Trei ani de la sinodul tâlhăresc din Creta

Ce repede au trecut! Este acesta un răstimp în care s-au petrecut multe în viaţa Bisericii noastre. Mai întâi, un număr restrâns de preoţi, independent unii de alţii, au întrerupt pomenirea ierarhilor deveniţi eretici, nefăcând altceva decât să aplice Sfintele Canoane după care se cârmuieşte Biserica. Au urmat persecuţiile împotriva lor: încercări de a-i face să renunţe, ameninţări voalate, calomnii, iar în final ,,caterisirea’’ şi alungarea lor din bisericile-n care au slujit. Accentuez: din biserici, nu din Biserică! Cu trecerea timpului, aceştia au luat legătura unii cu alţii, s-au întâlnit şi s-au cunoscut şi aşa s-au cristalizat primele Sinaxe la care s-a stabilit drumul de urmat. La acea vreme nici nu bănuiam că s-ar putea afla între noi diversioniştii, care mai apoi au şi reuşit să producă sciziunea. A fost o despărţire dureroasă, nedorită, dar necesară deoarece în acel fel nu se mai putea continua. S-au împlinit cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: ,,Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre ai noştri, căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi’’ (I Ioan 2, 19). Aceştia au ieşit nu numai dintre noi, au ieşit din Biserica Ortodoxă Română pe care o consideră lipsită de harul lui Dumnezeu. Degeaba i-am rugat şi i-am aşteptat să revină la starea cea dintâi. Au rămas învârtoşaţi în hotărârea lor nesăbuită. Ba mai mult, au avut o încercare nereuşită de a intra sub jurisdicţia episcopului sârb Artemie. N-a trecut multă vreme şi s-au scindat între ei, pentru că aşa-i şade bine oricărei schisme. Între timp, vrăjmaşii Bisericii lui Hristos au reactivat schismaticii din Ucraina, pe care i-a sprijinit patriarhul eretic al Constantinopolului, Bartolomeu, care după ereziile susţinute în Creta a devenit şi schismatic tocmai prin această însoţire cu aventurierii de la Kiev. Schisma lui Bartolomeu a fost pecetluită de Patriarhia Rusă, prin ruperea comuniunii euharistice cu acesta. Acestea nu l-au împiedicat pe patriarhul Daniel să-l aducă în ţară pe Bartolomeu, pentru a ,,sfinţi’’ catedrala mântuirii neamului. Fireşte, parţial, înţelegând de-aici că vor urma şi alte ,,sfinţiri’’. Părinţii şi credincioşii rămaşi pe calea împărătească a mărturisirii şi-au continuat strădaniile pentru a apăra Sfânta Ortodoxie, fiecare la locul său de păstorire. Cele trei bloguri pe care le administrează şi-au amplificat activitatea şi dăinuie până în ziua de astăzi, punând la îndemâna credincioşilor sinceri reperele moştenite de la Sfinţii Părinţi, dându-le învăţăturile necesare pentru sănătatea lor sufletească şi încercând să-i ferească de excesele degrabă aducătoare de erezii şi schisme. Cu multe eforturi s-a reuşit şi încropirea unei reviste teologice trimestriale, Mărturisirea Ortodoxă, din care au ieşit până acum două numere. Cu ajutorul lui Dumnezeu, la întâi mai anul acesta s-a reunit Sinaxa a doua de la Botoşani, cu binecuvântare arhierească şi cu participarea Părintelui Profesor Theodoros Zizis din Tesalonic şi a Parintelui Serafim Zisis. Organizată cu abilitate şi discreţie, a fost aducătoare de foloase duhovniceşti şi împliniri în plan pastoral, deoarece n-a putut fi perturbată şi sabotată din interior. Diversiunea a venit din exterior, de la blogul (nu-i portal!) Ortodoxinfo. Acceptat iniţial ca partener de către preoţii nepomenitori, slujbaşii acestuia au încercat sabotarea Sinaxei cu metodele lor securiste, fără a reuşi să producă daune. Singurul rezultat e acela că s-au descalificat definitiv şi acum ţopăie în jurul nostru, încercând să ne convingă cât de antiecumenişti sunt ei. Prudenţa ne face să nu ne mai asociem numele cu al lor, ştiind că cine a trădat o dată, va trăda şi a doua şi a şaptea oară. La urma urmei, orice salubrizare e binevenită. Şi iată-ne ajunşi la vizita papei Francisc în România. În pofida cererilor venite din Biserică, de la clerici şi credincioşi, ierarhii noştri s-au întinat şi cu această fărădelege şi l-au primit pe eretic, aflat sub grea anatemă, cu un fast dezmăţat. Pentru acestă vizită s-au cheltuit sume imense din contribuţiile românilor ortodocşi, însă propaganda neruşinată încerca să ne convingă cât de modest este Francisc, ce viaţă austeră duce, încât erau gata-gata să-i facă pe naivi să verse lacrimi de compasiune, pentru acest impostor, aflat pe pământ românesc. În aceşti trei ani, ierarhii noştri n-au dat nici cel mai mic semn de pocăinţă, măcar doi-trei dintre ei. Dimpotrivă, s-au afundat şi mai mult în marasmul ereziei şi al schismei, într-o unitate de monolit, nemaiîntâlnită în Ortodoxie. Sfintele Canoane au fost, în continuare, dispreţuite, vocile din Biserică n-au avut niciun ecou. N-am avut niciodată vreun sentiment de revoltă faţă de ierarhia română. Singurul sentiment e acela de milă pentru starea episcopilor români, stare în care s-au afundat cu bună ştiinţă şi în total dispreţ fată de Legile lui Dumnezeu. Şi-atunci ce altceva să spunem decât cuvintele îngerului din Cartea ultimă a Scripturilor Sfinte: ,,Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce şi mai greu. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească şi mai mult’’ (Apocalipsa 22, 11).

Presbiter Ioviţa Vasile