La Constanța, unul care se vrea liberal s-a apucat de treabă! Orașul pute! Mizeria este sufocantă, străzile arată ca dupå razboi, dar Liberalului îi plac bisericile. Dărâmate! Să vină buldozerele să dărâme turla peste Masa Altarului! Adică peste Hristos! Să cadă zidurile peste Sfintele Taine, ca să fie omul întunericului, transformat în instrumentul ce ce va da foc țării!
Liberalii s-au ținut de cuvânt: Nimic pentru voi, totul pentru ei! Și pentru că nu le mai ajung furturile, delapidările, nenorocirile aduse peste acest neam, s-au gândit să-și încununeze opera de pârjolire a țării, cu demolarea unei biserici. Care le stă în gât! Biserica, în general, le stă în gât liberalilor. Că despre useriști, nici nu mai e nevoie să vorbim. Nu există! De câtă ură trebuie să dai dovadă să ajungi să faci asemenea nebunie? De toată!
Ura liberală față de România s-a văzut din momentul în care, profesorul ratat ne-a spus ca guvernul lui s-a ridicat pe morți. La comandă! Ura liberală s-a vazut clar din 2020, când ei, liberalii, au aruncat țara în haos, ștergându-se efectiv într-un loc rușinos cu democrația și Constituția. Ura liberală, s-a simțit în clipa în care morții noștri au fost aruncați în saci negri, goi, singuri, fără nimeni lăngă ei. Ura liberală s-a văzut, când una, nimeni în drum, a spus ca trebuie să se pună pepsiglas la școli. Rezultatele le vedem azi! Ministreasa vieții are 40000 de elevi care nu s-au înscris la examenul de bacalaureat! Dar se vrea stăpână peste un sector!
Ura liberală s-a văzut, când au ieșit să vă spună să vă împărtășiți cu linguriță de plastic. Ura liberală s-a văzut când au „pus străjeri la mormânt” și Noaptea de Înviere s-a transformat în victoria lor. Au crezut ei! Liberalii!
Ura liberală s-a văzut, când v-au aruncat bolnavii din spitale, când ajutorul medical de urgență s-a sistat, când amenințările lor au ajuns la rang de lege!
Ura liberală va îngropa așa zisul partid al lor, ăla de are un steag galben cu albastru! De fapt, toate steagurile cu albastru galben sau galben albastru! În ordinea pe care o doriți.
Ura liberală, azi, într-o zi de vineri, aduce buldozerele Să-L dărâme pe Hristos! În timpul Liturghiei sau după? Că este interesant ales momentul! Vine sarbătoarea Pogorârii Sfântului Duh! Adică Harului Domnului pogoară peste noi! Toți! Și fiecare va primi Focul Sfânt spre mântuire sau spre osândă! Pe unii îi va primeni și pe alții îi va răsplăti! După faptă! Dacă ai dat iubire, iubire vei primi! Dacă ai dat ură, ura aceea te va distruge!
Buldozerul care vine să dărâme Casa Domnului, va dărâma în fapt pe ei! Pe Liberali! Pentru totdeauna!
Zoe Dantes
Cuvinte de învățătură
Sfântul Vasile cel Mare
Liniștea este începutul curățirii sufletului.
Să imiți pământul, omule, și să rodești ca el. Să nu te arăți mai rău decât el, cel neînsuflețit. Deoarece acela nu scoate roade pentru propria sa desfătare, ci ca să-ți slujească ție, în timp ce rodul bunătății pe care îl faci tu, îl aduni pentru tine.
Mulțumirea cu puțin este singura comoară care nu se sfârșește niciodată.
Se întâmplă adeseori ca prietenii noștri să lucreze spre pierzarea noastră, iar vrăjmașii noștri spre binele nostru.
Sursa: Sfântul Vasile cel Mare, Picături de înțelepciune, Editura Evanghelismos, București, 2007
Biserica – cerul pe pământ
Sf. Ioan de Kronstadt
Aici, în biserică, omul descoperă adevărata noblețe a sufletului său, prețul și scopul vieții, menirea lui; aici i se dezmeticește sufletul din năuceala deșertăciunilor și patimilor vieții; aici își descoperă destinul vremelnic și veșnic; aici își cunoaște amara și adânca sa cădere și stricăciune prin păcat; aici i se descoperă Mântuitorul și mântuirea noastră, mai cu seamă în sfintele și de-viață-făcătoarele Sale Taine; aici i se face cunoscută adevărata sa relație cu Dumnezeu, cu semenii, cu familia, cu societatea în care trăiește. Biserica este cerul pe pământ, locul celei mai strânse uniri cu Dumnezeirea; școală cerească, ce îl învață viețuirea cerească, comportamentul ceresc; este pridvorul cerului; locul rugăciunii, mulțumirii și doxologiei obștești înălțate lui Dumnezeu, Cel în Trei Ipostasuri, Creatorul și Păstrătorul a toate, locul unirii cu Sfinții Îngeri. Ce ar putea fi mai de onoare decât biserica? Nimic.
În dumnezeieștile slujbe sunt înfățișate ca într-o schiță sinoptică destinele neamului omenesc, de la început și până la sfârșit; dumnezeieștile slujbe sunt alfa și omega destinelor lumii și omului.
Aici este școala pocăinței, a împăcării omului cu Dumnezeu; de aceea auzim aici atât de des strigătul de căință al păcătosului smerit: „Doamne, miluiește!” – fiindcă acesta este strigătul celui ce se căiește; „Dă, Doamne!” este glasul celui sărăcit de păcat.
Ajută-ne, Doamne, căci am sărăcit foarte, ca degrabă să ne învrednicim de bunătățile Tale!
Ioan din Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică și cultul divin ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 2002
Duhul Sfânt vine atunci când suntem receptivi
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov
Sub forma împrejurărilor potrivnice, a bolilor, a morţii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe oameni să se roage. Dar atunci când situaţia se ameliorează, nu numai că pornirea lor spre rugăciune slăbeşte, dar rugăciunea însăşi pare a fi lipsită de sens.
Există însă o formă diferită de rugăciune, rugăciunea minţii, fixată de veşnicie, şi aici nici o bunăstare exterioară nu poate tămădui suferinţele sufletului care se vede eşuând în căutarea sa după Cel Veşnic. Atunci rugăciunea devine starea normală pentru suflet, şi harul Duhului Sfânt îl poate cerceta dintr-o dată în chip nepătruns, aducându-i o pregustare a veşniciei. Condiţiile esenţiale ale unei astfel de cercetări sunt înfrânarea şi credincioşia. (…)
Duhul Sfânt vine atunci când suntem receptivi. Nu constrânge. Se apropie atât de blând încât putem chiar nici să nu-L băgăm de seamă. Dacă L-am cunoaşte pe Duhul Sfânt, ne-am cerceta pe noi înşine în lumina învăţăturii Evangheliei spre a detecta orice altă prezenţă care L-ar putea împiedica să intre în sufletele noastre. Nu trebuie să aşteptăm ca Dumnezeu să ne silească fără consimţământul nostru. Dumnezeu îl respectă şi nu-l constrânge pe om. Este uimitor felul în care Dumnezeu Se smereşte înaintea noastră. Ne iubeşte cu o iubire afectuoasă, nu din înălţime, nu cu condescendenţă. Şi atunci când ne deschidem inimile către El, suntem copleşiţi de convingerea că El este într-adevăr Tatăl nostru. Atunci sufletul Îl adoră în iubire.
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 54-55; p. 57
Eu zic aceasta:”omul nu este varianta finala”.Ce spun?Spun omul nu trebuie judecat mergandu-se pe pricipiul evanghelic „nu judecati ca sa nu fiti judecati”pentru ca tu nu ai de unde sa-i aproximezi tu asa dupa mintea ta varianta finala care va fi cu el.