeauna mănăstirile și biserica străbună. Când s-au făcut aici săpăturile și s-a pus temelia, copiii de 5, 6, 7 ani, luau bolovani și aruncau la temelie. Copiii aceștia sunt viitorul neamului nostru. Noi spunem că tinerii sunt dezaxați, sunt răi, că sunt neascultători, dar să știți că nu ei poartă vina aceasta, o poartă diavolul care a născut ispitele prin care îi schimbă sufletește. Televizorul, în special, este una din cauzele care determină nenorocirea copiilor noștri și reaua folosire a acestui aparat, ca să nu-i zic diavolesc.
Țăranul nostru a spus, când a intrat televizorul în casă: „Mă, acesta e dracul în casa noastră”. El a spus-o, n-o spun eu. Și nevinovăția țăranului nostru rămâne în picioare. Că el dacă a transformat această structură sufletească a tânărului nostru, pleacă de la bătrânii noștri, pentru că acolo s-au așezat și bunicul și tata și nepotul și strănepotul. Unul de la altul s-au nărăvit ca să fie acest aparat în casa lor. Vine și se așază în fața televizorului. Acolo își îmbolnăvește și sufletul și trupul. Aceasta este reaua folosire că occidentalii știu că mai mult de 3 ore pe săptămână, televizorul este boală sufletească.
D.L.: Părinte aș avea o rugăminte. Pentru toți cei din fața sfinției tale care vă iubesc, dați-le o binecuvântare și spuneți-le un cuvânt pentru toată această acțiune generoasă a lor.
P.J.: Îndemnul meu este ca mereu să fie în duhul acestui adevăr, să se pună în slujba nevoilor și a greutăților prin care trece neamul nostru. Adică trebuie să scoată la iveală cauza acestor răutăți, pe toți acești oameni care s-au înscris în armata antihristului. Îi rog pe dânșii ca să-și asume și o răspundere și oricare ar fi urmările să se sacrifice pentru adevăr și viața veșnică. Ei sunt oamenii, care așa cum spun prorocii, sculptează figura frumoasă care trebuie să apară în relief. Așa trebuie să apară ei în frumusețea ostenelilor și a adevărului. Au o misiune mare. Noi avem foarte mulți savanți, avem foarte mulți oameni cu carte, dar nu avem oameni înțelepți. Că una e înțelepciunea, alta este cunoștința. Cunoștința este de la om, de la o carte la alta. Adun 50 de volume ca să scot o carte și am făcut-o, am legat-o frază după frază, punct după punct, mai pui câte un „și”, câte un „iar” și iarăși cartea apare. Da’ să văd dacă cineva pecetluiește cu adevărat această carte cu sângele și cu viața lui. Cum v-am spus, noi avem foarte mulți oameni școliți, dar înțelepciunea aceasta se dobândește numai prin trăire care vine de la Dumnezeu, că „tot darul desăvârșit de sus este, de la Părintele luminilor”.
Această lumină trebuie să o aveți dumneavoastră ca să puteți da viață poporului nostru creștin-ortodox.
Cuvântul pe care îl spuneți să nu fie spre osândă, ci să fie spre zidire, că din ceea ce veți spune dumneavoastră vă veți osândi sau vă veți preamări înaintea lui Dumnezeu. Cuvântul e cel care ucide, cuvântul e cel care viază. Așa că, să vă luați răspunderea acestei lucrări mari și să vă zbateți să scoateți la lumină lucrurile mai puțin cunoscute. Dumnezeu să vă binecuvinteze, să vă dea sănătate și viață bună!
Harul Domnului și binecuvântarea și bunăvoința Tatălui ceresc să fie cu voi! Amin.
(Extras dintr-un interviu realizat de Fundația Arsenie Boca)
Articol apărut în Revista Atitudini Nr. 62
*Cantec marxisto-comunist italian
Cuviosul Părinte Justin Parvu despre pictura Părintelui Arsenie Boca
sursa: manastirea.petru-voda.ro
Cu ani în urmă câţiva dintre noi l-am întrebat pe Părintele Justin despre Părintele Arsenie Boca câteva lucruri care ne nedumereau. Nu am fost singurii, multă lume a întrebat şi a primit răspuns după puterea fiecăruia. În deliberările pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca au apărut foarte multe mărturii, atît despre lucrările dumnezeieşti săvîrşite în vieţile oamenilor prin credinţa sa, cît şi contestări înverşunate. Mănăstirea noastră nu are o opinie unilaterală despre un subiect atît de complex precum viaţa, personalitatea şi activitatea Părintelui Arsenie Boca, însă ne vom aduce, încet încet, şi noi contribuţia de mărturii, în măsura în care ne va lumina Dumnezeu. Deocamdată însă nu ne exprimăm nicidecum opiniile şi mărturiile noastre personale, ci numai ceea ce ne-a răspuns Părintele Justin. Răspunsurile Cuvioşiei Sale sunt în număr mare, date multora dintre ucenicii şi ucenicele sale.
Redăm doar cîteva, pentru început:
Întrebare: Care sunt scrierile autentice ale Părintelui Arsenie, şi cum să le diferenţiem de sutele de scrieri care i se atribuie? Fiindcă nu poate fi judecată ortodoxia cugetării cuiva pe textele altcuiva.
Răspuns: Cărţile scrise de Părintele Arsenie sunt numai două: Cărarea Împărăţiei şi Cuvinte vii. Restul sunt probabil compilaţii alcătuite de alte persoane, modificate sau cu totul inventate de aceia. Ortodoxia Părintelui Arsenie se poate căuta în cele două cărţi ale sale.
Întrebare: Cum se explică mulţimea erorilor din erminia picturii de la Drăgănescu?
Răspuns: Drăgănescu este o expresie a artistului. Dar este o greşeală pe care Dumnezeu i-a iertat-o, pentru mulţimea uriaşă a faptelor lui bune din restul vieţii sale. Sunt convins că s-a pocăit de acele picturi, dar n-a mai fost vreme să schimbe ceva.
Întrebare: Deci pictura de la Drăgănescu nu reflectă gândirea dogmatică a Părintelui Arsenie? Seamănă perfect cu pictura post-modernă din America şi Rusia anilor 50!
Răspuns: Faptele lui, minunile lui, puterea lui Hristos din el, credinţa lui reflectă gândirea dogmatică a Părintelui Arsenie. Nu pictura de la Drăgănescu, care este cu totul aparte faţă de predania iconografică ortodoxă şi pe care n-o putem include în tradiţia ortodoxă, fiindcă este o artă înscrisă în curentul acesta post-modernist.
La fel ca şi anumite texte imnografice ale lui Sandu Tudor, care n-a greşit dogmatic doar pentru că s-a exprimat cu un limbaj mai aşa… E pur şi simplu o latură a artiştilor din ei, necanonică, însă Dumnezeu i-a iertat pentru aceste lucruri necanonice, pentru mărimea dragostei lor faţă de El.
Întrebare: Şi cum să ne raportăm deci faţă de unicitatea aceasta a picturii de la Drăgănescu?
Răspuns: Ca faţă de orice patrimoniu cultural, dar nu poate fi integrat în tradiţia artei patristice. O parte a poeziei lui Radu Gyr este diferită de atitudinea ortodoxă, canonică, dar existenţa acelor poezii nu înseamnă că Gyr nu era ortodox.
Întrebare: Dar de ce sunt aşa de vehemenţi unii Părinţi împotriva Părintelui Arsenie?
Răspuns: Păi, l-au judecat într-un anume moment şi au rămas la acel moment, nu au privit viaţa lui în ansamblu.
Întrebare: Unii spun că Părintele Arsenie, cât era în închisoare, s-a dezis de ataşamentul său faţă de doctrina naţionalistă pe care o iubea.
Răspuns: Dacă s-ar fi dezis, nu l-ar fi prigonit comuniştii toată viaţa.
Întrebare: Părintele Arsenie Papacioc spune că nu respecta canoanele vieţuirii monahale – era apropiat de Maica Stareţă, purta haine mireneşti.
Răspuns: Şi Părintele Arsenie (Papacioc) e apropiat faţă de Maica Stareţă. Şi eu sunt apropiat de Maica Stareţă! (Zâmbeşte) Orice duhovnic de mănăstire de maici trebuie să fie apropiat de cea care păstoreşte sufletele celor pentru care el se chezăşuieşte. Dar ce e important e că o viaţă în prigoană nu se judecă la fel cu o viaţă în care omul are libertate de mişcare şi de exprimare. Părintele Arsenie Boca n-a ales de bună voie să calce anumite canoane; a fost silit de împrejurări, la fel ca şi noi, cei din închisori. Noi n-am avut cum să ţinem canoanele, şi am purtat haine mireneşti vărgate ani de zile. E vorba de o situaţie grea, de prigonire. Părintele Arsenie era un mare ascet.
Întrebare: Dar de ce şi-a pictat propriul chip în icoanele Sfinţilor?
Răspuns: Neputinţa lui ca artist. Foarte mulţi iconari fac această greşeală inconştientă. De exemplu, marele şi neîntrecutul iconar Pansellinos! Toţi Sfinţii lui seamănă cu el!
Întrebare: Cine este Părintele Arsenie Boca pentru Biserică, pentru noi ca ţară?
Răspuns: Este un apostol cu o lucrare uriaşă, care creşte mereu. Toate greşelile lui i s-au iertat pentru această lucrare mare, şi nu numai că i s-au iertat, dar mijloceşte pentru iertarea greşelilor noastre.
Întrebare: Şi ce facem totuşi cu aceste picturi neortodoxe, că lumea le ia ca direcţie de urmat, le multiplică, etc.?
Răspuns: Le evităm. Icoanele adevărate făcute de Părintele Arsenie sunt oamenii pe care i-a întors la Hristos şi la Ortodoxie. Aceia sunt icoanele lui reale. Sunt şi unele din cele pictate, dar mai puţin.
Întrebare: Dar cu mulţimea de fanatisme şi obiecte de cult care sunt folosite în comerţul acesta bisericesc cu privire la Părintele Arsenie ce e de făcut? Circulă nişte picturi pietiste, făcute de oameni credincioşi, dar tare netalentaţi. Tot felul de tablouri, brăţări, lucruri din acestea. Seamănă cu arta monofizită, n-au nici o legătură cu cea ortodoxă, ca şi cântarea bisericească din Ardeal.
Răspuns: Standardizarea artelor bisericeşti e treaba ierarhilor. Noi avem doar datoria să încurajăm arta tradiţională ortodoxă.
Întrebare: Cum să ne purtăm faţă de Părintele Arsenie?
Răspuns: Cu aceeaşi evlavie ca faţă de toţi Părinţii Bisericii Ortodoxe. Nu cu mai multă, dar nici cu mai puţină.
Întrebare: Dar cum să ne purtăm faţă de oamenii care au păreri extreme (pro sau contra) faţă de el?
Răspuns: Cum să vă purtaţi? Cu dragoste, măi! Cu dragoste!…
(nota Manastirii Petru Voda: Relatare din însemnările noastre; vor urma şi altele. Dacă aveţi înregistrări cu Părintele Justin pe acest subiect, vă rugăm să ni le faceţi cunoscute. )
Te unge la inima raspunsul pr Justin.Pr Vulcanescu a citit aceste randuri ca si el e roman?
Preşedintele Ghanei cu un curaj extraordinar, prezintă documentul prin care Fundaţia Rockefeler împreună cu Bill Gates şi Fauci au pus la cale scenariul pandemiei cu COVID 19
Îl recomand cu căldură şi Preoţilor din BOR, cât şi celor care ne acuză că suntem ameţiţi de teorii consipiraţioniste.
Rog salvaţi clipul până nu dispare:
https://www.youtube.com/watch?time_continue=15&v=9fska-JPbNI&feature=emb_logo
Sa implinit profetia Sf Cosma Etolul si Paisie Aghioritul, Sf Sofia incepind de astazi a devenit moschee, ce va urma? Dumnezeu sa ne ierte
Faca-se voia lui Dumnezeu in toate. Va veni vremea ca ortodocsii sa si-o ia inapoi. Atunci va fi vai de turci.