În România nu ies oamenii la proteste. Am înțeles asta. De ce? Habar nu am. Discuția ar cuprinde sute de argumente. Plecând de la „Psihologia poporului român” și „Psihologia mulțimilor”, ajungând la toate explicațiile din zilele noastre. Dar, Poporul Român are o particularitate aparte. În limbaj de stradă: nu pune botul la minciuna autorităților. Nicicum! Oricât ar încerca, oricâte latrine tv ar cumpăra, oricâți bani ar arunca spre influencerii vieții, nu merge nimic. De aproape trei ani, autoritățile se dau de ceasul morții să amenințe cu moartea, cu frica, cu hârtia igienica verde, cu capsatul obligatoriu, cu săracia, cu lipsa de curent, cu facturi mărite, cu climat cenging, cu educația sexuală, cu digitalizarea etc., nu se prinde nimic. Indiferent de ce ar face. Pă dosarul cu șină nu-l bate nimeni! Dosarul cu șină îl bate pe Gates de-i sună apa-n cap!
Românul a tăcut și a făcut. Au vrut botniță și certificat igienic verde. A mers doar la corporatiști. Da’ ăștia nu există! Sunt niște prelungiri ale trotinetelor. Atât! Unii funcționează pe baterii și acum. Îi vezi! Nu e nevoie să cauți morții vii. Viața îți scoate în față numărul lor. Sunt ăia cu morțile subite! A funcționat foarte puțin și la alți oameni din varii motive, cu totul altele. Le doresc să nu facă niciodată parte din statisticile lor!
80% din populație a zis „Pas!”. Pe față! Fără frică! Tăcând și făcând! Autoritățile au luat-o razna. Nu au mai avut nici o șansă să ducă planul mai departe. E supărat tare și omeseul! Îți dai seama?! Ce tristețe! Maximă! Doar eram nespălații și idioții Europei! Între timp Europa nu mai vorbește! Că are gura plină! Și e educată, mă!
Rafila e supărat că lumea nu-și ridică pastilele cu iod. Mvaiii! Nu se poate așa ceva! Să facă ce cu ele? Să le dea statului să și le vâre undeva. Adânc!
Nu merge cu educația sexuală în școli! Vaaaiii! Da’ la ce vă așteptați? Să dea lumea buzna cu pruncii de mână și să-i învețe cum e cu genul fluid și alte demențe?! Niciodată în țara asta! Așa că umeurile alea pe bani mulți de la stat, să nu se mai plângă că nu prinde! Ștergeți-vă naibii mucii cu banii încasați și schimbați povestea! Băgați alte minciuni! Cum ar fi aia cu Putin care se duce la șamani în Siberia! Că l-ați îngropat naibii de o mie de ori și el e tot viu. Și face ce vrea! De mână cu licuriciul! Da, da! Sau salvați în continuare pe Zeli! Că vrea Premiul Nobel! Păi e frumos să nu-l primească? O să vă arate pe față cum se fură un milion de coco! Să se sature și el măcar o dată! Ătât e prețul prestației unui actor ratat!
Vine foamea! La coana Europa! Nu la noi! Că românul e ca hamsterul! A strâns provizii pentru trei ani de aici înainte! Zacuști, conserve, brânzeturi, murături la butoaie, făină, cărnuri, lăzi frigorifice sufocate! Nu e ca europeanul educat! Ăia, dacă le dispar semipreparatele și cuptorul cu microunde se vor mănca unii pe alții! Că atât pot! Nu știu altceva! E educați, mă! Să fie ascultători de autorități! Acu’ o să-i îngroape! În foame! Și frig! Că sunt digitalizați! Le-a plăcut cu telecomenzile! Pentru că ei, europenii educați, nu au trăit nici în frig, nici în foame, nici în întuneric, nici sub bocancul sovietic. Ei au trăit în „lumea liberă„! Ce să vezi? „Lumea liberă” nu i-a învățat să supraviețuiască! Îi învață acum cum să dispară! Rând pe rând!
Românii sunt amenințați cu frigul în case! Pe bune! Habar nu aveți voi, mă, aștia de vă ziceți autorități, cât de inventiv e românul! O să aflați! Și o să vă plăngeți iar la stăpânii de vă țin lesa că nu merge! Păi nu o să meargă, idioților! Că românul nu e ieuropean educat! El știe că trebuie să se descurce în orice condiții. Și o face! Nu stă pe gânduri! Tace și face!
Știți de ce? Că el, românul, aude clopotul Liturghiei! Și știe că acolo undeva Sus e El! Și dacă El a îngăduit să se întâmple asta, înseamnă că Neamul trebuie să treacă prin încercare! Și trece! Că neamul e Viu! Nu stă la discuție și nici nu negociază! Credința! O trăiește! Și ea, credința, îl ajută să facă imposibilul! Întotdeauna! De mii de ani! Pentru că atunci când romănul pleacă la un drum, primul lucru pe care-l face e să-și facă Cruce! Și să spună: „Doamne ajută!” Și El ajută întotdeauna! Cu marea Lui milă! În ciuda celui fără nume! Care conduce Europa educată!
Întotdeauna, un neam care se înalță ca un vultur, va face țăndări știința! Știința care ne explică cum ea deține adevărul și ea, știința, e deținută de niște neica nimeni care se vor Noua Ordine Mondială! Adică ONU! Pentru că dintotdeauna văzduhul a fost al vulturului și nu al „jucăriilor” făcute de mințile celor fără Dumnezeu!
Analiza unui economist german:
Forumul Economic Mondial intenționează să ne impună sistemul de credit social sub aparenta „actului umanitar”
https://www.brighteon.com/37dbbc29-95af-431e-8911-7184e0ffcc5d
Cetățenii vor avea de suferit, clasa de mijloc purtând cea mai mare parte a poverii – ceea ce va duce la escaladarea tensiunilor sociale și la panică (haos).
„Pentru că, în cele din urmă, cetățenii vor trebui să cerșească conditionati fiind de sistemul monetar, prin impunerea unui venit de bază digital, bani digitali ai Băncii Centrale dirijati printr-un sistem de credit social”, a spus Wolff.
„Ei vor cauta chiar să ne pretindă acest lucru avand ca paravan actul umanitar în cele din urmă”.
El a subliniat că acest „mare pas final”, „interludiul” Marii Resetări, se poate desfasura începand din aceasta toamnă.
„Un lucru este sigur:
Marea Resetare va fi gestionată brutal și toți oamenii care au creat sau salvat ceva vor fi acum strâmtorati cumplit”, a avertizat el.
Wolff a continuat să anticipeze posibile situații în viitorul apropiat, cum ar fi modul în care dispozitivele electronice portabile, cum ar fi telefoanele mobile sau computerele, vor permite globaliștilor să-și pună în circulatie banii digitali, creditul social și sistemele de supraveghere mondiala.
El a adăugat că oamenii vor fi șomeri, iar guvernul le va emite portofele (digitale) sub masca eforturilor umanitare.
Deși aceste portofele vor insemna bani digitali primiti exclusiv pe telefonul mobil, „nu va fi nimic mai mult decât o aplicație care are configuratia unui cont personal”, a menționat Wolff.
Portofelul ar putea fi alimentat de pilda cu 1000 de dolari sau 2000 de dolari, insa va fi dirijat direct de la Banca Centrală.
Cu toate acestea, Wolff a subliniat că Banca Centrală va avea puterea de a aplica impozitarea adaptată individual, ratele dobânzilor individuale și taxele de penalizare instantanee.
De asemenea, ar putea întrerupe toate fluxurile de numerar (bani lichizi) sau ar putea stabili o dată limita cand vor expira banii lichizi.
De pilda in trei săptămâni banilor cash le poate expira valabilitatea.
La un moment dat, va fi posibil să adăuge un sistem de credit social adaptat după modelul chinezesc”, a spus el.
Acest lucru ar putea duce la gestionarea de tip tiranic a contului monetar personal.
Future Focus 2025 ne prezinta Marea Resetare cu scheme de identitate digitală
„Future Focus 2025” al WEF, publicat pe 30 iunie, este o foaie de parcurs pentru orientarea societății către Marea Resetare cu ajutorul narațiunilor sale „ispititoare”.
Raportul a afirmat că, pentru a construi
„un ecosistem financiar incluziv, trebuie depuse eforturi speciale pentru a se dezvolta un nivel de identitate digitală care ar trebui dezvoltat independent de alte părți ale proceselor de plată.”
Acest lucru implică monede digitale complet dirijate de la centru, programabile și bazate pe anumite permisiuni, care vor permite Băncilor Centrale să controleze ceea ce oamenii au voie sau nu au voie sa achiziționeze.
Monedele digitale ale Băncii Centrale (CBDC) vor necesita ca fiecare cetățean să aibă deja un portofel digital absolut conditionat de identitatea sa digitală.
Toate au ca scop monitorizarea cât mai multor informații despre fiecare om de pe planeta”, a declarat editorul Sociabil Tim Hinchliffe într-un articol.
„Va fi un viitor in care vom fi monitorizati continuu în timp real.”
WEF a propus, de asemenea, cenzurarea oricărei gândiri critice care contravine narațiunilor lor ca fiind dezinformare și insubordonare.
Hinchliffe a mai comentat: „Narațiunile sunt excelente pentru globaliști, deoarece, așa cum spunea o postare pe blogul WEF din 2015,
«În bătălia cuceririi inimilor și minților tuturor ființelor umane, narațiunea va depăși în mod constant datele în capacitatea sa de a influența gândirea umană și de a motiva obedienta umană»”.
German economist: WEF plans to impose SOCIAL CREDIT system under the guise of “humanitarian act” – NaturalNews.com
https://www.naturalnews.com/2022-10-05-wef-plans-social-credit-system-humanitarian-act.html#
„Si acum, ce-l opreste, stiti, ca sa se arate el (antihristul) la vremea sa.
Pentru ca taina faradelegii e la lucru inca de pe acum; numai sa fie scos (oprit) din drum (slujirea Liturghiei) ce o tine pe loc, si atunci se va arata cel-fara-de-lege (antihristul)”.
(II Tesaloniceni 2, 6-7)
În cele din urmă, după amânări (din cauza expirării programului de lucru), lunea viitoare, 10.10.22, voi fi judecat (numărul completului: 5) în fața Judecătoriei din Patras, pentru că am celebrat Liturghia în parohia mea în data de 25 martie 2020, sărbătoarea Bunei Vestiri, adică
mi-am îndeplinit datoria preoțească și de onoare, așa cum cere Tradiția noastră ecleziastică și conștiința mea.
Aș dori să vă reamintesc că, în conformitate cu hotărârea de guvern de atunci (JMD 2867/16.3.20, JMD D1a/GP.oik. 21285/28.3.20)
de la data de 16 MARTIE – pana la data de 11 APRILIE 2020, celebrarea Sfintei Liturghii a fost complet interzisă pe întreg teritoriul Greciei (chiar și în Sfintele Mănăstiri și in Muntele Athos!).
A fost considerata infractiune penala simpla desfasurare a Sfintei Liturghii, indiferent de prezenta sau nu a credinciosilor in biserici…
Așa cum am afirmat în repetate rânduri (a se vedea explicațiile mele din 15.9.2020 către procurorul competent) urmărirea penală pentru o astfel de „infracțiune”, este o onoare deosebită pentru un preot și cu atât mai mult, cea mai înaltă onoare – cel mai frumoasa cununa in terminologia ecleziastică – după preoție, este condamnarea sa pentru îndeplinirea datoriei preoțești.
Cu toate acestea, există o umbră care aruncă o umbră asupra acestei onor deosebit:
Faptul că, în țara noastră, Puterea Legislativă a autorizat funcționarii Executivului să interzică complet slujirea Sfintei Liturghii, iar Puterea Judiciară (Procuratura) competentă consideră celebrarea Sfintei Euharistii ca o crimă, iar preoții responsabili care au îndrăznit să slujeasca ca infractori, iar Conducerea Ierarhica Ecleziastică ramane impasibila, în cel mai bun caz, si în tăcere și in penibil!
Dacă mă gândesc că o prevedere similară de drept, care incriminează săvârșirea Sfintei Liturghii, după moartea lui Dioclețian (311 d.Hr.) a mai fost aplicată în Europa numai în Albania (1967-1990), dacă consider că nici Mahomed Cuceritorul și succesorii săi sultani în cei 400-500 de ani de sclavie turcă, nici Lenin, nici Stalin, nici Ceaușescu nu au îndrăznit o astfel de lipsă de respect față de nucleul cel mai vital al Bisericii, Taina Sfintei Euharistii, pe care Republica Elenă a îndrăznit-o în anul 2020, cu siguranță nu pot purta povara atât cât mi-aș dori pentru onoarea urmăririi penale aduse.
Ca să fiu sincer, am fost deosebit de preocupat dacă ar trebui să mă apăr în fața Justiției grecești sau să o las să mă onoreze excesiv, condamnându-mă pentru că, acționând în conformitate cu tradiția mea ecleziastică și conștiința preoțească, am liturghisit la Buna Vestire prin nerespectarea interdicțiilor iraționale și ineficiente și lipsite de respect și neconstituționale ale statului.
Singurul motiv pentru care am decis să mă apăr este că, deși convingerea mea este o onoare supremă pentru mine, este, de asemenea:
* provocarea directă a conștiinței ecleziastice a poporului credincios,
* o rușine pentru statul grec, care dorește să-si revendice un loc în democrațiile moderne care respectă dreptul la libertatea de cult religios pentru cetățenii lor,
* Legitimitatea Cezarului de a determina, sfidând ordinea și Tradiția ecleziastică, dacă și când și cum va funcționa în bisericile
noastre si pe viitor și, în cele din urmă,
* cauza suplimentară de scandalizare a poporului credincios și defalcarea în continuare a încrederii enoriasilor în conducerea ierarhica din țara noastră!
În cele din urmă, justiția greacă trebuie sa si faca încă o dată datoria supremă și este chemată să protejeze prestigiul și demnitatea statului grec și ordinea sa constituțională…
Επιτέλους, θα δικαστώ! | ΤΑΣ ΘΥΡΑΣ ΤΑΣ ΘΥΡΑΣ
https://tasthyras.wordpress.com/2022/10/05/%ce%b5%cf%80%ce%b9%cf%84%ce%b5%ce%bb%ce%bf%cf%85%cf%82-%ce%b8%ce%b1-%ce%b4%ce%b9%ce%ba%ce%b1%cf%83%cf%84%cf%89/#more-58391
Dupa ce editie biblica citati?
La prima Adunare Generala a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Amsterdam, din 22 aug.-5 sept. 1948, printre alte s-a trasat urmatorul fir rosu:
Problemele eshatologice sa fie cercetate prin prisma pragmatismului, care situeaza imparatia lui Dumnezeu aici pe pamant.
Problemele esahatologice sa fie integrate in hristologie.
In aceasta cheie este limpede in ce mod s-a redefinit studiul teologiei in toate facultatile de teologie ortodoxa din intreaga lume.
Astfel semnele care prevestesc Cea de a Doua Venire au fost epurate, transformate si contramandate prin diversiune, adica prin redirectionarea oamenilor strict pe o vietuire crestina avand chipurile ca tinta pe Hristos si totodata s-a dus in derizoriu aparitia lui antihrist care precede Cea de a Doua Venire.
S-a invocat ca pretext ca noi trebuie sa ne preocupam de Hristos, nu de antihrist.
Astfel, a propaganda ecumenista a ajuns la apogeu prin corifeii sai magnifici:
profesorul Ioannis Romanidis si IPS Ierotei Vlachos, care au supralicitat din rasputeri aceasta miza ecumenista care pregateste lejer venirea lui antihrist.
Asadar, demersul a avut ca exponenti mondiali pe vladica Ierotei Vlachos si profesorul Romanidis.
Nu regasim in abordarea dogmatica a lui Romanidis semnele care ne indica Cea de a Doua Venire. Deci a rezolvat cu succes directiva antihristica CMB care epureaza eshatologia camufland-o in hristologie.
De asemenea, si vladica Ierotei a clamat gaunos ca e prea multa antihristologie si avem nevoie de hristologie.
Da, dar se stie ca indiciul aparitie lui anthrist este o problema secundara care ne atentioneza ca urmeaza Cea de a Doua Venire. Deci gandirea la semnele vremurilor este in fond hristcentrica.
In schimb, pervertirea fortata a succesiunii etapelor cronologice este o amagire atent organizata de CMB prin interpusii antementionati.
Doar doua surse dogmatice de referinta amintesc de semnele care preced Cea de a Doua Venire:
1. Teologia Dogmatica, vol. 3, a Parintelui Dumitru Staniloae
2. Teologia Dogmatica, vol.3, a Sfanului Iustin Popovici.
In rest tematica eshatologica, a semnelor care preced Parusia, este cenzurata, epurata si deviata sistematic
spre deruta tuturor ortodocsilor.
Astfel nici macar cei care studiaza in facultatile de teologie nu au sansa dobandirii unei criteorologii sanatoase, si atunci cand li se pune problema venirii lui antihrist, cauta sa plaseze raspunsul prin prisma psihozei apocaliptice, prin care isi diagnosticheaza preopinentii.
Aferim!
Sfantul Iustin Popovici:
Episcopul şi adunarea credincioşilor din jurul său reprezintă exprimarea şi manifestarea Bisericii ca Trup al lui Hristos, îndeosebi la celebrarea Sfintei Liturghii!
Biserica este Apostolească şi Sobornicească numai prin episcopi în calitate de capi ai unor structuri bisericeşti reale – episcopiile!
Insa ce intelegere poate sa fie intre Hristos si Veliar?
Sau ce partasie are credinciosul cu necredinciosul?
Episcopul sau preotul care accepta botezul sau jertfa erticilor, poruncim sa se cateriseasca (canonul 46 al Sfintilor Apostoli).
Este un lucru batator la ochi, chiar si pentru cei lipsiti de ochi:
aceasta porunca apostolica hotareste in chip imperativ ca nu trebuie sa recunoastem ereticilor nicio Taina si ca trebuie sa judecam toate al lor ca nelucratoare si lipsite de har.
Intre-unirea, intre-patrunderea, intre-impartasirea cu ereticii prin recunoasterea reciproca a Tainelor este cea mai rusinoasa tradare a Domnului Hristos, tradare de Iuda botezata, a Bisericii Dumnezeu-Omenesti, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Parinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii Celei Una.
Invatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostita de care Sfintii Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade asupra ereticilor este urmatoarea:
Ereziile nu sunt Biserica si nu pot fi Biserica.
Pentru aceea in ele nu pot exista Sfintele Taine.
Singura si neasemanta Taina este Biserica Insesi – trupul Dumnezeului-Om Hristos, in asa fel ca ea este si singurul izvor si continutul tuturor SfintelorTaine.
In afara acestei Tainei a Trupului Bisericii nu exista si nu pot sa existe Taine care nu pot fi gandite in afara Bisericii.
Biserica Ortodoxa nu ingaduie existenta altor Taine in afara ei, nici nu le socoteste Taine, pana la intoarcere prin pocainta din „biserica” eretica, adica dintr-o biserica mincinoasa, in Biserica Ortodoxa a lui Hristos.
Cata vreme ramane cineva afara de Biserica, neunit cu ea prin pocainta, unul ca acesta este pentru Biserica eretic si, in chip neocolit, se gaseste in afara Bisericii, in afara impreuna-unirii mantuitoare: fiindca ce partasie poate fi intre dreptate si nelegiuire?
Ce partasie poate fi intre lumina si intuneric?
Intaiul varf si Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-Om, da porunca:
De omul eretic, dupa prima si a doua sfatuire, desparte-te ( Tit 3, 10).
Acela deci care nu se desparte de omul eretic, ci-i recunoaste Tainele din „biserica” lui eretica, si-i da acestuia si pe Domnul Insusi, in Sfanta Impartasanie, se mai gaseste oare in sfanta credinta apostolica si Dumnezeu-Omeneasca?
Sfantul Ioan Damaschin binevesteste:
Sa ne pazim cu toata puterea a lua impartasanie de la eretici si a le-o da:
Nu dati cele sfinte cainilor – zice Domnul – si nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor (Matei 7, 6), ca sa nu ne facem partasi relei slaviri si osandei lor”
Sfantul Teodor Studitul conchide:
Impartasania de la eretic instraineaza pe om de Dumnezeu si il preda diavolului.
In „Euharistie”, painea ereticilor nu e trupul lui Hristos, ci este otrava, nu simpla paine.
Iar Sfantul Apostol Pavel ne incredinteaza:
Sa nu va insele nimeni, nici intr-un chip, caci ziua aceea (Parusia) nu va veni pana cand nu va veni mai intai departarea (lepadarea ortodocsilor, osebirea lor de unirea credintei ortodoxa, taierea ortodocsilor din Trupul Bisericii Sobornicesti) si pana nu se va arata (in public) omul faradelegii, fiul pierzarii, cel ce se impotriveste (antihristul) (Tesaloniceni 2, 3-10).
Sfantul Nicolae Velimirovici
Secerisul Domnului
INTRODUCERE
În zilele noastre, forțe bine-cunoscute încearcă frenetic să preia conducerea intregii lumi, un guvern mondial să preia complet puterea asupra planetei.
Ei nu ar face acest lucru dacă ar lua în serios cuvintele lui Hristos Mântuitorul:
„Ce folos este pentru un om dacă el dobândește întreaga lume, dar sufletul lui il va pierde”
(Matei 16:26)?
Dar atitudinea neglijentă față de sufletul lor a fost cea care a dat naștere dorinței și i-a făcut să lucreze cu sudoare sângeroasă de dragul puterii totalitare asupra lumii.
Grija pentru suflet, pentru mântuirea veșnică a fiecărei persoane, este abandonata pe fundal și lăsată la latitudinea „pruncilor” naivi, adică „maselor largi” și „netitrate” a oamenilor de rând (vezi Matei 11:25).
Și după ce au înlocuit grija sufletului, L-au înlocuit pe Hristos Însuși, strămutându-L pe Hristos însuși la periferie, au înlocuit și Împărăția Cerurilor ca cel mai înalt țel al vieții omenești, iar în locul ei, definit și lăsat moștenire de Dumnezeu, s-au adoptat scopuri pământești: mai întâi, politice și economice, apoi culturale și sociale și, așa-zis umaniste.
Cu alte cuvinte, locul paradisului ceresc, promis celor care au fost expulzați din el, pe care trebuie să-l recapete din nou, a fost ocupat de paradisul pământesc pentru întreaga omenire (dacă îi supraviețuiește), fără deosebire de merit și vreo demnitate a omului.
Conform planului acestor forțe înfometate de putere, este necesar să se creeze egalitate și echivalarea tuturor ființelor umane de pe pământ.
Egalitate și nivelare nu numai în raport cu trupul, ci și cu spiritul, nu numai cu drepturile politice și cultura, ci și cu credința și moralitatea.
Și cum „bogăția cea neexplorată a lui Hristos” (Efes. 3:8), bogăția adevărului și a harului Său, nu poate fi echivalată de oferta altor religii și filozofii pământești, aceste forțe îl bombardează pe Hristos fără milă și cruzime, fie clar și deschis, fie în ascuns și in mod perfid:
„Scoală-te, Doamne, ca omul să nu biruiască…” (Ps. 9:20).
În această stare de fapt, nu este surprinzător faptul că unii creștini sunt profund preocupați de viitorul credinței lor ortodoxe, alții au devenit indiferenți față de Hristos, față de Biserica Sa și de propriul lor suflet.
Iar cei mai slabi dintre ei, sub presiunea unei puternice propagande false, au început să încline spre ideea că Hristos este o relicvă a trecutului, că lumea L-a depasit, iar în „Noua Eră” a secolului XX, omul nu are de ales decât un adăpost iluzoriu sub adăpostul presupus mai fiabil al științei sau progresului, culturii sau tehnologiei, democrației sau umanității sau al oricărei alte idei, mișcări sau organizații moderne.
„Dar numai pentru a trăi o viata pământească fara griji și confortabila!” – asa spun cei cu vedere scurta, speriati si inselati.
Păstorii grijulii au scris cărți despre acest fenomen și continuă să scrie și să predice despre el de la amvon și la radio.
Altii fac compromis, împreună cu alți membri ai Bisericii, si îl fac între creștinism și „duhul acestui veac”; Nu știu că Crestinismul Ortodox este de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
Conștient sau inconștient, ei nu slujesc confratilor lor în iubirea lui Hristos, ci au pus pe Hristos ca paravan în slujba lumii, adică în slujba ideilor și aspirațiilor moderne: pentru setea de fericire pământească; răspândirea științei și culturii seculare, realizarea „păcii” universale impuse din exterior până la organizarea unei singure guvernante mondiale, a unui singur parlament mondial sau a unei dictaturi mondiale, a unei singure armate mondiale și a unei singure poliții mondiale pentru păstrarea și protecția păcii, pentru realizarea fraternității paradisiace între toți oamenii, indiferent dacă Tatăl Ceresc este recunoscut de catre toți sau nu, contrar cuvântului decisiv, al preaiubitul apostol al lui Hristos, Evanghelistul Ioan I Ioan 2:22–23:
„Cine este mincinosul, daca nu cel ce tagaduieste ca Iisus este Messiah?
Acela este Antihrist, cel ce tagaduieste pe Tatal si pe Fiul!
Oricine-L tagaduieste pe Fiul, nu-L are nici pe Tatal; cine-L marturiseste pe Fiul, IL are si pe Tatal”.
Astfel de compromisuri neagă absolutitatea credinței creștine ortodoxe, confunzeaza sufletele poporului creștin, stinge flăcăra inspirației și slăbeste moralitatea credincioșilor.
Contemplarea (viziunea) Împărăției Cerurilor, care „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36), se întunecă, iar națiunile sunt orbite de promisiuni false ale unei singure împărății universale in această lume pamanteasca.
Neputincios să se avante în sus, se extinde în lățime pe orizontala, căutând zadar ceea ce se caută nu în calitate, ci începe să caute în cantitate.
Cel ce este de mistuit de dorul lui Hristos în icoana Nașterii Domnului îl face pe Hristos casnic în camera sa.
Cine nu și-a găsit pacea în sine, în casa lui, într-o națiune mică, o va găsi într-o lume materială globala? Mai mult decât atât, moartea fiecăruia dintre noi este aproape, iar Judecătorul este „la ușă”.
Datorită unor astfel de proroci mincinosi „dincolo de rațiune” luăm stiloul pentru a le spune, cu ajutorul lui Dumnezeu, care este esența credinței Bisericii Ortodoxe din vechime până în prezent, despre atotcunoasterea și atotputernicia lui Hristos Dumnezeul-Om pentru mântuirea oamenilor.
Să enumerăm doar câteva dintre biruintele pe care Hristos le-a câștigat în secolele nouăsprezece până în prezent și pe care El continuă să le poarte neobosit.
Vom arăta că nu Hristos este învechit, ci lumea, și El este întotdeauna același „ieri și astăzi, si în vecii vecilor” (Ioan 13:8).
El este veșnic tânăr și veșnic invincibil.
Noi am numit biruintele Sale Secerișul Domnului, în imitație a pildelor evanghelice ale câmpului, seminței și secerișului.
Capitolul VII: A saptea recolta
Prin furtuna și prin urgia vântului
Unii filosofi occidentali (Essays of Theodicy on the Goodness of God, the Freedom of Man and the Origin of Evil, more simply known as Théodicée, is a book of philosophy by the German polymath Gottfried Leibniz) și din rasarit au scris teodiceea, dorind să-L justifice/dezvinovateasca pe Hristos Dumnezeu pentru răul existent in lume și persistenta suferinței asupra oamenilor.
Cu alte cuvinte, acestia au spus că Dumnezeu nu este de vină, dar nu au stabilit vinovatul.
Nu trebuie să le urmăm exemplul. Hristos este socotit nevinovat prin secerișul Său.
Ce semănător se îndreptățește doar cu însămânțarea și prin acoperirea semintelor sub pământ!?
Și boabele putrezite eliberează un germen, varza de pilda, abia își face drum spre lumină și, după ce a trecut, rezistă vânturilor!
Semănătorul seamănă și așteaptă secerisul.
El știe totul despre agonia seminței, patrunderea semintei prin grosimea pământului, și despre lupta tulpinii cu vânturile și despre eforturile ei, si asteapta secerisul.
Domnul Hristos va ușura suferintele, dar nu le va elimina cu totul, pentru că secerisul făcut dupa efortul de incoltire a semintei este mai curat și mai bun.
Secerisul este important pentru Hristos.
De îndată ce a semănat sămânța, numai secerisul este important, celelalte nu mai sunt asa importante.
Iar secerișul este la masura așteptărilor Domnului Hristos.
Nici măcar un singur om care a suferit pentru dreptate nu a rămas și nu va rămâne fără o răsplată insutita în palatele cerești ale Creatorului său.
Nici măcar o faramita din grâul Domnului nu este călcata în picioare sau pierduta.
Fiecare boaba de grau buna pe care Satana și slujitorii săi o calcă si o arunca în noroi, îngerii Domnului Hristos o iau în mâinile lor și o duc la Domnul Iisus.
Astfel, Hristos, Domnul Secerișului arată că El nu va îngădui ca niciun grăunte bun de grau din lume să piară in zadar.
Dezvinovatirea lui Dumnezeu sau a zeilor poate fi căutată de alte religii, dar nu și de cea ortodoxa. Dumnezeul-Om este mai mult decât justificat/dezvinovatit prin Împărăția nemuritoare a Cerurilor, pe care a pregătit-o pentru cei neprihăniți vietuitori pe pământ.
O viață fericită în veșnicie este mai mare decât orice răsplată, este un dar de la Dumnezeu pe care nicio ființă umană nu-l poate câștiga nici prin fapte, nici prin suferință (ci numai prin harul necreat n.n.).
E ca în basmul acela în care se spune cum un cioban a adăpostit o fiică pierdută a regelui în coliba lui, iar regele l-a făcut ginerele și moștenitorul său pentru asta. Dumnezeu nu plătește ca la un târg, plata Lui depășește fiecare măsură umană, fiecare calcul.
Văzătorul tainelor Apostolul Pavel a spus astfel:
„Socotesc ca nu sunt vrednice suferințele temporare prezente, caci sunt lipsite de valoare în comparație cu slava viitoare care va sa se descopere întru noi” (Romani 8:18).
Acesta este intelesul teodiceeiei creștin ortodoxe și nu exista altul.
Este Revelația lui Hristos însuși, care a adus lumină și bucurie întregii omeniri în mijlocul întunericului ignoranței și al chinurilor necunoscutului.
De la Hristos și în Hristos, suferința celor neprihăniți a avut si are sens.
Toți văzătorii tainelor ceresti și slujitorii cuvântului lui Dumnezeu au ajuns să cunoască desavarsit invatatura Domnului Hristos despre inevitabilitatea suferinței celor drepți în viața pământească.
Iată ce scrie Apostolul Iacov:
„Patimiți si plângeți și lacrimați; râsul vostru se poate transforma în plâns, iar bucuria în întristare…
Iata, îi fericim pe cei care au îndurat” (Iacov 4, 9; 5, 11)
iar Apostolul Petru:
„Bucurați-vă de aceasta, după ce ați plâns acum puțin, dacă ati fost in multe feluri de ispite, pentru ca credința voastră încercată să fie mai prețioasă decât aurul care piere, să se afle spre lauda si cinste și slava întru arătarea lui Iisus Hristos, pe Care, nevăzandu-L, îI iubiți și pe Care nu prin vedere, ci crezând în El vă bucurați cu bucurie negraita și slavita”
(I Petru 1, 6-8)
și continuă:
„ce fel de laudă este, dacă gresind si pedepsindu-va, veti rabda?
Dar dacă faci bine și suferi, îndură caci aceasta este plăcut inaintea lui Dumnezeu. Hristos a suferit pentru noi, lăsându-ne pilda, ca să putem călca pe urmele Lui”
(I Petru 2, 20-21).
Si coincide cu cuvintele Domnului Hristos Însuși:
„unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu” (Ioan 12:26).
Iar dacă creștinii îndură suferința, să știe pentru ce suferă și să sufere cu nădejde:
„Ca de am murit împreună cu Hristos, vom invia împreună cu Hristos; dacă rabdam, vom împărăți împreună cu Hristos” (2 Timotei 2, 11–12).
Și Apostolii (Filipeni 2:18/I Tesaloniceni 5:16) prețuiesc cuvântul Domnului Hristos, Luca 10, 20:
„Bucurati-va!”
„Iată”, vor spune unii, „vânturi și furtuna s-a ridicat acum pentru a distruge Biserica Sa”, dar cum Hristos Însuși ne va răspunde:
„De ce vă este atât de frică, puțin credinciosilor?” (Matei 8, 26).
Nu a spus Hristos, „întru cutremur este calea Lui” (Naum 1:3)
Popoarele creștine din primele secole ale creștinismului au îndurat persecuții, au suferit, căci ele cunosteau nu numai voia Domnului lor, ci și dragostea Sa nemărginită, revelată lumii prin Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Nimeni nu a suferit de-a lungul istoriei la fel de mult ca popoarele ortodoxe, și mai ales în secolul XX.
În cele două războaie mondiale, în care călăii Ortodoxiei au vărsat atât de mult sânge nevinovat încât ei înșiși s-au înecat în el.
De pilda, Rusia și Balcanii.
În ultimii 50 de ani, mai multe generații de ruși au trecut prin grozaviile războiului ruso-japonez, prima revoluție din 1905, Revoluția din Octombrie din 1917, Primul Război Mondial pentru Serbia soră și al Doilea Război Mondial.
Au trecut prin acestea și au îndurat totul.
Și nu vom exagera spunând că în acele zile roadele secerișului Domnului Hristos numărau sute de milioane de suflete.
Adăugați secerisul milioanelor de suflete din Balcanii Ortodocși din ultimii cincizeci de ani, sârbi, greci, bulgari în războaiele balcanice din 1912-1913.
Să adăugăm jertfele enorme, martiriu poporului sârb în războaiele mondiale, ale bărbaților, femeilor, copiilor, preoților și
arhiereilor care au murit martirizați pentru Ortodoxie în mâinile austriecilor, germanilor, romano-catolicilor si comuniștilor.
Să nu ne plângem de acest lucru, să ne bucurăm că popoarele noastre ortodoxe au suferit atât de mult pentru Domnul și Mântuitorul nostru, să o considerăm un privilegiu și o răsplată specială, prin cuvintele Apostolului:
„căci voua vi s-a daruit de dragul lui Hristos nu numai să credeti în El, ci și să suferiti pentru El” (Filipeni 1, 29).
Suferința pentru Hristos este un dar și o răsplată, nu o umilință și o pagubă.
Uite, nimeni nu se răzvrătește împotriva altor religii și a fondatorilor lor. Diavolul nu are nevoie de ajutorul oamenilor, el însuși se descurcă în lupta împotriva lor.
De aceea, antihriștii din zilele noastre lasa neafectate alte credințe, create nu de Dumnezeul-Om, ci de oameni, și își îndreaptă săgețile numai spre Biserica lui Hristos, care este „stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15).
Lupta împotriva lui Hristos este condusă invizibil de însuși diavolul, tremurând de frică și dându-și seama că numai Hristos îl poate învinge și-l poate arunca în focul iadului.
Deci, nu vă temeți pentru Cel care nu se teme de nimeni și nu vă temeți pentru Biserica Sa, caci El S-a pregătit inițial pentru biruința Bisericii asupra iadului.
Temeti-va pentru voi și copiii vostrii că, pentru ignoranța, lenea și indiferența voastră, numele noastre vor fi șterse din Cartea celor Vii și veti fi regăsiti printre apostati și ignoranti, printre pleava care va fi aruncata în foc.
Domnul Atotputernic Își va umple lăcașurile cerești fără voi, nu vor fi apostati printre cei mântuiți, El cunoaște oile Sale și niciuna dintre ele nu va pieri.
Astfel, turma celor mântuiți este evidențiată de marele teolog al tainelor:
„După aceasta, m-am uitat și iată, o mare mulțime de oameni pe care nimeni nu-i putea socoti, din toate semințiile, națiunile și limbile, stăteau înaintea tronului și înaintea Mielului în haine albe și cu ramuri de finic în mâini” (Apocalipsa 7, 9).
Ferice de cei care vor fi vrednici să fie numarati in cuprinsul acelor popoare.
Convorbirea a saptea:
– Să vorbim puțin, frații mei cinstiți, cat mai este timp să vorbim frate cu frate și om iubitor de Dumnezeu, cu alt om iubitor de Dumnezeu.
Până va veni vremea când doar răufăcătorii vor vorbi cu voce tare și frații intre ei doar in șoapta.
– Toate forțele care luptă pentru putere asupra lumii prezintă altora într-o lumină roz idealul lor,
Lumea Noua (New Age), argumentând că numai în ea este posibil să se realizeze bunăstarea universală.
Asta pretind ei.
Și pentru a-i atrage pe creștini la ficțiunea lor despre New Age, ei se referă la cuvintele Apostolului Ioan despre împărăția milenarista (de o mie de ani) a lui Hristos (Apoc. 20).
– Ah, frații mei, nu vă lăsați păcăliți. Împărăția milenarismului (de o mie de ani) lui Hristos, caci nu poate fi o consolare pentru întreaga lume, ci doar pentru „sufletele celor martirizati pentru mărturisirea lui Iisus Hristos și a cuvântul lui Hristos Dumnezeu”.
Ei vor fi primii care vor fi înviați și vor domni împreună cu Hristos timp de o mie de ani.
Dar unde vor domni nu se spune.
Nici nu spune că ei vor domni pe pământ; nu se pune problema participării tuturor oamenilor la această domnie, dar
se spune numai de marii mucenici martirizati pentru Hristos „care nu
s-a închinat fiarei, nici icoanei fiarei, și nici nu au primit semnul fiarei pe fruntea sau pe mâna lor dreapta”.
Nu se poate pune problema împărăției atot-planetare a lui Hristos pentru întreaga omenire sau că ea va fi posibila pe pământ.
Dar aceasta este tactica unei stratageme de a deturna atenția de la cele ușor de înțeles, asupra misterului și ambiguitatii.
Cu toate acestea, în Evanghelia după Matei, Domnul a descris în mod clar starea lumii înainte de sfârșitul vremurilor (Matei 24).
Este posibil ca Domnul să ingaduie unificarea exterioară a popoarelor într-o singură Lume.
Dumnezeu a îngăduit adesea oamenilor să meargă pe calea lor și ei s-au abătut de la căile Sale.
„Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, nici căile voastre nu sunt căile Mele”, spune Domnul.
Dar, așa cum cerul este mai înalt decât pământul, tot așa căile Mele sunt mai înalte decât căile voastre și gândurile Mele sunt mai înalte decât gândurile voastre (Isaia 55, 8-9).
Cineva este nerăbdător și vrea să schimbe chiar și cele mai bune circumstanțe pământești, si își dorește întotdeauna altceva, nou, iar când vine acel ceva nou, plânge dupa vechile, „vremuri bune”.
Respectând libertatea omului, Domnul lasa împrejurările după dorința oamenilor, dar nu va ingadui controlul asupra lumii sa fie in mâinile diavolului.
Dumnezeu îi cunoaște pe oameni.
El știe că oamenii din cărările lor își vor drena puterea, vor deveni săraci, vor muri de foame și vor striga către El după ajutor.
Dumnezeu știe că toate drumurile nebănuite ale fiilor oamenilor duc în New Age, dar le îngăduie să meargă la un pas de prăpastie, în care toate iluziile lor vor fi spulberate și demonii vor scrasni îngrozitor.
Există o diferență uriașă între pacea pe care ne-o dăruieste Hristos și pacea lumii pe care oamenii o doresc.
Prima pace protejează o persoană de corupție, iar a doua pace creează corupție, ducând la noi rebeliuni și războaie.
O pace amagitoare este tata războiului.
În mod ideal, pacea este mai bună decât războiul, dar lumea coruptă nu este mai bună decat razboiul, pentru că nu aduce secerisul Domnului.
Prin urmare, stabilitatea păcii este doar un răgaz de o clipa pana la izbucnirea războiului, după cum spune Biblia:
„Și pământul s-a linistit de război” (Iosua 14, 15).
Până când?
Până când oamenii nu a intinat intreaga lume cu păcatele lor.
Sodoma a fost distrusă nu în timp de război, ci în timpul păcii și prosperității.
Pe timp de pace, cu bunăstarea și puterea exterioară a Imperiului Roman, pacatele societății l-a condus la disperare pe împăratul Marcus Aurelius, filosoful stoic.
Și el a prevăzut dispariția statului.
S-a micsorat coruptia si în statele creștine pe timpul lui Carol cel Mare și Ludovic al XIV-lea, și așa a fost peste tot atunci când oamenii căutau un paradis pământesc, în loc de împărăția cerurilor.
Oamenii au transformat imediat fiecare paradis pământesc în iad și Domnul a schimbat circumstanțele de dragul înmulțirii secerișului.
Așa va fi când vor crea o guvernare unică, cu un singur guvern, cu o limbă comună – esperanto, o armată comună, cu un nou calendar, cu legi comune.
Războiul va fi condamnat ca nebunie și barbarie și nu va mai amenința oamenii.
Va fi pace in lume, încredere și prosperitate”, ne spun noii profeți New Age, după cum ne spun si rătăcitorii, iar ideea unei astfel de Noi Ordini Mondiale este susținută si de câțiva păstori „creștini”.
Din ignoranță, ei cred că lumea a devenit prea mică și este mai bine pentru Domnul să aibă un domeniu mai mare – această lume in intregul ei – decât mai multe domenii mici.
Ca și cum cei care au fost necredincioși în cele mici vor putea fi credincioși în cele mari! (Luca 16, 10)
Domnul poate îngădui ca această dorință a oamenilor să devină realitate.
Chiar și atunci, El nu va rămâne fără secerișul Său.
Numai ca atunci va fi secerisul în timpul furtunii.
Căci în acea Noua Ordine Globală vor începe astfel de coruptie cum istoria nu-și amintește, vicii aduse moralității și rațiunii, pe care Apostolul Pavel le-a văzut și descris clar pentru sfarsitul veacurilor.
Apostolul a vorbit despre vremurile din urmă, dar iată, acest nou arhitect New Age consideră că idealul lui este ultima fază a istoriei umane.
Cetățenii acestui presupus guvern mondial vor patimi mai rău decât cetățenii Imperiului Roman, mult mai rău.
În locul păcii, liniștii și prosperității proclamate, vor exista neliniște, oamenii vor deveni mai neliniștiți și mai nefericiți ca niciodată, pentru că dacă nu au reușit să restabilească ordinea în micile lor state, cum vor face ei, aceiași oameni impatimiti, întreaga lume fericită și pacificata? Și vor fi necazuri, revolte, indignări pe tot globul pamantesc.
Parlamentarii nu vor putea să-i reglementeze, pentru că vor fi împotmoliti în nesfârșite
certuri, acuzatii și, prin urmare, din când în când vor transfera puterea, voluntar sau sub amenințarea sabiei, unui dictator care va restabili „ordinea în lume” prin foc și sabie.
Oamenii vor căuta mântuirea doar în politică și in schimbari sociale, încercand din nou toate experimentele politice vechi.
Pentru o lungă perioadă de timp, aceste schimbări dictatură, totalitarism, democrație, oligarhie și așa mai departe vor continua.
În cele din urmă, in amurgul istoriei, va veni dictatorul lumii „fiul pierzaniei, pe care Domnul îl va nimici cu suflarea gurii Sale” (II Tes. 2, 8)
Și în loc de pace și fericire, „va fi o mare întristare, care nu a fost de la începutul lumii până în zilele noastre și nu va mai fi” (Matei 24, 21).
Acest necaz îi va face pe mulți să se pocăiască și să se întoarcă la Domnul Mantuitorul.
Și in ei, va afla ultimul seceriș Domnul.
Guvernul Mondial va duce o luptă aprigă împotriva lui Hristos și a Bisericii Sale.
Căci va afla un impediment in Hristos egalizatorii oamenilor, națiunilor și religiilor, in Hristos cel Neegalat și Neunificat.
Cum sa echivalezi minciuna și adevărul?
Minciuna nu se impotriveste acestei unificarii, ci se străduiește pentru asta, dar adevărul este împotriva lor. Iată, adevărul și minciuna nu pot cultivate pe acelasi câmp și nu pot dormi intr-un pat.
Biserica lui Hristos va fi scoasă în afara legii și vor fi impuse pedepse crude pentru pomenirea publică a numelui lui Hristos.
Dar numai cei care nu vor conteni a chema numele Domnului Iisus vor fi mântuiți.
Și când Fiul Omului va veni in mod neasteptat si-l va ucide pe „fiul pierzaniei”, ultimul tiran al lumii, va mai găsi El credință ortodoxa in pace pe pământ?
O va afla, dar nu in chip vadit.
O va afla, dar nu în biserici maiestuoase, așa cum este acum, ci în peșteri și in pustie.
O va afla, dar nu incuvintata si protejata, ci persecutata și condamnata.
O va afla dar nu în fastul Liturghiei strălucitoare, ci în templele inimilor oamenilor și în șoaptele de pe buzele lor, căci Biserica Sa a început cu martiriul și se va sfârși în martiriu, frații mei.
Potrivit previziunii Apostolului Pavel, vor fi mulți iudei printre mucenici pentru Hristos în vremurile din urmă, pentru că cu iudeii a inceput istoria Bisericii.
Numărul creștinilor din Biserica pământească va scădea considerabil și va veni vremea când se va împlini cuvântul lui Dumnezeu: „Cel nelegiuit să mai facă nelegiuire; cei necurați să se spurce în continuare” (Apocalipsa 22:11),
fiindca va inceta chemarea celor nepocaiti la pocăință.
Dar Biserica din Cer va fi plina la pana la refuz, nenumărate mulțimi de națiuni, neamuri și generații se vor bucura in Cer ca într-un liman liniștit.
Cartea Vietii va fi plina din scoarță în scoarta.
În ultimele pagini ale acelei Cărți, vor fi inscrise numele ultimilor creștini pe care Domnul îi va găsi pe pământ când Se va arata in puterea si in slava Sa, înconjurat de toți sfinții îngeri.
Și diavolul va fi aruncat în iadul de foc, împreună cu slujitorii săi in chip de om, și neomenesc.
Și pământul va arde cu foc, si Domnul se va bucura.
Iar Biserica Cerului, recolta nenumarata, vie si cuvantatoare a Domnului, va fi imbracata in haine albe de curatie si bucurie si va canta pentru totdeauna, marea slavoslovie Sfintei Treimi catre Singurul Dumnezeu, iar Domnului Iisus Hristos Mantuitorul, protagonistul drama universala a lumii create de la inceput pana la sfarsit.
Ferice de cei care în zilele din urmă nu se vor teme de vrăjmașii lui Iisus, în care nu există viață.
Acestia vor fi partasi vesnicei slave și bucurii a Domnului lor.
Жатвы Господни – святитель Николай Сербский (Велимирович) – читать, скачать
https://azbyka.org/otechnik/Nikolaj_Serbskij/zhatvy_gospodni/#0_8
Epistola soborniceasca a unui arhiereu marturisitor
(Partea I)
UNITATEA BISERICII ȘI CONFERINȚA MONDIALĂ A CREȘTINISMULUI
ARHIEPISCOPUL
(IEROMARTIR )
ILARION TROIȚKI
SFANTUL NOU MUCENIC SI MARTURISITOR ILARION TROITKI – martirul inchisorilor rusesti si aparatorul Ortodoxiei | Cuvântul Ortodox
http://www.cuvantul-ortodox.ro/sfantul-noul-mucenic-si-marturisitor-arhiepiscopul-ilarion/
Epistola ecumenica,
către dl Robert Gardiner, Secretar al Comisiei pentru Organizarea Conferinței Ecumenice a Creștinismului
Am primit cu mare plăcere scrisorile pe care mi le-ați trimis, din lectura carora m-am putut familiariza cu mișcarea binevenita în rândul creștinilor din lumea intreaga care își propune să facă tot ce este posibil pentru apropierea reciprocă a oamenilor care invocă numele cel Sfânt al Domnului Iisus Hristos în întreaga lume.
N-am putut să nu observ spiritul iubirii și al smereniei care pătrunde în toate edițiile scrisorilor voastre și acel spirit nu putea să nu mă convingă că toată intenția voastra decurge dintr-o inimă curată și sinceră.
Sunt, de asemenea, uimit de zelul cu care vă raspanditi ideile unei conferinte mondiale a crestinilor. Văd broșurile dumneavoastră tipărite în trei părți ale lumii – în Europa, America și Africa.
Am avut, de asemenea, plăcerea de a primi scrisorile dumneavoastră amiabile, într-una dintre ele (datată 13/26 septembrie 1916) vă exprimați speranța că nu numai că voi citi scrisorile pe care mi le-ați trimis, ci și vă voi trimite si un
feed back cu parerile mele.
Mă bucur să vorbesc cu dumneavoastră despre o astfel de problemă care îmi este atât de dragă – problema unitatii Bisericii.
Și cum ar putea fi altfel?
Care dintre creștinii conștienți nu se întristează cu sufletul său când vede dușmănie și dezbinare între acei oameni pe care credința lor ar trebui să-i unească, între care pacea lăsată și dată de Hristos ucenicilor Săi și dragostea revărsată în inimile creștinilor de către Duhul Sfânt ar trebui să fie din preaplin!
De-a lungul secolelor de cand exista separare, s-a vorbit atât de mult dușmănie și de mustrarea unora asupra altora, încât este timpul să vorbim într-un duh de iubire și bunăvoință.
Sunt in asentimentul cuvintelor scrisorii dvs:
„Spiritul iubirii trebuie să triumfe asupra spiritului urii; un spirit de smerenie sa dizolve spiritul de răzvrătire și mândrie.”
În anii 1915 și 1916, am urmărit cu un interes fascinant in revista „Credință și rațiune” corespondența dumneavoastră cu cel mai luminat ierarh al Bisericii Ruse, Arhiepiscopul Antonie de Harkov. Această corespondență mi se pare a fi cel mai semnificativ fenomen din teologia rusă din ultimii doi ani. Spiritul de zel pentru adevărul dumnezeiesc în această corespondență este oglindit in mod minunat combinat cu sinceritatea și cu spiritul iubirii și al bunăvoinței. Arhiepiscopul Antonie v-a făcut obiecțiile sale cu deplină sinceritate și hotărâre; dar am fost încântat să citesc remarca dumneavoastră în articolul pe care l-ați tradus în limba greacă modernă că aceste obiecții, în opinia dumneavoastră, nu au fost decat obiecțiile unui om rau intentionat care dorește să perpetueze diferențele dintre
fraţii crestini.
În scrisoarea dumneavoastră din 1/14 noiembrie 1916, am citit, de asemenea, despre dragostea voastră pentru acele studii care,
într-un spirit de umilință, dezvăluie noi aspecte ale adevărului Dumnezeiesc sau expulzează pleava care crește printre grâul cel curat.
Toate acestea mă conving că vă pot scrie cu deplină sinceritate, uneori fără a-mi ascunde dezacordul total cu dvs., fără a rămâne tăcut cu privire la unele opinii dubioase ale dvs.
Voi face un mic comentariu în avans.
În articolul dumneavoastră tipărit în „ecleziastica revue internationale”, impresia pe care mi-am facut-o despre dumneavoastră, este ca vorbiți asa despre parerile Arhiepiscopului Antonie:
„Ele sunt marcate de punctul de vedere al unei Ortodoxii prea stricte (o prea stricta ortodoxie), dar sunt importante pentru determinarea poziției doctrinare a elementelor ultra-conservatoare ale Bisericii Ortodoxe Ruse, cu alte cuvinte, ale ierarhiei”.
În primul rând, nu-l pot recunoaște în niciun fel pe Arhiepiscopul Antonie ca reprezentant al elementelor ultraconservatoare ale Bisericii noastre.
Ne-am obișnuit de mult timp să-l vedem ca pe un luptător de frunte pentru înnoirea teologiei noastre școlare, pentru eliberarea sa din cătușele de moarte ale scolasticismului care i-au fost impuse, condițiile istorice nefericite în care Biserica a actionat în secolul al XVII-lea și mai ales în secolul al XVIII-lea.
Ultraconservatorii din teologia noastră nu pot fi numiți decât cei care se agață orbește de teologia scolastică adusă la noi din Occident ca fiind singura posibilă și exclusiv adevărată.
Pot să vă asigur că printre astfel de ultra-conservatori veți găsi mai mulți oameni care împărtășesc aceeași viziune cu privire la problemele ridicate în corespondența dumneavoastră cu Arhiepiscopul Antonie.
Ați fi de acord cu ei in unele dintre propunerile scolastice lansate în noua teologie rusă, care nu recunoaște autoritățile scolasticii. Nici nu pot considera opiniile Arhiepiscopului Antonie ca fiind specifice pentru ierarhia noastră. Apartinand cinului ierarhilor, ii impartasesc pe deplin parerile si cunosc laici care si-au exprimat acelasi puncte de vedere in scris.
De asemenea, nu pot să înțeleg de ce vorbiți despre o Ortodoxie prea strictă.
Cred că în materie de credință este posibilă o singură Ortodoxie: cea strictă; nu poate exista decât adevăr sau eroare, deci nu poate exista un adevăr mai mult sau mai puțin strict.
Mai mult decât atât, arhiepiscopul Antonie, în scrisorile sale, a subliniat cu tărie că nu-și exprimă convingerile sale personale, ci doar expune învățăturile Bisericii în același mod în care si-ar prezenta un om de știință imparțial tematica domeniului, sau un mahomedan islamul sau un evreu mozaismul.
Arhiepiscopul Antonie a ridicat deja problema unității Bisericii.
Spun aceasta tocmai pentru că doresc conferinței mondiale proiectate a creștinismului cel mai mare succes în atingerea scopului său măreț.
Această subliniere, mi se pare, ca nu poate fi evitată deloc la conferința în sine.
Punctele de vedere asupra unității Bisericii, exprimate în scrisorile pe care mi le-ați trimis, nu mă satisfac.
Și nu este, desigur, important ca ele să mă satisfacă, ci că cu greu pot fi justificate din punctul de vedere al Bisericii Creștine Primare.
V-ați exprimat pe scurt punctul de vedere asupra unității Bisericii în cea de-a treia scrisoare despre Biserică (datată 5/18 februarie 1916) către Arhiepiscopul Antonie:
„Biserica lui Hristos, desigur, este Una, în ciuda existenței diferitelor biserici particulare, dar păcatele omenești i-au întunecat înfățișarea”.
Ați vorbit mai detaliat în cea de-a doua scrisoare (12/25 iunie 1915):
„Cred că există un spirit de solidaritate creștină printre toți cei care Îl venerează pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care cred în misiunea divină a Bisericii în lume și în acțiunea harului din Taine.
Acest spirit de solidaritate există în ciuda tuturor diferențelor teologice. Prin Taina Botezului, săvârșită corect, cu toții intrăm în împărăția spirituală a lui Hristos.
Nu am putea să admitem că doar pentru că nu ne înțelegem unii cu alții cu privire la problema purcederii Duhului Sfânt sau nu suntem de acord în ritualurile de îndeplinire a Tainelor, am avea dreptul să aruncăm anateme asupra celor care nu ne împărtășesc punctele noastre de vedere.
Nu ne putem permite ca toate lucrurile să se piardă în creștinătate în afara Bisericilor locale, oricare ar fi ele, caci toate Bisericile numite creștine pot să fie, de fapt, doar niste trupuri lovite de boli”.
În broșurile pe care mi le-ați trimis, mi-au atras atenția în special acele rugăciuni pe care le recomandați publicului și pentru uz privat și în care viziunea dumneavoastră asupra unității Bisericii este deja exprimată în mod solemn.
Mai exact:
„Doamne Iisuse Hristoase, Care ai spus apostolilor Tău: va dau pacea Mea, pacea Mea va dau voua! Nu Te uita la păcatele noastre, ci la credința Bisericii Tale și dă-i pace și unitate, ceea ce este plăcut voii Tale.
Doamne Iisuse Hristoase, Te rugăm, privește cu milostivire la Biserica Ta, slăbită și încătușată de diferențe și discordie, binecuvântează intenția de a ne aduna pentru o conferință pe toți cei care mărturisesc numele Tău cel Sfânt.”
Astfel, toți cei care se numesc societăți creștine constituie Biserica Cea Una a lui Hristos, desi este slăbită în unitatea ei.
O astfel de doctrină a unității Bisericii nu este străină unora dintre teologii ruși.
Astfel, protopopul Svetlov susține că cultele creștine occidentale, împreună cu cele ortodoxe, sunt Biserici creștine și aparțin Bisericii Sobornicesti, și nu sunt doar societăți non-bisericești separate de Biserică – că Bisericile creștine existente în Apus și in Rasarit sunt Biserici locale sau părți ale Bisericii Universale Sobornicesti și, prin urmare, însușirea de către oricare dintre ele a termenului de Biserica Soborniceasca este nepermisă.
În același timp, Biserica Soborniceasca, potrivit
pr. Svetlov, este o grupare de credincioși adevărați împrăștiați peste tot în Bisericile creștine locale sau private din Apus și Rasarit, sau, ceea ce este același lucru, un grup de Biserici locale din Est și din Vest, în absența posibilității organizarii unui Sinod Ecumenic, fara a putea avea o organizare vizibila exterioară a Bisericii și cu o viață plină de har în Hristos, care conduce Biserica sau Trupul Său.
După cum poți vedea, autorul nostru rus se exprimă chiar mai decisiv decât dvs.
Cu toate acestea, o astfel de învățătură despre Biserică este absolut imposibil de acceptat, deoarece este cu siguranță necunoscută Bisericii primare, care nu a cunoscut in niciun fel conceptul de slăbire a unității Bisericii, dar întotdeauna a mărturisit invariabil în al nouălea articol din Simbolul Credinței:
„Cred Intr-Una, Sfânta Biserică Soborniceasca și Apostolică”
Pot pune întrebarea: dvs și cu mine aparținem unei singure Biserici a lui Hristos?
Când vom răspunde la această întrebare, imi veți obiecta, fără îndoială, insignifianța diferențelor dogmatice a credintei și a diferenței aproape irelevantă în Taine.
Dar pentru mine, răspunsul nu este determinat in primul rand pe considerente de diferențe dogmatice de credinta, ci mai intai de faptul că nu există o unitate a partasiei in har in Trupul Bisericii care sa ne asigure comuniunea euharistica dintre noi.
Acest fapt nu poate fi eludat, iar pentru dvs, ca și pentru pr. Svetlov, acest fapt este înlocuit cu argumente despre insignifianța diferențelor dogmatice de credinta. În centrul, de exemplu, al deciziilor de mai sus ale pr. Svetlov sunt două idei:
1) în esența, sau in principal, toate credințele creștine sunt egale între ele și
2) diferențele dintre confesiunile creștine, chiar și cele dogmatice, sunt doar inconsecvente și exagerari.
Să presupunem că ambele idei sunt corecte.
Cu toate acestea, ele nu ne oferă în niciun fel o bază suficientă pentru a concluziona că toate credințele creștine aparțin aceleiasi Biserici a lui Hristos.
Biserica Soborniceasca nu este o școală filosofică sau o facultate de teologie, a caror invatacei aparțin, pe deplin fiind condiționati de recunoașterea fundamentelor sale teoretice.
Adevărul de bază al Creștinismului, marea sa Taină – Intruparea Cuvantului – Fiului lui Dumnezeu – este recunoscuta de toate credințele creștine, dar aceasta nu le poate uni automat într-o singură Biserică Soborniceasca.
Pentru ca si demoni, potrivit Apostolului Iacov, cred si ei (2, 19), iar credința lor, potrivit mărturiei Evangheliei, e mărturisită dupa cum observam si in marturisiea Apostolului Petru (Mat. 16, 16; 8, 29; Marcu 1, 24; Luca 8, 28)
Deci se mai poate spune ca toate confesiunile crestine aparțin unei singure Biserici Sobornicesti a lui Hristos?
Pe de altă parte, apartenta la Biserica, poate fi fără îndoială validata/recunoscuta, unor oameni care nu cunosc dogma Sinodului Ecumenic de la Calcedon și cunosc foarte puțin despre credința lor dogmatica?
În cele din urmă, în Biserică, membriilor ei li se poate acorda o largă libertate de opinie teologică, iar diversitatea opiniilor teologice nu afecteaza nicidecum unitatea Bisericii?
Biserica are un sistem detaliat al dogmelor atent structurat.
Acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla dacă Biserica nu ar fi avut răspunsuri dogmatice la toate întrebările.
Insa dacă problema apartenenței popoarelor la Biserică este adusă pe un teren exclusiv teoretic și dogmatic, atunci aceste raspunsuri la întrebari nu pot fi date in mod satisfacator si deplin.
Pana la ce limite ar trebui să se extindă unanimitatea dogmatică in Biserica?
Cu ce trebuie să fim de acord in mod obligatoriu si care sunt diferențele de dogma care implică separarea/ruperea de Biserică?
Cum răspundem la toate acestea?
Și cine poate detine autoritatea ultima asa încât decizia lui sa fie un criteriu ferm?
Putem indica credința în Fiul lui Dumnezeu Intrupat ca un criteriu principal al apartenenței la Biserică?
Dar in acest caz protestanții germani vor argumenta împotriva necesității acestei trăsături, deoarece în mărturisirea de credinta exista chiar pastori care și-au declarat deschis negarea Dumnezeirii Mântuitorului.
Mantuitorul Hristos nu ne-a lasat in acest sens scris/predat niciun curs de dogmatica!
Cele mai importante principii ale dogmelor creștinismului au fost formulate cu precizie la secole după viața pământească a Mântuitorului.
Atunci, în primii anii ai existenței istorice a creștinismului, ce anume a determinat apartenența la Biserică?
Acest lucru este menționat în cartea Faptele Apostolilor:
cei mântuiți au fost atașați/adaugati Bisericii
(2, 47; 5, 13-14).
Apartenenta la Biserica este conditionata de impreuna-unirea mantuitoare prin har in Trupul Bisericii.
Nu poate fi altfel pentru că Biserica nu este o școală filosofică.
Ea este noua divino-umanitate, noul organism milostiv al comuniunii si iubirii.
Biserica este trupul lui Hristos.
Hristos Însuși a comparat unitatea ucenicilor Săi cu unitatea organică a unui copac și a ramurilor.
Două „trupuri” adiacente (separate etans) sau doi copaci nu pot fi în legătură organică unul cu celălalt.
Ce reprezinta sufletul în trup, reprezinta Duhul Sfânt în Trupul Bisericii, Biserica nu este doar un singur trup, ci și un singur Duh.
Sufletul nu viaza in madularul tăiat din trup, la fel cum sucul/seva vitala a copacului nu trece/circula in ramura tăiată din copac.
Madularul tăiat din trup moare și se descompune/putrezeste.
Ramura tăiată din trunchi se usucă.
Aceste comparații trebuie să ne ghideze raționamentul pentru a stabilii Unitatea Trupului Bisericii.
Dacă aceste comparații, aceste imagini ale pomului și ale trupului, sunt aplicate Trupului Bisericii, atunci orice despărțire/rupere/taiere/
excomunicare din Trupul Bisericii, orice încetare a unității comuniunii euharistice Trupul Bisericii Sobornicestii va fi incompatibilă cu Biserica, cu apartenenta la Biserica.
Nu contează cât de mare este diferența de credinta dogmatică a celor separați/excomunicati; înseși faptul separării/a despartirii înseși, adica a încetarii unității prin comuniune euharistica cu Trupul Bisericii, este zdrobitor și de o importanță vitala.
Poate să existe o separare numai pe baza răzvrătirii/neascultarii ecleziastice și a neascultării disciplinare fără nicio diferență de credinta dogmatică, si totusi despărțirea de Biserică va avea ca efect toate consecințele triste/nefaste pentru cel care s-a despărțit de Trupul Bisericii.
Nu numai ereticii sunt separați/excomunicati din Biserică, ci și schismaticii.
Esența separării rămâne aceeași.
Așa s-a argumentat în Biserica primara:
„Cei care nu vor să fie unanimi uniti prin har în Biserica lui Hristos Dumnezeu nu pot fi uniti cu Hristos Dumnezeu”.
„Da, unul ca acesta care s-a separat de Trupul Bisericii poate fi numit creștin la fel de fals cum diavolul se pretinde/numește adesea hristos”, ne spune Sfântul Ciprian.
Acest Sfânt Părinte Ciprian s-a ocupat de rebelii/razvratitii ecleziastici/schismatici Novat și Novatian.
La început, nu a existat nicio diferență dogmatică de credinta în pretextul rebeliunii/razvratirii lor.
Cu toate acestea, Sfântul Ciprian spune despre acești rebeli/razvratiti că sunt în afara Trupului Bisericii, că nu sunt creștini, că nu sunt uniti cu harul lui Hristos.
„Este posibil să spere cel care se împotrivește și acționează contrar Trupului Bisericii că este în comuniune cu Biserica atunci când Apostolul Pavel, vorbind despre acest subiect și arătând taina unității, ne spune:
Un singur trup, un singur Duh…
Un Domn, o credința, un singur botez, Dumnezeu este Unul
(Efes. 4:4-6).
Biserica este Una, deși odată cu creșterea numarului celor botezati, se extinde, se împarte în mai multe Biserici locale.
La urma urmei, soarele are multe raze, dar există o singură lumină; multe ramuri sunt rapandite din copac, dar trunchiul este unul, ferm axat pe rădăcină;
multi afluenti curg dintr-un singur fluviu, dar deși deversarea provine din abundența apei și reprezintă
multiplicitate de rauri, la sursă există unitate.
Separați lumina soarelui de la începutul său, unitatea nu va permite să existe lumină separată; rupeți o ramură dintr-un copac – creanga ruptă isi va pierde capacitatea de a mai crește si se va usca; separați pârâul de sursa sa originara și acel paru taiat de la sursa va seca.
La fel, Biserica, luminată de lumina Domnului Hristos, în întreaga lume
își răspândește razele, dar lumina care se răspândește peste tot este Una, iar unitatea trupului rămâne inseparabilă.
De-a lungul pământului își întinde mlădițele, împovărate cu roade; fluxuri abundente ale unei singure surse de apa curg si ajung pe taram îndepărtat; cu toate acestea, sursa rămâne Una, un izvor; o singura mamă, bogată în procesul nasterii.
Din ea ne naștem, ne hrănim cu laptele harului ei, suntem animați de Duhul ei.
Mireasa lui Hristos nu poate fi patata: ea este curată și imaculată, cunoaște o singură unire prin har cel botezat și isi păstrează cuviincioasa sfințenia unirii.
Toți cei care se despart de Biserică se alătură unei adultere și devin străini fata de fagaduintele Bisericii.
Cel ce abandonează Biserica lui Hristos se privează de răsplata pregatita de Hristos: el devine străin fata de ea, adulter, dușmanul ei.
El nu-L mai poate avea pe Dumnezeu ca Tată, caci nu mai are Biserica ca mamă.
Cel care se află în afara Bisericii ar putea fi mântuit asa cum s-ar fi putut salva ipotetic vreunul dintre cei care ramasesera pe dinafara chivotului lui Noe atunci cand a inceput potopul.”
Asa ne vorbeste Sfantul Ciprian despre Unitatea Bisericii.
Deci, nu numai unanimitatea dogmatică este cea pe care dezvaluie centrul Unității Bisericii, ci este si unitatea organica cu Trupul Bisericii: asa cum este plauzibila partasia oricarui madular cu organismul intreg.
„Dacă numai, ne spune Sfantul Ioan Hrisostom „s-a intamplat sa se separe mana de trup, duhul (curgand) de la creier, cautand-o in continuare si negasind-o acolo, nu se desparte de trup si nu se mai transmite la mana desprinsa, caci daca nu o gaseste acolo, nu i se mai comunica”.
Și iată cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur împotriva celor care justifica fără discernământ pe cei care se despart de Biserică.
„Dacă acestia vizati marturisesc dogme care sunt contrare (erezii) Crezului Bisericii, atunci noi nu ar trebui să mai avem comuniune euharistica cu ei;
dacă ei marturisesc credinta la fel ca noi, atunci cu atat mai mult (ar trebui evitat sa avem comuniune euharistica cu ei).
De ce?
Pentru că este o boală a razvratirii, a iubirii de stapanire.
Nu știți ce s-a întâmplat cu Core, Datan și Aviron?
Au fost singurii care au suferit? Nu si cei complicii cu ei?
Ce-mi spui?
„Ei marturisesc aceeași credință și sunt ortodocși la fel ca noi.”
Dacă sunt ortodocsi, atunci de ce nu sunt in comuniune euharistica cu noi?
Un Domn, o credință, un singur botez.
Dacă ei sunt bine, atunci inseamna ca noi gresim, iar dacă noi suntem bine, cu siguranta ei gresesc.
Spune-mi:
Crezi că este suficient ca ei să fie parelnic ortodocși, atunci de ce harul a slabit la ei si chiar nu mai lucreaza in Tainele savarsite de ei?
Ce folos pot avea daca au celelalte lucruri exact ca ale noastre dacă nu mai au succesiune apostolica?
Daca ne razvratim prin schisma atunci si altarul ne este în zadar, în zadar – ne sunt Tainele, în zadar – Taina Preotiei: se răstoarna și se pierde tot”.
În prima sa epistolă canonică către Sfantul Amfilohie, episcopul Iconiumului, Sfântul Vasile cel Mare ne evoca opinia Bisericii primare despre cei care se despart de Biserică:
„Deși începutul despartirii
s-a produs prin schismă (dia schismato), cei care s-au depărtat de Biserică nu mai aveau asupra lor harul Duhului Sfânt, căci transmiterea harului lipsea, pentru că succesiunea apostolica fusese suprimată”.
Despre acestea și alte cuvinte ale Sfântului Vasile, vom mai folosi un citat mai amplu putin mai jos.
Acum voi nota doar că Sfântul Vasile nu a respins în niciun fel ideea Bisericii primare despre absenta totala a harului de la cei care s-au despartit de Biserică, a schismaticilor.
Mi se pare că deja aceste considerații patristice dezvăluie suficient criteriul Bisericii primare, deși mărturii precum cele antementionate pot fi adunate mult mai multe fără prea mari dificultăți.
Biserica primara nu a considerat unanimitatea dogmatică cu ea ca fiind singura condiție pentru a aparține Trupului Bisericii.
De asemenea, Biserica a considerat despartirea/ruperea Trupul Bisericii ca fiind motive de rebeliune și schismă: o îndepărtare de la unitatea Bisericii.
Ea considera că condiția apartenenței la Biserică este unitatea cu ea in comuniune euharistica și in ascultarea smerita față de ea.
În același timp, îndepărtarea de Biserică a fost considerata ca o îndepărtare de Hristos, adica o apostasie fata de Creștinism.
Ideea că, odată cu separarea vizibilă de Biserică, mai este încă posibil să-i aparținem invizibil și să ne bucurăm de harul ei si de toate darurile ei, un astfel de gând era străin Bisericii primare.
Și se intelege de ce.
Pentru că gândul opus ar implica în mod necesar divizarea Unitatii Bisericii.
Ar fi o eroare si o stare de indiferență totală în materie de viață bisericească și de disciplină bisericească.
De fapt, de ce ar trebui să evit răzvrătirea, schisma și chiar erezia in Trupul Bisericii prin care ma separ de Biserică, daca nu ma despart prin asta de harul comuniunii euharistice cu ea si nu ma afecteaza cu nimic deosebit?
Atunci imi pot permite să fiu neascultător față de Biserică, să mă excomunice din randul membrilor ei, să mă anatemizeze – nu-i bai, si nici mare necaz nu este, pentru că rămân in continuare creștin, rămân unit prin har cu Hristos și nu sunt lipsit de nădejde pentru mântuirea veșnică!
Dar atunci care este rostul tuturor îndemnurilor la supunere, la ascultarea ierarhiei, la a fi in unitate si in comuniune euharistica, asa cum gandea Biserica primara?
Sfantul Apostolul Pavel atunci cand vorbeste despre unitatea Bisericii,
se raporteaza la conditia comuniunii euharistice prin/din aceași Paine a Trupului si a Sangelui Domnului
(I Corinteni 10, 14-17).
Asa gasim scris in epistolele Apostolilor și in epistolele lui Clement Romanul și ale lui Ignatie Purtătorul de Dumnezeu!
Si Clement Romanul și-a scris epistola despre revolta ecleziastică din Corint, nu despre vreo erezie. Toate aceste îndemnuri nu au fost lipsite de sens: dimpotrivă, ele au avut sens și semnificație deplină în Biserica primara, deoarece era invariabil convinsă că fără unirea vizibilă cu ea (prin comuniune euharistica) nu există mântuire, nu există viață creștină, nu există Creștinism.
Doctrina răuvoitoare a eludarii apartenenței la Biserica vizibilă este ceva necunoscut Bisericii primare, si este o invenție a unor timpuri relativ noi (a protestantilor), inspirat de gânduri și stări care sunt departe de marturisirea Bisericii primare.
Dacă nu avem nicio îndoială în ceea ce privește punctul de vedere al Bisericii primare, atunci nu putem fi de acord cu ideea dumneavoastră că întreaga lume creștină, așa cum spuneți, are partasie la singura Biserică a lui Hristos, că toate
Bisericile din Rasarit și Apus sunt Biserici locale sau părți ale Bisericii Sobornicesti.
Și asta nu pentru că exagerez in privinta diversitatii dogmatice a confesiunilor creștine sau privind diferența lor in deosebirea Tainelor.
Practic și mai presus de toate, confesiunile creștine adunate împreună nu se pot constitui intr-o singură Biserică pentru că nu există o unitate prin harul comuniunii euharistice dintre ele.
Nu putem înțelege cum de nu a rămas Rasaritul și Apusul în aceeași Biserică după 1054?
Sa observam insesi realitatea!
Trimițând scrisori prin legatarii săi Papa Leon al IX-lea a trimis si o amenințare:
„Dacă vreun popor din aroganță
undeva în univers nu este de acord cu Biserica Romană, nu mai poate fi numit și considerat Biserica, este deja o grupare de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a satanei – „jam dicenda vel habenda Ecclesia aliqua, sed omnino nulla; quin potius concliliabulum haereticorum, out conventiculum schismaticorum et synagoga satanae”.
Iubirea de stapanire a episcopului Romei s-a exhibat intr-un mod deplorabil.
Într-o nefericita zi a lunii iulie 1054, legații au pus pe Sfanta Masa la Catedrala Sfanta Sophia o cartă a excomunicării, în care, printre altele, erau stipulate următoarele cuvinte:
„Prin autoritatea Sfintei și nedespartitei Treimi și a Scaunului Apostolic, al cărui mesaj îl împlinim, urmand părinților ortodocși ai celor sapte sinoadelor ecumenice și ai întregii Biserici Sobornicesti, semnăm anatema proclamată de Stapanul nostru, de venerabilul nostru Papă, adresata lui Mihail și clerului său, dacă nu se corecteaza: anatema, maranatha cu simonienii, arienii, donatiști, nicolaiți, severieni, manihei, nazarineni și toți ereticii, cu diavolul și îngerii lui, dacă nu se pocaiesc. Amin, Amin, Amin”
În aceeași zi, legații papei, în prezența împăratului și a demnitarilor săi, au repetat verbal anatema:
„Oricine se încăpățânează să contrazică credința sfântului Scaun (de la Vatican) apostolic și jertfa lui, să fie anatema și maranatha și să nu mai fie cinstit ca un creștin sobornicesc, ci ca un prozelit eretic. Amin, Amin, Amin.”
Pe 20 iulie, Sinodul Patriarhal din Constantinopol a răspuns cu o simplă anatemă trimisa printr-o scrisoare.
Observam că, potrivit Parintilor greci, Biserica Soborniceasca a lui Hristos, adevărata (Hirotonie) Taina a Preoției și Botezul pentru latinii Romei au incetat – caci nu mai au succesiune apostolica.
Ce mai observam?
Ambele părți au făcut schimb reciproc de anateme și fiecare parte a încetat să mai considere pe cealalta parte ca fiind Biserică, recunoscându-se doar pe sine ca Biserică.
A existat deci o despărțire de Biserica Soborniceasca?
Bineînțeles că a existat.
Nu există altă modalitate de a răspunde.
Din 1054, nu au mai existat două Biserici separate, pentru că nu pot exista două trupuri ale Bisericii sub Capul Hristos, iar una dintre Bisericile locale a încetat să mai existe astfel, rupând legătura cu Biserica Soborniceasca.
Biserica Soborniceasca, pe de altă parte, a fost păstrată în toată plinătatea ei plină de har și a rămas Una, așa cum a fost si mai înainte de căderea uneia dintre cele cinci patriarhii.
Evenimentul din 1054 este trist și deplorabil, dar sa nu vă fie teamă să numiți caderea Romei în materie de credință din Biserica Soborniceasca, caci ne poate fi foarte dăunător.
Cred că orice discuție despre problemele unității Bisericii între creștinii din zilele noastre ar trebui să înceapă cu stabilirea unui punct de vedere asupra sensului evenimentului deplorabil din 1054. Ce s-a întâmplat in anul 1054?
A fost o cădere din Biserica sau o divizare a Bisericii Sobornicesti?
Dacă a fost o divizare, înseamnă că o Singură Biserică Trup al lui Hristos a existat timp de 1000 de ani, și de asemenea, dupa scindare au existat deja două trupuri ale Bisericii sub un singur Cap Hristos – ceea ce e imposibil!
Aveți tendința de a răspunde echivoc în sensul că în 1054 nu a existat nici cădere, nici divizare, iar Biserica a rămas unită, inclusiv Apusul și Rasaritul, doar unitatea a fost oarecum slăbită din cauza încetării comuniunii vizibile euharistice.
Este categoric imposibil să fim de acord cu un astfel de răspuns.
În 1054 a avut loc o cădere/taiere din Biserica.
Cine a căzut este o altă problemă, dar o Biserica locala a căzut.
Biserica Soborniceasca a rămas Una, unită, dar fie numai în Rasarit, fie numai în Apus.
Latinii au fost ulterior acceptați în Biserică prin Botez, ca păgâni sau prin Mirungere, la fel cum Biserica primara ii primea pe arieni, macedoneni, apolinaristi și pe ereticii similari.
Acum o avem misiune anti-papala și avem un criteriu pentru denunțarea scolasticii în școlile noastre teologice.
Papismul face prozelitism, îi converteste pe ortodocși la papism prin violență, prin înșelăciune și prin propagandă.
Papa anunță indulgențe pentru oricine va recita rugăciuni pentru un anumit număr de zile pentru intoarcerea la Roma a schismaticilor din Rasarit
Latinii au tinut concilii, recunoscându-le ca fiind universale, au inventat noi dogme necunoscute Bisericii primare si de-a lungul secolelor patristice.
Biserica Răsăriteană a condamnat noile dogme latine ca erezii.
Permiteți-mi să dau un exemplu relativ recent.
Papa Pius al IX-lea, în scrisoarea sa către Rasarit la 6 ianuarie 1848, apărând toate ficțiunile papismului, cere întoarcerea ortodocsilor la adevărata „Biserică” din Apus
După 4 luni, la 5 mai 1848, cei patru Patriarhi Răsăriteni și toți episcopii care sunt membri ai Sinoadelor de la Constantinopol, Antiohia și Ierusalim au emis „Enciclica Bisericii Sobornicesti și Apostolice către toți creștinii ortodocși”.
Împreună cu respingerea și condamnarea mesajului Papei, Patriarhii vorbesc despre
convertirea Bisericii Latine căzute din Trupul Sfintei Biserici Sobornicesti și Apostolice.
Aceeași Enciclică condamnă în cuvinte hotărâte erezia Filioque:
„Singura Biserică Soborniceasca și Apostolică, urmând Sfințiilor Părinți, Răsăriteni și din Apus, așa cum au proclamat strămoșii noștri, și noi acum proclamăm din nou sinodal, că această opinie nou introdusă, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, este o adevărată erezie, iar urmatorii ei, oricine ar fi ei, – sunt eretici care fac parte din societățile eretice, iar orice comuniune euharistica și liturgică cu acestia a fiilor ortodocși ai Bisericii Sobornicesti constituie o fărădelege”.
Este cu adevărat posibil să ne imaginăm o astfel de relație între Bisericile locale din trupul unei singure Biserici Sobornicesti a lui Hristos?
Este toată această relație aliturgica doar un fleac nesemnificativ, un detaliu lumesc, si nu constituie un indiciu al lacunelor din adâncul mistagogic al Trupului lui Hristos?
Dar chiar și acest diferend nu este clar pentru toată lumea: nu ne impartasim euharistic cu latinii din aceaiasi Pâinea Unică a Vietii, din Potirul Comun!
Nu este suficient?
Nu este aceasta o lipsă de unitate vizibilă?
Doar taina Trupului și a Sângelui este punctul central al vieții mistagogice a Bisericii Sobornicestii a lui Hristos!
Este un centru tainic al unitatii Bisericii, asa cum ne invata Biserica primara a lui Hristos, incepand cu Sfantul Apostol Pavel, continuand cu Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu, Sfantul Ciprian al Cartaginei, Sfantul Chiril al Alexandriei etc.
In Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, dupa prefacerea Sfintelor Daruri la epicleza, preotul se roaga:
„Iar pe noi toti, care ne impartasim dintr-o painea (unica) si dintr-un (unic) potir, sa ne unesti unul cu altul, prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant”.
Ce am mai putea aminti pentru clarifica ca exista o separare etansa, vizibilă, euharistica, dacă am intrerupt taina impartasirii din acelasi potir?
Astfel de relații aliturgice (lipsite de comuniune euharistica) între Bisericile locale care fac parte Trupul Bisericii Sobornicesti sunt cu siguranță de neconceput.
Suntem deosebit de fericiți cand concelebram Sfânta Liturghie dacă un ierarh sau un preot al altei Biserici locale slujește impreuna cu noi.
În scrisoarea dumneavoastră din 13/26 septembrie, menționați că relațiile de prietenie și cordiale dintre Biserica Ortodoxă și Anglicani se dezvoltă zi de zi.
Da, dar nu se dezvolta cel mai important aspect: nu există unitate exprimata prin comuniune euharistica.
În zadar ne referim la cuvintele unuia sau altuia dintre teologii și ierarhii ruși că diviziunea între confesiunile creștine nu ajunge la cer – faptul căderii Occidentului din Trupul Bisericii în 1054 pentru o persoană ortodoxă matura este un fapt de experiență duhovniceasca.
Într-o scrisoare adresată Arhiepiscopului Antonie din 12/25 iunie 1915, citați o opinie
a celebrului Mitropolit Filaret al Moscovei, care conchide într-una din primele sale scrieri:
„Orice biserică, din momentul in care marturiseste ca Iisus este Hristosul, îndrăznesc să o numesc biserica nedeplina „.
Dar este greu să fim de acord cu raționamentul Mitropolitului Filaret căci bisericile sunt fie pur adevărate, fie nu sunt pur adevărate: nu exista biserici nedepline.
Ni se pare că nu poate exista o Biserică pur adevărată care sa fie nedeplina, deci nu poate exista o Biserică nedeplina, o astfel de Biserică încetează să mai fie o Biserică și devine o societate para-bisericească.
Și, la urma urmei, Mitropolitul Filaret nu a intrat in comuniune euharistica cu romano-catolicii, la fel cum ceilalți teologi ai noștri cred ca pot intra in comuniune cu patriarhia Romei, caci ei o considera Biserica locala – si acest lucru mi se pare o inconsecventa teribila.
De ce nu slujim, de ce nu avem comuniune euharistica in orice fel cu preotii romano-catolici, daca patriarhia Romei este pretinsa Biserica Romana/Latina locala?
Nu, căderea Romei din Biserică (din Trupul Bisericii) este un fapt care nu ar trebui să fie inteles gresit și minimalizat pana a fi considerat insignifiant!
Îi reproșati Arhiepiscopului Antonie pentru înclinația sa pentru rigoarea teologică și spuneti că concluziile sale ne conduc într-o atmosferă prea întunecată.
Dar ce trebuie să facem dacă astfel de concluzii sunt adevărate.
Atmosfera întunecată nu este creată de rigoarea teologică, ci de mândria istorică și pofta de putere/stapanire a patriarhiei Romei, a unor episcopi care au sacrificat pacea Bisericii, unitatea și însuși adevărul credinței lui Hristos.
Dacă ne-am desfasura într-o atmosferă pe care ați numi-o mai luminoasă, nu se va transforma singura Biserică Soborniceasca a lui Hristos în neant?
În ce formă ne putem inchipui Mireasa lui Hristos, Trupul Bisericii, în fața noastră, dacă părțile ei, Bisericile locale, pot rămâne fără comuniune euharistica între ele și chiar într-o relație de dușmănie?
Suntem noi, ortodocșii, partasi în aceeași Biserică, cu sectarii, baptiștii, cu cei care dusmanesc chiar si numele Bisericii Ortodoxe, si care nu țin niciuna dintre întâlnirile/adunarile lor fără a insulta Biserica Ortodoxa, cu aceia care ne consideră doar pentru recunoașterea dogmei Celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, prin inchinarea la icoane, idolatri?
Dar atunci unde/care sunt granițele/hotarele Trupului Bisericii?
Sau aceste limite/hotare sunt cumva inutile?
Dar hotarele Trupului Bisericii au fost valabile inca din timpul Apostolilor, când niciunul dintre cei din afara Trupului Bisericii nu a îndrăznit să se alipeasca (sa se impartaseasca in comun) de credincioșii ortodocsi (Fapte 5, 13).
Mi se pare că in zadar numiți certitudinea și sinceritatea criteriilor adevarului: rigorism teologic.
O astfel de certitudine și sinceritate ne fac să admitem că toate confesiunile creștine nu pot aparține unei singure Biserici Sobornicesti a lui Hristos, si numai Una dintre toate acestea constituie adevărata Biserică Soborniceasca, iar toate celelalte sunt societăți para-bisericesti.
Partea a II a
Epistola Sfantului ieromartir Ilarion
Pentru mine, singura Biserică adevărată este Biserica Ortodoxă.
În acest punct puteți să nu fiti de acord cu mine, și dezacordul dumneavoastră în acest punct pentru mine va fi
incomparabil mai puțin trist decât dezacordul dumneavoastră din declarația anterioară.
Pierderea ideii unei singure Biserici adevărate, după părerea mea, este mai periculoasă decât apartenența la o falsă societate
para-bisericească, recunoscând-o ca fiind parte a singurei si adevăratei Bisericii a lui Hristos pe pământ.
A exprima chiar și în rugăciune ideea că Biserica lui Hristos este acum „slăbită și constrânsă de discordie și dezacord” nu înseamnă decat sa te îndoiești de adevărul și imuabilitatea cuvintelor profetice ale lui Hristos că porțile iadului nu vor birui Biserica, pe baza pietrei credintei in Intruparea Singurului Fiu Născut al lui Dumnezeu – Iisus Hristos?
Conferința Mondială a Creștinismului, a cărei idee o promovați cu atâta zel, își stabilește un scop nobil și frumos: să vindece rănile, să vindece bolile societăților creștine.
Dar pentru ca această bună intenție să fie încununată cu succesul dorit, este necesar să realizăm ca boala corodează și afecteaza lumea creștină, în toată profunzimea ei.
În caz contrar, tratamentul nu va aduce beneficiile scontate.
Da, dacă privim lumea creștină ca pe o parte componentă a singurei Biserici Sobornicesti, doar ca să nu rupem unitatea Bisericii, atunci aceasta va fi doar o privire superficială asupra stării/stadiului bolii pacientului.
Un astfel de punct de vedere va lăsa fără nicio vindecare cea mai importantă și de bază boală – căderea din Biserică, care, fără îndoială, a avut loc în 1054.
Si nu a fost încă corectată nici de protestanți, anglicani sau neoprotestanti.
Nu este suficient să fii parte dintr-o societate paraecleziastică; pentru a deveni Biserică locală in Trupul lui Hristos, este necesar să fim reuniți prin harul comuniunii euharistice cu adevărata Biserică Sobornicească existentă, a cărei unitate nu a putut și nu va putea fi întunecata niciodata de niciun păcat omenesc.
Mă voi întoarce acum la întrebarea pe care o adresați în cea de-a doua scrisoare adresată Arhiepiscopului Antonie și căruia i-ați dedicat a treia scrisoare.
Înțelegerea de către Arhiepiscopul Antonie a unității lui Hristos, pe care am exprimat-o mai devreme, nu vi se pare plauzibila în prezent a fi învățătura Bisericii Ortodoxe.
Sperati ca poate fi valabila o astfel de învățătură in practica Bisericii Ortodoxe atunci când se va implini convertirea latinilor.
Scrieți:
„Biserica Ortodoxă admite că există creștini în alte Biserici creștine care aparțin trupului tainic al lui Hristos și care nu au nevoie de un al doilea botez pentru a intra în comuniune cu Biserica”.
„Dacă Biserica Rusă abținându-ne de a primi prin re-botezare pe latini, atât în caz de convertire a unor comunitati, cât și a convertirii persoanelor, trebuie să concluzionăm că această practică este insuflată de o convingere profundă că nu este nevoie să repetăm Tainele valide înfăptuite deja de clerul latin; și din moment ce există o astfel de convingere, rezultă că Biserica Rusă recunoaște oficial validitatea unor Biserici locale creștine care s-au separat de Ortodoxie.
Nu pot intelege cum Biserica Rusă aderă la astfel de teorii pe care le neagă în practică.
Nu cred că Biserica Rusă ar cuteza să se bazeze pe principiul iconomiei pentru a primi in sânul ei persoane nebotezate.
Teoria iconomiei nu poate face dintr-un un păgân sau dintr-un evreu, un creștin fără a i se administra Botezul.
Biserica Ortodoxă nu-i botează pe latini și nu repetă Taina Mirungerii efectuata de preotii romano-catolici asupra latinilor din moment ce recunoaște validitatea Botezului și a Mirungerii savarsite de Biserica Latina”.
Aici puneți o problema care merită o cercetare istorică și dogmatică atentă și o argumentare detaliata.
Din păcate, în teologia noastră, această problema este confruntată de neînțelegeri și, uneori, chiar de studii tendențioase.
Amintesc cea mai detaliată întrebare a „studiului istoric și dogmatic” al lui A. Serafimov
„Despre admiterea creștinilor neortodocsi în Biserica Ortodoxă” (Kiev, 1864), în care autorul își propune să nu-și stabilească scopul unui studiu istoric și dogmatic. Exprimându-vă înțelegerea practicii noastre cu privire la latini, chiar dumneavoastră subliniați o obiecție serioasă:
„Dacă Tainele săvârșite în afara Trupului Bisericii Ortodoxe sunt valabile, atunci nu mai avem o singură Biserică a lui Hristos, ci mai multe Biserici nedepline”.
Dvs. înșivă recunoașteți cu o sinceritate rară că această obiecție merită cea mai serioasă atenție a teologilor.
„Regret”, scrieți dvs., „că nu mă număr printre cei care ar putea da un răspuns strict logic la acest lucru”.
Sunt de acord cu dvs in acest punct.
Cred că nu există o persoană care să poată da un răspuns satisfăcător la această obiecție.
Dacă Tainele sunt valabile în afara unei Trupului singurei Biserici a lui Hristos, dacă plinătatea vieții in har din Trupul Bisericii nu se limitează la hotarele Trupului Bisericii, atunci există mai multe Biserici, nu doar Biserici nedepline, atunci al nouălea articol al Crezului Bisericii ar trebui redefinit.
Insa nu pot exista Biserici nedepline absolut deloc.
Mi se pare că la Sinodul de la Cartagina din 256, s-a exprimat cel mai sublim adevăr atunci când s-a spus: haereticis aut nihil aut totum licet – ereticilor fie nu le permitem nimic, fie le permite totul.
Dacă preoții romano-catolici sunt cu hirotonie valida la fel ca preotii ortodocsi, dacă harul care lucreaza prin hirotonirea lor este același ca și la noi, adica harul lui Dumnezeu primit prin succesiunea apostolica, dacă se revarsa harul si poate fi valida sfintirea Darurilor in Liturghie si la romano-catolicii ca și la ortodocsi, atunci de ce romano-catolicismul nu este parte din aceeași Biserică Soborniceasca ca Biserica Ortodoxă?
Ce motiv am eu ca preot ortodox al Bisericii lui Hristos, să mă feresc de comuniunea euharistica cu preotii si episcopii romano-catolici?
De ce nu slujesc Sfânta Liturghie cu romano-catolicii și nu ma impartasesc cu romano-catolicii daca sunt partasi intru Acelasi Trup al lui Hristos?
Dacă recunoașterea validitatii harului si a succesiunii apostolice transmis ierarhiei romano-catolice și respectiv a savarsirii Tainelor de catre acestia nu contrazice Adevărul Unității Bisericii Sobornicesti, atunci trebuie, prin glasul conștiinței, să intru imediat în comuniune euharistica prin unitate cu romano-catolicii și, de asemenea,
să-i numesc adversari pe cei care refuza impartasirea,
condamnându-i cu fermitate în caz ca refuza cu persistență.
Atunci va trebui să le predic laicilor ortodocsi că pot primi Impartasania, cuminecarea cu Sfintele Taine în bisericile romano-catolice.
Dar nu se poate, adevărul Unității Bisericii Sobornicesti exclude validitatea harului in „Tainele” savarsite in comunitatile para-bisericesti.
Este imposibil să reconciliem Unitatea Bisericii Sobornicesti cu realitatea valabilitatii lucrarii harului in „Taine” savarsite in comunitatile para-bisericesti.
Această sarcină nu a fost rezolvată în mod satisfăcător nici măcar de geniul fericitului Augustin. Învățătura lui Augustin despre necesitatea recunoașterii „Tainelor” înfăptuite în afara Trupului Bisericii a fost descrisă în detaliu într-o carte dedicată istoriei dogmelor despre Biserică.
Potrivit recunoașterii de către fericitul Augustin a independenței depline a savarsirii Tainelor față de persoana savarsitorului lor (în Biserică) implică în mod necesar recunoașterea validității „Tainelor” savarsite în afara Trupului Bisericii, aceasta concluzie oglindindu-se în tratatul fericitului Augustin „De Baptismo”.
Augustin se află într-un anumit impas, caci pentru el doar Biserica Soborniceasca este singura cale de mântuire.
A recunoaște validitatea harului „Tainele” savarsite în afara comuniuni euharistice cu Trupul Bisericii înseamnă a recunoaște lucrarea sfintitoare si mantuitoare a harului în afara Trupului Bisericii Sobornicesti, a recunoaște posibilitatea mântuirii celor care se afla dincolo de hotarele Trupului Bisericii și chiar in absenta comuniunii euharistice cu ea, într-un cuvânt, înseamnă a recunoaște ca fiind facultativa/optionala apartenenta la Sobornicitatea Bisericii și a respinge credința în singura Sfântă Biserică Soborniceasca si Apostolică.
Dar fericitul Augustin a vrut, de asemenea, să păstreze adevărul că nu există mântuire în afara Trupului Bisericii.
În acest scop, fericitul Augustin a început să facă distincția între conceptele de „a avea Tainele valide” și „a avea Tainele valide si lucratoare sau participante cu folos celui ce le primeste”.
Schismaticii/ereticii, după învățăturile fericitului Augustin, au Taine valide, dar fără niciun folos pentru mântuire, ci numai spre a le face rău spre a lor osanda.
Aici fericitul Augustin este precursorul opinei de mai târziu a distincției scolastice între realitatea Tainelor și eficacitatea lor:
Tainele pot fi valabile, dar ineficiente.
Este dificil să percepem această idee dacă renunțăm la jocul scolastic cu speculatii și ramanem pe terenul solid al experienței harului.
Ce fel de har necreat mai este acela dacă mi se impartaseste spre osanda?
Schismaticii/ereticii, potrivit fericitului Augustin, avand Taine valide, sunt lipsiti de efectul lor benefic si mantuitor pentru ca sunt despartiti de Trupul Bisericii.
Această despărțire arată că nu au dragoste.
Fără iubire, omul nu poate fi virtuos; Duhul Sfânt nu poate locui în el. Astfel, schismaticii din afara Trupului Bisericii nu au pe Duhul Sfânt.
O obiecție apare involuntar: dacă schismaticii nu au pe Duhul Sfânt, atunci cum pot schismaticii
sa savarseasca Taina Botezului?Este bizara aceasta presupunere ca abia in momentul Botezului, abia din momentul Botezului, Duhul Sfant lucreaza in afara Bisericii.
Păcatele celor botezați, susține fericitul Augustin, sunt iertate, dar imediat se întorc la ei.
Cel care este botezat în afara Bisericii trece ca și cum ar fi printr-o fâșie îngustă de lumină și intră din nou în întuneric.
Pe măsură ce trece prin șirul luminii, el este curățit de păcatele sale, dar de vreme ce imediat după Botez reintră în întunericul discordiei, păcatele se întorc imediat la el.
Domnul Hristos intr-o pildă a vorbit despre un slujitor căruia stăpânul său i-a iertat zece mii de talanți.
Când slujitorul nu și-a făcut milă de datornicul său, stăpânul a cerut plata întregii datorii.
Același lucru este valabil și pentru un schismatic care este botezat în afara Bisericii.
După ce a primit iertarea datoriei sale față de Dumnezeu, el decade din nou în această datorie, pentru că arata dușmănie față de frații săi din Biserică.
Acel botez care a fost înfăptuit a dat schismaticului roadele sale pline de har, dar el trebuie să-și arate dragostea pentru frații săi, adică trebuie să se unească cu ei prin iubire in Biserica.
O astfel de soluție la problema reconcilierii Unității Bisericii care presupune validitatea Tainelor din afara Trupului Bisericii este greu de recunoscut ca satisfăcătoare.
La urma urmei, botezul unui schismatic/eretic se face în afara Trupului Bisericii.
De ce este botezul valid, cel puțin numai în momentul savarsirii sale, iar schismaticul este totusi parte din Trupul Bisericii?
La urma urmei, schismaticul nu se întoarce in comuniune euharistica in Trupul Bisericii, ci ramane in schismă (pentru vremea lui Augustin, in donatism).
Chiar și în momentul Botezului, schismaticul este în contradicție cu Trupul Bisericii.
El, în timp ce își cere iertarea datoriei, declară în același timp că nu are dragoste față de Biserică.
Împărtășania valida nu pare să depindă de comuniunea euharistica cu Trupul Bisericii, ci doar de rostirea unei anumite formule.
Duhul lui Dumnezeu sufla numai in Trupul Bisericii, iar în afara acestui Trup nu poate fi lucrator spre mantuire, indiferent de formulele rostite acolo.
Nu contează dacă formulele sunt rostite de un creștin ortodox schismatic, de sau un eretic, de un pagan sau de un evreu, ceea ce contează este că formulele sunt rostite în afara Trupului Bisericii.
La urma urmei, esența Creștinismului nu consta, nu se rezuma la aceea că ne oferă o colecție de formule de incantație (magica), prin care o persoană poate forța lucrarea harului lui Dumnezeu in afara Trupului Bisericii!
Mai mult Firmilian
a protestat împotriva acestei înțelegeri a sensului formulei Botezului, afirmând că pronunțarea cuvintelor nu este suficientă pentru iertarea păcatelor și pentru ca harul sfințitor sa lucreze prin Botez.
Printre teologii catolici, ideile lui Augustin au fost dezvoltate în continuare.
Nu putem doar să-I mulțumim lui Dumnezeu că învățătura Bisericii Răsăritene a fost compusă în afara tărâmului augustinismului si noi putem să considerăm ca Parintii au ramas neinfluentati de această sferă apuseana.
La marii teologi răsăriteni, nu vom găsi nicio umbră de raționament ca cele debitate de fericitiul Augustin.
De aceea este necesar să ne întoarcem la învățăturile și practicile Bisericii primare.
Problemele sunt surprinzător de actuale teologiei și vieții bisericești!
La urma urmei, definițiile dogmatice originale ale Bisericii au stabilit Botezul pentru toți cei care s-au întors de la erezii in Biserică.
În jurul anului 220, Sinodul Episcopilor Africani, prezidat de Agrippin, a stabilit ca ereticii să fie botezati, „și de atunci”, mărturisește Sfântul Ciprian, „până acum atâtia mii de eretici, în situatia convertirii la Biserică, nu numai că nu am ezitat și ca să primească harul Botezului dătător de viață și al Botezului mântuitor, dar am si insistat sa se procedeze asa”.
„Am aflat”, scrie Sfântul Dionisie al Alexandriei, „că o astfel de opinie există de mult timp la primii
episcopii, în cele mai populate Biserici și la adunarile fraților din Iconium, Sinada și din multe alte țări”.
La mijlocul anilor ’50 ai secolului al III-lea, Firmilian, episcop al Cezareei Capadociei, amintește într-o scrisoare adresată Sfântului Ciprian: „Cu mult timp în urmă ne-am apropiat de Galia, Cilicia și din alte regiuni din apropiere, la Sinodul de la Iconium, din Frigia, am decis să menținem ferm o astfel de opinie despre eretici și să o apărăm atunci când se descoperă îndoieli cu privire la acest subiect.
Unii de aici au îndoieli cu privire la botezul celor care vin in Biserica, deși îi recunosc pe Profeți, si par să marturiseasca același lucru ca și noi, despre Tatăl și despre Fiul.
Dar noi, după ce am analizat acest subiect cu toată sârguința, la Sinodul de la Iconium am decis să respingem orice Botez care a s-a savarsit în afara Trupului Bisericii”.
Nu este nevoie să se detaliem controversele care în anii cincizeci ai secolului al III-lea au apărut în jurul problemei admiterii convertirii novațienilor in Biserică, unde episcopul Romei, care dorea să vadă practica romană uniforma peste tot, s-a confruntat cu obiecții din diferite părți.
Vă voi atrage atenția doar asupra unora dintre detaliile acestor dispute.
În primul rând, poziția dogmatică a episcopului Ștefan al Romei, care a negat necesitatea Botezului, pare atât vagă, cât și destul de șubredă. Involuntar, prin urmare, vom aminti din scrisorile primte de Sfântul Ciprian, caci scrisorile lui vladicai Ștefan desi sunt multe, sunt fie complet irelevante, fie contradictorii, si în general sunt scrise in mod nesăbuit și pripit.
Sfantul Ciprian ne lumineaza prin raspunsurile date de episcopul Stefan:
„Daca cineva din vreo erezie se intoarce spre tine, sa nu introduci nimic nou, adică procedezi pentru el prin punerea mâinilor (sa-i aplici Taina Mirungerii n.n.) ca semn de primire a pocăinței”
Deci, totii ereticii au harul Botezului și nici unul dintre cei care se întorc in Biserică nu trebuie să fie re-botezat.
Sfantul Ciprian marturiseste ca episcopul Stefan nu i-a botezat nici pe marcioniti.
Da, episcopul Ștefan vrea să ramana doar la fundamentul Tradiției Bisericii Romane; principalul lucru pentru vladica Stefan este să păstreze quod traditium est – Traditia asa cum este ea.
Dar terenul procedeelor lui epicopului Ștefan fluctuează în special, când el încă mai cere punerea mâinilor pe convertiți și schismatici, care au fost novațienii.
Căci prin punerea mâinilor despre care vorbește Ștefan, cercetatorii înțeleg învățătura tainică a darurilor Duhului Sfânt (Taina Mirungerii), pe care, evident, după episcopul Ștefan, schismaticii nu o mai au launtric.
Cum au aveau atunci harul Botezul fără sa aiba harul Duhului Sfânt?
Este suficient să citim scrisorile Sfantului Ciprian către Yubayan, către Pompei și către Magnus și scrisoarea lui Firmilian către Ciprian pentru a vedea cât de stabilă este poziția dogmatică a adversarilor lui Ștefan, afirmând nulitatea tuturor botezurilor savarsite în afara Trupului Bisericii.
Sfântul Ciprian arată tocmai spre inconsecvența învățăturii dogmatice a adversarului său Stefan, „aceia”, scrie el, „care, deși de altfel încăpățânați și de neînțeles, recunosc că toți ereticii și schismaticii nu au pe Duhul Sfânt și, prin urmare, deși pretind ca ei boteaza, nu pot transmite pe Duhul Sfânt; ne oprim asupra acestui lucru pentru a spune că nici cei care nu au pe Duhul Sfânt nu pot boteza – în mod categoric.
Numai cei care au pe Duhul Sfânt pot să boteze și să dea dezlegare de pacate.
Cei care „isi pun mainile” (care le acorda Taina Mirungerii) pe eretici și schismatici să ne răspundă:
Acești oameni au sau nu au pe Duhul Sfânt?
Dacă au harul, de ce pe cei care sunt botezați acolo, atunci când revin la noi, li se aplica punerea mânilor (Taina Mirungerii) pentru a aduce asupra lor pe Duhul Sfânt, care, desigur, ei pretind ca l-ar fi primit acolo unde ar fi putut fi dat dacă le-ar fi fost dat de acolo la botez? Dacă, totuși, cei botezați in afara Trupului Bisericii, ereticii și schismaticii nu au pe Duhul Sfânt, atunci este evident că iertarea păcatelor nu poate fi dată de cei despre care se știe că nu au pe Duhul Sfânt”.
Episcopul Stefan a invocat maretia numelui lui Hristos.
„Numele lui Hristos presupune multă credință și sfințenia Botezului, astfel încât oricine este Botezat în Hristos primește imediat harul lui Hristos”
Această opinie a episcopului Ștefan este respinsă convingător de Sfântul Ciprian.
„Dacă validitatea Botezului este atribuită numelui lui Hristos, astfel încât fiecare botezat în numele lui Iisus Hristos, oriunde s-ar afla in afara Trupului Bisericii, este deci deja considerat botezat și sfințit prin har, atunci de ce nu se face acolo, în numele aceluiași Hristos, peste cei botezați și punerea mâinilor (Taina Mirungerii) pentru a primi ei pe Duhul Sfânt?
De ce aceeași măreție ale aceluiași nume nu are aceeași putere prin punerea mâinilor (Mirungere) care este atribuită prin savarsirea Botezului?
Dacă cineva, botezat în afara Trupului Bisericii, ar putea fi făcut
biserica (trup) al lui Hristos Dumnezeu, atunci de ce nu ar putea să devină, de asemenea, un templu al Duhului Sfânt?
La urma urmei, oricarui i-au fost iertate păcatele la Botez a fost sfințit și transformat duhovniceste într-un om nou, prin care a devenit deja capabil să primească Duhul Sfânt.
Apostolul spune:
„Toți cei care ați fost botezați în Hristos v-ați îmbrăcat in Hristos” (Gal. 3:27).
Deci, oricine, pretinde ca a fost botezat de eretici, se poate îmbrăca cu Hristos si poate primi cu atât mai mult Duhul Sfânt, trimis de Hristos. Altfel, dacă o persoană botezată în afara Trupului Bisericii ar putea sa se îmbrace in Hristos, insa nu ar putea primi pe Duhul Sfânt, atunci Cel trimis (Duhul Sfant) ar deveni mai mare decât Cel (Hristos) Care a L-a trimis.
Și totuși, ar fi posibil să ne îmbrăcăm in Hristos fără sa avem pe Duhul Sfant, adica să separăm pe Duhul Sfant de Hristos?
Mai mult decât atât, a doua naștere, prin care renaștem în Hristos prin botez, este o naștere duhovniceasca; și, prin urmare, nu este, de asemenea, evident ridicol
sa pretinda atunci când spun că este posibil să se nască cineva duhovniceste la eretici/schismatici, în cazul în care ei înșiși nu recunosc primirea/prezenta Duhului Sfant?
Căci, desigur, numai apa nu poate curăți păcatele și nu poate apa sfinți o persoană fără Duhul Sfânt.
Deci, ei au una din două: fie vor fi de acord că acolo unde pretind ei că există valid Botezul, Duhul Sfânt este lucrator, de asemenea, prezent, fie acolo unde nu există Duhul Sfânt, nu există validitatea Botezului, pentru că Botezul nu poate fi valid fără Duhul Sfânt”.
Sfantul Ciprian exprima ca nu poate exista Botez si, in general, revarsarea darurilor Duhului Sfant in afara Trupului Bisericii.
Dacă ereticii sunt primiti in Biserica și au intrat în Biserică, atunci, desigur, ei se pot bucura de harul Botezului și de alte daruri mântuitoare.
Dacă ei nu sunt în Biserică și acționează chiar împotriva Bisericii, cum pot ei să pretinda ca boteaza in afara Bisericii prin botez valid?
După cum puteți vedea,
potrivit raționamentului Sfântului Ciprian, criteriul gândirii lui este opusul a ceea ce se ni se livreaza uneori în timpul nostru.
Prima întrebare pe care Sfântul Ciprian o pune este dacă ereticii și schismaticii aparțin Trupului Bisericii, dacă sunt în comuniune euharistica cu Trupul Bisericii.
Dacă nu, ei s-au îndepărtat de Trupul singurei Biserici și au pierdut pe Duhul Sfânt.
Dar trebuie remarcat mai ales că episcopul Ștefan nu este chiar foarte departe de gândirea Sfântului Ciprian.
La urma urmei, vladica Stefan, ca și Sfântul Ciprian, a recunoscut că ereticii și schismaticii au căzut departe de Trupul Bisericii, că sunt în afara ei, că nu pot avea pe Duhul Sfânt în afara Bisericii.
Sub practica Bisericii Romane, vladica Ștefan a pus o temelie nefericită, care a întâmpinat critici corecte din partea Sfinților Ciprian și Firmilian.
Nu este de mirare ca cercetatorii, dorind să-l justifice pe Stefan episcopul Romei, opteaza pentru un lucru destul de ciudat; fac o presupunere destul de ciudată că vladica Ștefan nu și-a exprimat gândurile despre absența Duhului Sfânt printre eretici și schismatici, ci doar i s-a atribuit de catre Sfântul Ciprian, ca să spunem așa, în focul controverselor.
Dar ne atrage și mai multă atenția asupra faptului că Sfântul Ciprian și toți susținătorii opiniilor sale, în ciuda certitudinii exacte a opiniilor lor despre lipsa totală de har in toate societățile para-bisericesti, au considerat că este posibil să se permită practici diferite in diferite Biserici, doar unirea păcii și armoniei între episcopii Bisericilor locale să fie păstrată.
Fiecare arhiereu întâistătător este liber să-și guverneze Biserica după viziunea sa, de care va da socoteală înaintea Domnului Hristos.
Acest gând Sfântul Ciprian il repetă de multe ori în scrisorile sale (către Ștefan, Magnus, Yubayan, Corneliu etc.).
Sfantul Dionisie al Alexandriei, contemporan cu Sfantul Ciprian, argumenteaza si el in armonie, amintind de cuvintele Deuteronomului:
„Nu muta limitele/hotarele Parintilor tai, pe care Parintii tai
le-au stabilit”.
Sfântul Dionisie, „cu privire la indivizi, cum ar trebui tratați cei care sunt în afara Bisericii și cum ar trebui tratați cei care fac parte din ea?
În opinia noastră, este necesar să ne supunem Bisericii primare, care, sta în fruntea slujirii.
Și asa ne vom prezenta inaintea Domnului nostru Hristos pentru Judecata faptelor noastre.”
Din punctul de vedere al episcopului Stefan, o varietate de practici nu pot fi permise; ar fi contrar Crezului să negăm un singur botez.
Prin urmare, episcopul Ștefan a cerut o uniformizare a practicii liturgice.
Dar aici vedem că adversarii episcopului Ștefan permit o diferență fundamentală în practică
Ce înseamnă asta?
La urma urmei, ei priveau ereticii și schismaticii ca fiind nebotezați.
Și astfel, adică nebotezați, schismaticii au fost, după părerea lor, desigur, în toate Bisericile.
Cred că punctele de vedere ale oponenților episcopului Ștefan cu privire la acceptarea unei varietăți de practici liturgice privind primirea ereticilor și schismaticilor nu pot fi explicate decât presupunând că ei, de dragul păcii și al binelui Bisericii, au considerat uneori că este posibil să nu ceară îndeplinirea/repetarea unui al doilea ritual corect al Tainei Botezului, crezând în
înțelesul tainic și milostiv al însușirii unirii prin har al convertitului cu Trupul Bisericii.
Botezul săvârșit în afara Trupului Bisericii era doar o formă exterioară, care în doar in Biserică este deplină si detine conținutul harului.
La urma urmei, același Sfânt Ciprian vorbește mai ales despre „botezul prin sânge”, care se face, desigur, fără nicio Taina și fără nicio randuiala.
Presupunerea pe care am făcut-o are la bază raționamentul scriitorilor Bisericii înșiși, Sfântul Ciprian a fost întrebat:
„Ce se va întâmpla cu cei care, după ce anterior s-au întors din erezie în Biserică, au fost acceptați în Biserică fără a fi botezati?”
– „Domnul”, răspunde Sfântul Ciprian, „după cum ni S-a descoperit Mila Lui este în stare să le dea iertare, iar cei care, după ce au fost primiți în Biserică, Biserica nu-i va priva de harul si darurile Sale”. Firmilian este înclinat să ceară botezul de la unii ca aceștia dacă sunt vii, dar dacă sunt morți, el recunoaște că vor primi rodul adevărului și credinței pe care îl merită.
Fără îndoială, chiar și în epoca lui Ciprian, a apărut problema beneficiului iconomiei in folosul Bisericii.
Ciprian constată că cerința botezului este chiar utilă pentru o convertire mai reușită a schismaticilor la reintoarcerea lor Biserică.
Avem idei foarte importante în scrisoarea Sfantului Dionisie al Alexandriei către episcopul Xystus al Romei
„În adunarea fraților a fost cineva care a fost considerat un credincios de mult timp și s-a alăturat comunitatii creștinilor chiar înainte de hirotonirea mea, chiar,
se pare că până la instalarea fericitului Heracles.
După ce a fost la botezul meu recent și după ce a ascultat întrebările și răspunsurile, a venit la mine cu plâns și zdrobire și, căzând la picioarele mele, a început să mărturisească și să jure că botezul pe care l-a primit de la eretici nu a fost și nu a avut nimic de-a face cu al nostru, pentru că era plin de ticăloșie și blasfemie.
Zicând că sufletul lui suferă foarte mult și că din acele cuvinte și fapte rele nici măcar nu a avut îndrăzneala să ridice ochii.
M-a rugat să-l învăț adevărat ca sa capete purificare, înfiere și har.
Dar nu am îndrăznit să fac acest lucru, spunând că pentru această comuniunea prin har este destul de indelungata in Biserica.
I-am poruncit să se intareasca in nadejde și in credință fermă, cu conștiința bună, să traiasca in comuniunea sfinților”.
Acest fapt este o ilustrare clară a gândirii Sfântului Ciprian, exprimată într-o scrisoare adresată lui Yubayan.
Sfântul Dionisie, ca și Sfântul Ciprian, a recunoscut la fel de mult că cel mai important lucru pentru o persoană este unirea sa prin har in Trupul Bisericii, în care primește toate darurile harului, chiar dacă botezul său din afara Bisericii a fost doar o simplă afundare, nicidecum Taina Botezului.
Dintre cele două puncte de vedere ale Sfantului Ciprian și ale episcopului Ștefan, poate fi mulțumitor numai punctul de vedere al Sfântului Ciprian.
Asa se păstrează Unitatea Bisericii și se oferă posibilatea iconomiei și libertatea față de cuvinte și formule.
Episcopul Ștefan păstrează unitatea Bisericii numai prin ideea că ereticii și schismaticii nu au pe Duhul Sfânt, si de aceea este necesar „să se pună mâinile” (sa le acorde Taina Mirungerii) peste ei atunci când sunt admiși în Trupul Bisericii pentru a putea primi darurile Duhului Sfânt.
Darurile harului sunt darurile Duhului Sfânt si sunt considerate proprietatea exclusivă a Trupului Bisericii – Izvorul harului.
Un botez savarsit in afara Bisericii nu face decât să umezeasca trupul cu apa și să rămână inutil fiind savarsit în afara Trupului Bisericii în Ziua Judecății.
„Lesne este inaintea Domnului, in Ziua sfarsitului, sa dea omului dupa caile lui” (Sirah 11, 28).
De asemenea, cum ramane cu validitatea Tainei Impărtășaniei?
Cum se face poate sluji Euharistia fără harul Duhului Sfânt?
Dacă consideram ca botezul savarsit în afara Trupului Bisericii, este valid prin Duhul Sfant, atunci Unitatea Trupului Bisericii nu mai poate fi păstrată.
Foarte des, istoricii și patrologii Bisericii exprimă ideea că Stefan episcopul Romei a avut dreptate în istorie, și nicidecum Sfântul Ciprian.
Cred că Biserica nu a făcut decât să înmoaie rigoarea Sfântului Ciprian în ceea ce privește iconomia in practica bisericească, dar rigoarea sa dogmatică a unității Bisericii nu a fost nici pe departe schimbată. Pentru a vă asigura de acest lucru, trebuie să mergem in secolul al IV-lea.
Aici, în primul rând, este necesar să ne concentrăm cu atenție asupra cuvintelor Sfântului Vasile cel Mare din prima sa epistolă canonică către Amfilohius, Episcopul Iconiumului. În această epistolă, care are probitate canonică și autoritate incontestabilă, este imposibil să nu observăm modul de gândire al Sfântului Ciprian.
Sfântul Vasile citeaza doar opinia Sfântului Ciprian într-o formulare dogmatică exactă.
„In Biserica prmara, înțelegerea Sfantului Ciprian și a Sfantului Firmilian, i-a catalogat pe toți, encratiții, și idroparastii, să fie rezumați sub o singură definiție; pentru ca desi inceputul despartirii s-a datorat unei rupturi, insa cei care s-au despartit Trupul Bisericii nu mai aveau harul Duhului Sfânt asupra lor, de vreme lucrarea harului era intrerupta prin suprimarea succesiunii apostolice și, deși primii care s-au despărțit au avut hirotonie de la Părinți prin punerea mâinilor, prin care au primit harul; insa cei care au iesit din Biserica, au devenit laici (laikoi), nu au mai avut puterea harului de a boteza sau de a cununa, și nu au mai fost în măsură să transmită altora harul Duhului Sfânt, de la care ei înșiși au căzut.
De aceea se poruncește celor care sunt botezați de ei, ca si cum ar fi botezați de laici, când vin în Trupul Bisericii, să fie curățiți prin botezul valid al Bisericii” (Canonul 1).
Aceasta este partea dogmatică a canonului Sfântului Vasile, prin care transmite opinia predecesorilor săi Sfantul Firmilian și Sfantul Ciprian.
Sfântul Vasile cel Mare nu respinge și nu contestă nici măcar un singur cuvânt din aceste scrieri dogmatice despre unitatea unei vieți de har în Trupul Bisericii.
Și acest lucru este evident, pentru că imediat după cuvintele de mai sus începe să vorbească despre posibilitatea iconomiei in practica Bisericii, desi aparent pare ca nu este de acord.
„Dar dacă unii din Asia, prin iconomie în beneficiul folosului obstei, hotărasc spre a le accepta botezul lor, atunci să fie acceptat”.
Trecerea de la fundamentul dogmatic la ordinea disciplinara se face pe un ton de iconomie.
Marturisirea dogmatică nu se schimbă, dar este permisă iconomia
in practica Bisericii.
Cu o viziune dogmatică generală, sunt posibile practici diferite, așa cum a fost de acord Sfântul Ciprian în principiu.
Odată cu recunoașterea posibilității unei varietăți de practici, Sfântul Vasile cel Mare își începe primul canon.
„Ar trebui să se urmeze obiceiul fiecărei țări (catarii erau vizati), pentru că botezul lor la acel moment a fost gândit diferit referitor la acest subiect.”
Dacă Sfântul Vasile ar fi recunoscut botezul savarsit in adunarile para-bisericesti ca fiind valabil savarsit in afara Trupului Bisericii, nu ar mai fi putut argumenta acest lucru.
Atunci a fost necesar ca sa insiste ca schismaticii nu mai pot fi botezati nicaieri, pentru ca Botezul este unul.
Si pentru Sfantul Vasile cel Mare, decizia daca sa boteze sau nu un schismatic este determinata doar de practica bisericeasca si de utilitatea cauzei, in functie de circumstante.
La urma urmei, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, „unii din Asia” au decis să ca sa nu mai fie botezați, și asta, nu din motive dogmatice, ci din cauza Unității Bisericii și a unității unei vieți de har valabile numai în Trupul Bisericii, in acord cu opinia Sfântului Ciprian.
Sfântul Vasile cel Mare gândește la fel atunci când vorbește despre encratiți.
„Trebuie să respingem botezul lor și, dacă cineva a fost botezat de ei când vine in Biserică, trebuie sa fie botezat.
Cu toate acestea, dacă aceasta constituie un obstacol în calea iconomiei folosului general (eln mellh th kaqolou oikonomia empodion esesqai touto), atunci să se urmeze practica Părinților care au optat pentru ceea ce a fost necesar pentru folosul obstesc.
Căci mi-e teamă ca strictețea canonului ne va pune un obstacol în calea celor care doresc sa fie mântuiți.
Dar, în orice caz, vom opta ca cei care vin în Trupul Bisericii de la adunarile celor care i-au botezat in afara Bisericii, să fie mai intai mirunși cu Marele Mir (Mirungere) și apoi să poata primi celelalte Tainele”.
În a doua epistolă către Sfantul Amfilohie (canonul 47), Sfântul Vasile insistă ca encratiții să fie botezați, „desi este permisa iconomia”
Din nou, după cum este evident, în stabilirea practicii, nu învățătura dogmatică prevalează, ci principiul iconomiei practicii Bisericii.
Recunoscând însă nevoia de a-i boteza pe encratiți, Sfântul Vasile este de acord in practică cu iconomia, caci strictețea canonului poate pune piedici în calea convertirii ereticilor.
Este emisa cumva ideea, după canonul Sfântului Vasile cel Mare, ca poate fi valid botezul encratitilor in sine?
Desigur, nicidecum nu este valid, deoarece Sfantul Vasile consideră că este mai corect să-i boteze.
Atunci de ce este de acord cu o iconomia in practică?
Deoarece pentru Sfantul Vasile problema iconomiei practicii botezului ereticilor nu este indisolubil legată de ideea dogmatică a Unității Bisericii. Biserica Celei Una; si asta nu infirma ideea ca numai in cuprinsul Trupului Bisericii avem Taine valabile/valide.
Encratiti nu au har și, dacă cineva nu-i botează atunci când sunt admiși în Biserică, nu-i confirma prin asta pe encratiți ca fiind ei înșiși parte a Bisericii locale, ci o face doar în folosul Bisericii, pentru a facilita convertirea ereticilor.
O altă interpretare a cuvintelor Sfântului Vasile pare complet imposibilă.
Ce legătură are obiceiul locului sau „o anumită iconomie” cu validarea ereziei, caci este vorba de o chestiune de dogmă!
Este imposibil, prin iconomia in beneficiul obstesc al convertiților sau după obiceiurile diferitelor regiuni, să negăm adevărul unității, al Unității Bisericii!
În cea de-a treia scrisoare adresată arhiepiscopului Anthonie, v-ați referit oarecum inexact la cartea catolicului dr. Johann Ernst – Die Ketzertaufangelegenheit in der altehristlichen Kirche nach Cyprian. Meinz, 1901.
În cărțile acestui cercetator, sunt convins că omul modern nu este capabil să înțeleagă gândul Bisericii primare cu privire la viața harului in Trupul Bisericii.
Dar în pasajul pe care l-ați menționat, J. Ernst spune
„că regulile canonice ale Sfântului Vasile privind botezul ereticilor nu au niciun sens in privinta dogmei creștine, ci exprimă disciplina strictă a Bisericii în epoca în care le-a scris”.
J. Ernst scrie următoarele:
„Dar pentru Vasile cel Mare, nulitatea botezului novațian (schismatic) nu este subiectul dogmei, ca si în cazul Sfântului Ciprian, ci subiectul iconomiei disciplinei temporar canonice ecleziastice”.
Atunci din această practică a iconomiei sau din acea practică a Bisericii este imposibil să se concluzioneze o învățătură dogmatică:
dacă în practică iconomia aplicata pentru vreunul dintre oamenii care se reintorc in Biserica, decide sa nu fie rebotezat atunci când este acceptat în Biserică, acest lucru nu înseamnă că Biserica îi recunoaște formatiunea parabisericeasca din care provine și anume ca ar avea cumva harul Duhului Sfânt si ca ar fi valabil ritualul lor de botez.
În ceea ce privește metoda de admitere in Biserică a tuturor apostaților, Sfântul Vasile, urmând canoanelor Bisericii primare, ii împarte în trei categorii:
erezie,
schismă,
adunare para-„bisericeasca”,
dar acest criteriu este tocmai în legătură cu metoda de reprimire.
Este absolut imposibil să înțelegem din cuvintele Sfântului Vasile, în sensul că doar ereticii, în sens strict, nu aparțin Bisericii, în timp ce ceilalti rămân in partasie de har cu Trupul Bisericii.
„Botezul schismaticilor, pentru a fi primiti”, scrie Sfantul Vasile.
Aceste cuvinte grecești sunt adesea traduse după cum urmează:
„încă nu sunt străini de Biserică” (traducere slavă în „Cartea canoanelor”), „acestia care aparțin Bisericii” (traducere rusă din lucrările Sfântului Părinte), mit der Kirche noch în Verbindung stehen (traducere de J. Ernst’s S. 4).
Dar acestea nu sunt traduceri, ci interpretări care nu pot fi considerate plauzibile.
Literal, ar trebui tradus:
„ca ființe straine Bisericii”.
Aceasta nu avanseaza ideea că schismaticii încă aparțin Bisericii, ci ideea că au părăsit recent Biserica.
În orice caz, apartenența la Biserică cu greu poate fi exprimată prin prepoziția respectiva.
Este greu de imaginat apartenența la Biserică a acestora in forma unor etape succesive:
erezia,
adunarea para-„bisericeasca”,
schisma.
Dacă aceste cuvinte ale Sfântului Vasile privind schismaticii însemnau o anumită afiliere la Biserica a adunarii schismaticilor , atunci adunările para -„bisericesti” ar trebui, să aparțină inca și mai mult Bisericii.
Adepții adunărilor para-„bisericesti” sunt primiti numai prin pocăință.
Dar ce spune Sfântul Vasile despre ei?
„Dacă cineva, prin acuzația savarsirii unui păcat, este scos din preoție și nu s-a supus deciziei, ci și-a arogat stapanire si preoție, iar împreună cu el alții s-au adunat, acestia sunt despartiti de Trupul Bisericii Sobornicesti”.
Cum poate cineva să fie în comuniune cu Biserica daca in acelasi timp este despartit de Trupul Bisericii Sobornicesti?
Ar fi o contradicție in sine si de neînțeles să spunem că schismaticii sunt încă în partasie de har in Biserică si acelasi timp să pretindem că numai adunările para-„bisericesti” s-au despartit de Trupul Bisericii.
Deci, aceasta este ceea ce ne învață in primul canon Sfântul Vasile cel Mare.
Biserica este Una și numai ea are plinătatea harului si a darurilor milostive ale Duhului Sfânt.
Oricine și în orice fel se îndepărtează de Biserică – în erezie, în schismă, în adunare para-„bisericeasca” – pierde preaplinul harului Duhului Sfant.
Prin urmare, Tainele săvârșite în afara Trupului Bisericii nu au har.
Numai în beneficiul Bisericii, pentru a facilita reintoarcerea in Biserică, este posibil prin iconomie să nu se repete botezul asupra celor care se intorc prin pocainta, dacă acesta a fost corect înfăptuit în afara Bisericii.
Nu pentru că acest botez avea acolo deja o părtășie plină de har, ci în nădejdea că harul milostiv va fi primit de cel convertit prin unire cu Trupul Bisericii.
Dacă botezul în afara Bisericii, chiar și prin înfățișare, se face incorect, ca, de exemplu, cum il fac montaniștii, atunci nu există niciun motiv, nici un sens (dupa Sfântul Vasile) pentru a le acorda o astfel de clemență sau iconomie in practica (acestia trebuie rebotezati).
Numai că Sfântul Vasile cel Mare nu leagă indisolubil nicio idee dogmatică despre recunoasterea validitatii acțiunii harului „Tainelor” adunarilor para-„bisericesti” de iconomia practicii bisericesti, doar pentru că ar putea fi de acord, în principiu, cu admisibilitatea diferitelor practici din diferite țări, si prin urmare, este posibil să „se urmeze obiceiul fiecărei țări”.
Altfel, daca practica bisericeasca ar fi indisolubil legata de ideiile dogmatice, daca acceptarea unui eretic sau a unui schismatic fara botez ar insemna ca acela avea deja apartenenta la Biserica: ar avea validitatea Tainelor savarsite in afara Bisericii.
Daca validitatea Tainelor depinde de credința și învățătura dogmatică a ereticului, apoi Biserica trebuie să determine exact ce erezie comite un eretic: se îndepărtează de Trupul Bisericii și pierde harul in „Tainele” savarsite in adunarea lui.
Nu există o altfel de definiție a validitatii Tainelor și niciun gând călăuzitor general nu poate fi dedus din iconomia practicii bisericesti.
Ne atrage atenția si canonul XCV al Sinodului al VI-lea Ecumenic.
În primul rând, aceast canon ne spune despre toți ereticii și schismaticii care revin in Biserică că „se alătură/lipesc părtasiei celor care se mântuiesc”
Înainte de a reveni, prin urmare, ei nu erau printre cei care se mantuiesc, adică nu erau partasi în Trupul Bisericii.
Este posibil să se explice această definiție a Sinodului Ecumenic din punct de vedere dogmatic?
Asta e imposibil.
Novațienii erau schismatici; Nestorienii sunt, fără îndoială, eretici condamnați de Sinodul III Ecumenic.
Și totodată, canonul Sinodului al
VI-lea Ecumenic este mai strict și mai exigent cu schismaticii decât cu ereticii!
Numai din punctul de vedere al iconomiei bisericesti este posibil să fie înțeles si canonul LXXIX al Sinodului de la Cartagina.
Din punct de vedere dogmatic, toate aceste considerente sunt complet de neinteles.
Evident, ambele Sinoade sunt cu miza dogmatica.
Ele au ratificat unanim că nu există ierarhie valida în afara Trupului Bisericii, nici măcar în schismă, și nicio hirotonire în afara Trupului Bisericii nu are validitate plină de har sfintitor mantuitor.
Cu toate acestea, de dragul iconomiei bisericești, de dragul păcii Bisericii, este posibil să fie acceptati clericii schismatici fiecare cu rangul lui, in nadejdea că se plineste unitatea lor cu Trupul Bisericii, li se recunoaste harul preoției fără a li se repeta hirotonia.
În caz contrar, pare complet imposibil să înțelegem canonul LXXIX a Sinodului de la Cartagina.
Îmi voi permite să zăbovesc un pic mai mult în practica și învățăturile Bisericii primare.
Conform canoanelor Bisericii, arienii și nestorienii nu au fost botezați atunci când au fost admiși în Trupul Bisericii, deși la început, când nu existau inca definițiile dogmatice sinodale, unii arieni au fost botezați.
Arieni erau primiti prin Mirungere, nestorienii erau primiți pur și simplu prin pocăință și prin renunțarea la erezie, potrivit Sinodului III Ecumenic.
Mai rămasesera arienii, condamnați și excomunicați de Sinodul I Ecumenic, membri ai Trupului Bisericii?
Descriere la subsol a videocliplui facuta de detinatorul canalului youtube:
Jizkiahu Ben David, care dupa numele sau real este rabinul Shlomo Yehudah Beeri vorbeste despre modul în care evreii vor reconstrui al Treilea Templul din Ierusalim.
Acest rabin a fost denumit de creștini Jizkiahu Ben David.
De asemenea, crestinii îl numesc falsul Mesia evreu (antihrist n.n.) și spun că el s-a revelat și s-a declarat Mesia la Sarbatoarea Paștelui din 27 martie 2021.
El este, de asemenea, numit de evrei Yanuka, care este un titlu dat raportat la Tora în lumea evreiască și mulți simt că el este potențialul Mesia!
How to REBUILD 3rd TEMPLE in JERUSALEM // JIZKIAHU BEN DAVID [Rabbi SHLOMO YEHUDAH] – YouTube
https://m.youtube.com/watch?v=coHuY72GQU4
###
La comentarii este postata urmatoarea precizare din partea celui care detine canalul youtube:
„Yeshua (Iisus) a fost un evreu care a murit; un evreu care s-a rugat lui Dumnezeu la fel ca noi; el a crezut într-o putere mai mare decât el însuși.
Încetați să vă mai rugați unui evreu mort și mai degrabă rugați-vă Creatorului tuturor.
Puteți găsi mai multe informații de ce evreii îl resping pe Iisus (Yeshua)”
La sarbatoarea de mare amploare au participat sute de rabini, dayanim (șefi de yeshivas) și persoane publice care au glorificat ocazia înălțătoare în timpul căreia
rabinul Shlomo Yehudah Beeri
„Hinoka”
a prezidat anualul „Seder of Graduations”.
În fiecare an, într-o ceremonie plină de bucurie și recunoștință față de Tora, rabinul
Shlomo Yehudah Beeri „Hinoka”
prezideaza ordinea gradațiilor, așa cum este obiceiul înțelepților Torei și împărtășește publicului bucuria Torei și beneficiul de a lua parte la asimilarea majorității cărților de bază din Biblie.
Ierusalimul și străzile din jur, sala principală s-au umplut și ecrane uriașe au fost îndepărtate în beneficiul miilor de oameni care au rămas afară.
Seara unică a fost organizată și găzduită de instituțiile statului Israel sub președinția Rebbe HaGarash Boso Shlita, dar a trebuit să se pregătească pentru ceremonie câteva zile.
Mulțimile care s-au înghesuit au trecut pragul, iar seara drumurile de acces au fost blocate și mulți s-au urcat pe acoperișurile din apropiere.
La sfârșitul sarbatoririi Torei, au acompaniat și onorat, pe renumitul cântăreț Eli Herzlich și el s-au alăturat cântăreții Avi Mann și claviaturista Ahiya Cohen, care au bucurat publicul cu cântece de arga și pocăință.
La sfârșitul serii, la miezul nopții, publicul a început să recite Selichotul într-o atmosferă de înălțare și unitate a majoritatii oamenilor, care a durat până noaptea târziu.
עצרת התשובה ומעמד הסיומים של הגאון הינוקא בירושלים • תקציר – YouTube
https://m.youtube.com/watch?v=BLmzI31jvVY