ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Grabnic ajutor al celor bolnavi cu mintea, al celor apăsați de duhuri necurate și al celor căzuți în depresie și deznădejde

Mănăstirea Ostrog din Muntenegru, săpată în stânca verticală deasupra văii ZetaMănăstirea de sus de la Ostrog. Foto: Djordje Stakić / Wikimedia Commons, CC BY 3.0.
Pe un perete de stâncă aproape vertical din munții Muntenegrului, la mare înălțime deasupra văii râului Zeta, se află o mănăstire săpată în piatră. În peștera ei se odihnește trupul neputrezit al unui episcop care a murit acum mai bine de trei sute cincizeci de ani. La racla lui vin necontenit, an de an, mii de oameni — ortodocși, dar și catolici, protestanți și musulmani — și mulți dintre ei caută același lucru: vindecarea minții. Pentru cei chinuiți de boli sufletești, de deznădejde, de tulburări ale rațiunii și de duhuri necurate, numele Sfântului Vasile de Ostrog a ajuns, peste veacuri, un nume de nădejde.

Cine a fost acest sfânt și de ce mănăstirea lui, ascunsă într-un colț greu accesibil al Balcanilor, a devenit unul dintre cele mai cercetate locuri de pelerinaj din întreaga Ortodoxie? Răspunsul ține de o viață întreagă de nevoință tăcută, de o credință care a rezistat sub apăsare grea, și mai ales de mărturia neîntreruptă a moaștelor lui, prin care Dumnezeu lucrează minuni până în ziua de astăzi.

Un copil din Herțegovina
Sfântul Vasile s-a născut în Herțegovina, în satul Mrkonjić din ținutul Popovo Polje, la sfârșitul anului 1610, dintr-o familie de țărani simpli și binecredincioși, Petru și Ana Jovanović. La botez a primit numele Stoian. Era o vreme grea pentru creștinii ortodocși din Balcani: pământul sârbesc se afla sub stăpânire otomană, iar dinspre apus venea presiunea necontenită a unirii cu Roma. Într-o asemenea lume, credința nu era o moștenire de la sine înțeleasă, ci o luptă zilnică.

Din copilărie, Stoian a fost atras de Biserică și de rugăciune. Părinții lui, voind să-l ferească de păcatele tinereții și să-l crească în frica lui Dumnezeu, l-au dus de mic la Mănăstirea Zavala, unde a deprins citirea Scripturilor sub îndrumarea unui dascăl înțelept, egumenul Serafim. Acolo, copilul a învățat nu numai literele, ci și începutul vieții duhovnicești: rugăciunea, postul, ascultarea.

Când a ajuns la vârsta bărbăției, a fost trimis mai departe, la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului de la Tvrdoš, lângă Trebinje. Acolo a primit tunderea în monahism și un nume nou — Vasile, în cinstea Sfântului Vasile cel Mare. Numele acesta nu a fost o întâmplare: tânărul monah avea să poarte, prin viața lui, ceva din duhul marelui ierarh al Cezareei — aceeași îmbinare a slujirii arhierești cu nevoința aspră, aceeași apărare neînfricată a dreptei credințe.

Nevoința și rugăciunea inimii
Ca monah, Vasile s-a făcut repede cunoscut prin asprimea vieții lui. Lua asupra sa nevoință după nevoință, fiecare mai grea decât cea dinainte — post îndelungat, privegheri de noapte, rugăciune neîncetată. Nu căuta nimic din cele ale lumii; căuta numai apropierea de Dumnezeu. Pentru curăția vieții lui, a fost ridicat la treapta de arhimandrit.

În căutarea înțelepciunii duhovnicești, Vasile a călătorit mult — la marile mănăstiri ale lumii ortodoxe, la Locurile Sfinte din Țara Sfântă și, mai presus de toate, la Muntele Athos. Din aceste călătorii se întorcea totdeauna cu daruri pentru bisericile sărace ale Herțegovinei — cărți, odoare, bani pentru cei lipsiți. Era un monah care nu strângea nimic pentru sine, ci dăruia tot ce primea.

Inima nevoinței lui a fost rugăciunea neîncetată — chemarea numelui lui Iisus, lucrarea pe care tradiția o numește rugăciunea inimii. Aceasta nu este o metodă, ci o stare la care monahul ajunge prin osteneală îndelungată: mintea adunată din risipire și pogorâtă în inimă, ca de acolo, în liniște, să cheme necontenit numele Domnului. De aceea Părinții nu despart niciodată rugăciunea inimii de pocăință, de smerenie și de ascultare, iar pentru monah, de povățuirea duhovnicească. Fără acestea, chemarea numelui lui Iisus poate fi înțeleasă greșit, ca o tehnică a minții; cu acestea, ea devine lucrare de curățire și de unire cu Dumnezeu.

Sfântul Vasile a deprins această lucrare acolo unde se cuvenea să o deprindă: la izvoarele ei vii. Muntele Athos, unde a petrecut o vreme, era de veacuri vistieria tradiției isihaste, locul unde rugăciunea inimii fusese păstrată și predată din nevoitor în nevoitor, neîntreruptă. El nu a luat această lucrare din cărți, ci din viu grai și din pildă, de la oameni care o trăiau. Aceasta este însemnătatea filiației lui: sfântul din Ostrog nu a fost un cugetător singuratic care și-a închipuit o cale a lui, ci un ucenic al tradiției, care a primit ceea ce i s-a predat și l-a trăit până la capăt.

De aici și măsura pe care a păzit-o în toate. Nevoința lui a fost aspră, dar nu fără rânduială. Părinții cer nevoitorului dreapta socoteală: să-și ostenească trupul, dar fără să-l ruineze, fiindcă trupul este locaș al Duhului Sfânt, nu dușman ce trebuie nimicit. Nevoința lui nu era scop în sine, ci mijloc — calea prin care inima se curăță, ca să poată chema curat numele lui Dumnezeu. Iar roada acestei curățiri s-a arătat încă din viața lui: darul străvederii, puterea de a tămădui, pacea pe care o revărsa peste cei din jur.

Episcop fără voia lui
În jurul anului 1638, la întoarcerea de la Muntele Athos, Vasile a fost ales și hirotonit episcop — mitropolit al Herțegovinei — împotriva voinței lui. Avea pe atunci sub treizeci de ani. Smerenia lui se împotrivea acestei cinstiri, dar nu s-a putut feri de povara pe care i-o așeza Biserica.

Ca să înțelegem ce a însemnat statornicia lui, trebuie să ne aducem aminte în ce vreme a trăit. Herțegovina secolului al XVII-lea era un pământ apăsat din două părți deodată. Dinspre răsărit stăpânea Imperiul Otoman, sub care creștinii ortodocși trăiau ca o turmă fără apărare omenească: biruri grele, umiliri, primejdia robiei, încercarea necontenită de a-i întoarce de la credința lor. Dinspre apus venea o altă apăsare, mai vicleană fiindcă se înfățișa prietenoasă: lucrarea unirii cu Roma, care căuta să-i atragă pe ortodocși sub ascultarea papei, făgăduindu-le ușurare în schimbul lepădării de dreapta credință.

Între aceste două pietre de moară a stat poporul ortodox al Herțegovinei, și împreună cu el păstorul lui. Sfântul Vasile a văzut limpede primejdia cea dinspre apus. El a stăruit pe lângă mitropolitul Mardarie al Cetinjei să se împotrivească propagandei unirii, ca un adevărat ostaș al Bisericii; dar acela nu numai că a rămas nepăsător, ci a și ajuns să primească unirea cu Roma, în anul 1640, mânat și de nădejdea unui ajutor venețian împotriva turcilor. Mai mult, a început să răspândească despre Vasile zvonuri și învinuiri mincinoase. Poporul însă nu le-a dat crezare, fiindcă îl cunoștea și îl iubea pe sfânt pentru viața lui curată; iar Vasile a luat el însuși atitudine, fără șovăire, și a rămas cunoscut ca un apărător neînfricat al dreptei credințe.

Apăra Ortodoxia nu cu armele, pe care nu le avea, ci cu lucrarea de păstor. Avea mai întâi reședința la Tvrdoš, locul unde se călugărise, dar nu stătea închis acolo: străbătea necontenit eparhia cea întinsă și grea, slujind Sfânta Liturghie chiar și în locuri ascunse, acolo unde primejdia nu îngăduia biserică la vedere, hirotonind preoți statornici în credință și întărind sufletele oamenilor. Întărea ce era slab, aduna ce era risipit, ținea poporul lipit de Biserică tocmai acolo unde totul împingea spre lepădarea de ea. Iar când oamenii prigoniți fugeau de furia turcească, aflau la el adăpost, și el îi hrănea cu ajutorul satelor din jur.

Aici se cuvine o lămurire, ca nu cumva tăria sfântului să fie greșit înțeleasă. Împotrivirea lui nu venea din ură față de oameni, ci din dragoste față de Hristos și de turma încredințată lui. Apărarea hotarelor dreptei credințe nu este vrăjmășie față de cei de altă lege, ci grijă ca cei încredințați ție să nu fie smulși de la adevărul mântuitor. Tăria în credință și dragostea față de om nu se bat cap în cap; dimpotrivă, tocmai dragostea adevărată cere statornicie în adevăr.

Tocmai această statornicie i-a adus prigoană. Latinii, ale căror strădanii de unire se loveau de împotrivirea lui, îl învinuiau necontenit și îi atacau credința. Iar dinspre turci, apăsarea creștea: soldații prădau satele, jefuiau bisericile și mănăstirile și luau oameni în robie, iar stăpânitorii locului căutau să-i piardă pe fruntașii poporului. Sub această îndoită presiune, în anul 1649, Mănăstirea Tvrdoš — unde se afla și scaunul episcopiei — a fost pustiită de turci. Rămas fără adăpost și împresurat din toate părțile, episcopul nevoitor a fost silit să-și caute alt loc. Și l-a găsit acolo unde nimeni nu l-ar fi ales pentru tihnă: stâncile sălbatice ale Ostrogului.

Ostrog — cuibul de vultur
Ostrogul este, înainte de toate, o minune a firii. Pe un perete de piatră care se înalță aproape drept deasupra văii Bjelopavlici, ca un cuib uriaș de vultur, se deschide o peșteră. Acolo s-a retras Sfântul Vasile, însoțit de o ceată de monahi, ca să-și ducă mai departe viața de nevoință și să-și apere turma prin rugăciune neîncetată.

Valea Bjelopavlići văzută de la mănăstirea de sus de la OstrogValea Bjelopavlići văzută de la mănăstirea de sus de la Ostrog. Foto: Dickelbers / Wikimedia Commons, CC BY-SA 3.0.
Potrivit tradiției locului, la Ostrog Vasile l-a aflat pe sihastrul Isaia, un pustnic sporit în viața duhovnicească, care se nevoia deja în acele locuri. Atât de mare îi era faima, încât, după moartea lui, turcii i-au ars trupul, încercând să stingă evlavia poporului față de el — semn al cinstirii de care se bucura. În peștera acestui pustnic, Sfântul Vasile a cărat el însuși pietre și lemne și a ridicat cea dintâi biserică de pe muntele Ostrog. A înnoit așezarea, a zidit biserica Sfintei Cruci și a adunat în jurul lui o frățime de monahi. Vreme de aproximativ cincisprezece ani a trăit acolo, în post, în priveghere și în rugăciune, păstorindu-și poporul și răbdând toate lipsurile unei vieți aspre, în piatră goală.

Încă din timpul vieții era cinstit de oameni ca un sfânt viu: mulți au fost martori ai darului străvederii lui și ai vindecărilor pe care le săvârșea prin rugăciune. Era, pe lângă aceasta, și cunoscător al ierburilor tămăduitoare, și mulți bolnavi îl căutau pentru ajutor. Lucrul acesta merită luat aminte, fiindcă în el se vede o îmbinare care va lumina mai târziu întreaga lucrare a sfântului: cunoașterea leacului firesc și puterea rugăciunii nu se loveau una de alta în mâinile lui, ci mergeau împreună. Sfântul nu disprețuia doctoria firii, dar nici nu se oprea la ea; o folosea ca pe un dar al lui Dumnezeu, lăsând harului lucrarea cea mai adâncă.

Mănăstirea de astăzi este alcătuită din două așezări: cea de jos, în vale, și cea de sus, lipită de peretele de stâncă la mare înălțime. Pe platoul din vârf nu se află decât câteva capele mici, săpate în piatră, și câteva chilii pentru pelerini. Bisericuța Intrării Maicii Domnului în Biserică, în care se află trupul sfântului, păstrează fresce de la sfârșitul secolului al XVII-lea, zugrăvite de-a dreptul pe piatra peșterii. Un mare incendiu a mistuit odinioară aproape întreg complexul de pe stâncă, iar înfățișarea de astăzi a mănăstirii i-a fost dată prin refacerea din anii 1923-1926. Dar nici focul, nici vremea, nici războaiele nu au izbutit să curme viața duhovnicească a locului. Localnicii spun și astăzi că este mai aproape de cer decât de pământ.

Mutarea la cele veșnice și aflarea moaștelor
Sfântul Vasile a trecut la Domnul în pace, în chilia sa din Mănăstirea Ostrog, la 29 aprilie 1671. Tradiția spune că, în clipa morții lui, o lumină neobișnuită a umplut chilia. A fost îngropat în bisericuța închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului, săpată în peștera muntelui. Și, după obiceiul pe care îl avusese în viață, poporul a început îndată să vină la mormântul lui, ca să se roage. Iar la mormânt au început să se săvârșească minuni, care nu au mai contenit până astăzi.

La șapte ani după adormirea sa, în anul 1678, Sfântul Vasile s-a arătat în vis stareţului Rafail, egumenul Mănăstirii Sfântului Luca din Župa, de lângă Nikšić, poruncindu-i să meargă la Ostrog și să-i deschidă mormântul. Stareţul, temându-se ca nu cumva vedenia să fie înșelăciune, nu a luat-o în seamă. Arătându-i-se a doua oară aceeași vedenie, iarăși nu a ascultat. Atunci Sfântul Vasile i s-a arătat a treia oară, îmbrăcat în veșminte arhierești și ținând în mână o cădelniță. Stareţul s-a trezit cuprins de frică și le-a descoperit fraților vedenia.

Această grijă a stareţului de a nu se grăbi merită luată aminte. El nu a primit vedenia de la cea dintâi arătare, ci a cerut, prin însăși împotrivirea lui, o încredințare mai tare că lucrarea este de la Dumnezeu, iar nu amăgire a vrăjmașului. Este chipul dreptei socoteli pe care Părinții o cer întotdeauna în fața arătărilor: nu o primire grabnică și ușuratică, ci o cercetare prevăzătoare. Abia după a treia arătare, însoțită de semnul lămurit al veșmintelor arhierești și al cădelniței, stareţul a cunoscut că este voia lui Dumnezeu.

Ajunși la Ostrog, frații au început o aspră postire, săvârșind totodată rânduiala slujbelor de fiecare zi împreunate cu Sfânta Liturghie, vreme de șapte zile. În cea de-a șaptea zi, au tămâiat mormântul și l-au deschis. Atunci s-a arătat înaintea lor trupul plin de slavă al Sfântului Vasile — întreg și neputrezit, asemenea cerii celei mai curate, răspândind o bună-mireasmă de busuioc. Monahii au așezat trupul cel nestricăcios într-o raclă și l-au mutat la biserica Intrării Maicii Domnului în Biserică, în mănăstirea de sus, unde se află și astăzi.

Neputrezirea și taina sfințirii omului întreg
Mozaic vechi din mănăstirea de sus de la OstrogMozaic vechi din mănăstirea de sus de la Ostrog. Foto: Tamtam90 / Wikimedia Commons, domeniu public.
Merită să ne oprim asupra a ceea ce vede pelerinul când ajunge la racla din peșteră: un trup omenesc rămas întreg după mai bine de trei sute cincizeci de ani. Pentru gândirea Bisericii, faptul acesta are un înțeles adânc.

Părinții ne învață că omul nu este suflet închis într-un trup, ca într-o temniță, ci o ființă întreagă, în care trupul și sufletul sunt împreună chemate la sfințire. Mântuirea nu este scăparea sufletului din trup, ci prefacerea omului întreg prin har. Iar atunci când harul lui Dumnezeu pătrunde cu adevărat toată ființa omului — când rugăciunea, nevoința și împărtășirea de Dumnezeu lucrează ani de-a rândul în adâncul lui — această lucrare nu lasă neatins nici trupul.

Trebuie spus însă, cu toată limpezimea, că neputrezirea moaștelor nu este criteriul unic al sfințeniei. Mulți sfinți ai Bisericii nu au avut trupuri păstrate întregi, și nu sunt prin aceasta mai puțin sfinți. Dar acolo unde Dumnezeu îngăduie această nestricăciune, ea devine un semn văzut al harului care a lucrat în omul întreg și o arvună a învierii de obște. Trupul sfântului rămâne ca o pârgă, o mărturie pipăită că făgăduința învierii nu este vorbă goală, ci adevăr care a și început să lucreze în cei sfinți.

Aceasta este și pricina pentru care Biserica cinstește moaștele sfinților — nu ca pe niște rămășițe, ci ca pe izvoare de har. La racla Sfântului Vasile, omul nu se închină unei amintiri, ci se atinge de un loc în care puterea lui Dumnezeu lucrează și astăzi.

Moaștele păzite prin furtunile istoriei
În timpul vieții, sfântul nu a fost lăsat în pace, ci a fost prigonit de mulți dușmani. Iar după mutarea lui la Domnul, nici moaștele lui nu au fost cruțate de încercări. Istoria celor mai bine de trei veacuri de la aflarea lor mărturisește, ea însăși, purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Cea dintâi oară când monahii au trebuit să ascundă moaștele a fost în anul 1714, când Numan-pașa Ćuprilić a pustiit Muntenegrul. Călugării au îngropat racla sub mănăstire, lângă râul Zeta. Râul a ieșit din matcă și a inundat locul; dar, potrivit mărturiei păstrate, apa nu a pătruns nici în raclă, nici la trupul sfântului. A doua oară, moaștele au fost ascunse în iarna anului 1852, în timpul asediului Ostrogului de către Omer-pașa, care a ținut nouă zile. După ce apărătorii au izbutit să-i alunge pe turci, au dus trupul sfântului la Cetinje, lângă moaștele Sfântului Petru de Cetinje, de unde l-au adus înapoi în primăvara următoare. A treia oară, moaștele au fost mutate în timpul războiului din 1876-1877, fiind iarăși duse la Cetinje aproape un an, până când au fost aduse înapoi într-o procesiune măreață, în 1878.

Iar în al Doilea Război Mondial, în februarie 1942, când grenadele dușmane se abăteau asupra Ostrogului, monahii au dus moaștele într-o peșteră din spatele mănăstirii, temându-se ca bisericuța să nu fie lovită. Teama lor s-a dovedit neîntemeiată: grenadele cădeau de jur împrejur și se spărgeau, dar mănăstirea însăși nu a fost lovită, și nimeni nu a fost rănit. Aceste mutări nu sunt simple întâmplări de istorie bisericească. Ele arată ceva despre felul în care lucrează Dumnezeu prin sfinții Săi: nu ferindu-i de furtună, ci păzindu-i prin mijlocul ei.

Izvor de minuni pentru toate semințiile
Vestea proslăvirii Sfântului Vasile s-a răspândit degrabă, și mulțime de popor a început să se adune la moaștele lui. Și aici se arată ceva cu totul neobișnuit: la racla sfântului nu au venit numai creștini ortodocși, ci și romano-catolici, și protestanți, ba chiar și musulmani. Toți căutau ajutor, și, după credința lor în mila lui Dumnezeu, primeau mângâiere și tămăduire.

Este vrednic de luat aminte că sfântul care în viață a apărat cu tărie hotarele dreptei credințe a devenit, după moarte, izvor de milă și pentru cei din afara Ortodoxiei. Nu este în aceasta nicio contrazicere. Tăria lui în apărarea adevărului nu venea din ură, ci din dragoste; iar mila pe care Dumnezeu o revarsă prin el peste toți cei ce vin cu credință este chemarea blândă a adevărului către cei ce încă nu-l cunosc. Tradiția spune că mulți dintre necreștinii care au primit ajutor la Ostrog s-au și botezat în urma închinării la moaște. Așa lucrează un sfânt adevărat: nu sluțind adevărul ca să placă tuturor, ci ținându-l întreg, dar întâmpinând cu dragoste pe orice om care caută.

Pe 29 aprilie după calendarul vechi — adică 12 mai după cel nou — tot Muntenegrul prăznuiește. Șiruri nesfârșite de pelerini urcă spre mănăstire, mulți cu picioarele goale de la așezarea de jos până la cea de sus, rostind doar atât: „spre cer”. La racla sfântului se pot auzi rugăciuni în multe limbi. Iar cea mai de preț jertfă adusă acolo nu este nici darul de bani, nici lumânarea, ci pocăința curată și voința omului de a-și curăți inima înaintea lui Dumnezeu.

Tămăduitorul minții și al sufletului
Dintre toate darurile de vindecare ale Sfântului Vasile, unul s-a arătat mai izbitor decât celelalte: ajutorul dat celor cu mintea tulburată și celor apăsați de duhuri necurate. Tradiția mănăstirii păstrează nenumărate însemnări despre cei aduși la Ostrog cuprinși de suferințe sufletești grele, de deznădejde și de stăpânire demonică — oameni pe care medicina nu izbutise să-i ajute — și care, după rugăciune și ungere cu untdelemn din candela de la racla sfântului, și-au aflat tămăduirea.

Potrivit mărturiilor păstrate, în anul 1921 un musulman bosniac cuprins de duh necurat a fost adus legat la porțile mănăstirii, zbătându-se și cerând să fie luat de acolo — semn cunoscut al împotrivirii pe care duhul necurat o arată față de cele sfinte. A doua zi, cei de față l-au văzut cu totul tămăduit. Tot tradiția locului pomenește, din aceeași vreme, un om mut de aproape zece ani, adus la moaște după un urcuș greu, și un locuitor din Saraievo care petrecuse multă vreme într-un ospiciu fără îndreptare și care, adus în cele din urmă la racla sfântului, a fost slobozit de legătura bolii. Între minunile cuprinse în acatistul sfântului se pomenește și o copilă care nu putea dormi defel, asupra căreia doctorii își mărturisiseră neputința; adusă cu credință de mama ei la moaște, după câteva zile somnul i-a fost dăruit înapoi.

Două întâmplări mai amănunțit păstrate arată cele două fețe ale acestui dar. Cea dintâi s-a petrecut în anul 1924, cu un bărbat din Kruševac care își ieșise din minți, nemaiștiind cine este și ce face. Rudele l-au adus legat la mănăstire și l-au lăsat peste noapte lângă sfintele moaște. A doua zi s-a întors acasă întreg la minte, iar tulburarea aceea nu s-a mai întors până la sfârșitul vieții lui, în anul 1945. Cea de a doua privește un tânăr pe nume Marian, frumos la chip, dar a cărui înfățișare o schimonosise suferința: când era cuprins de duhul necurat, răcnea ca un leu. Fratele lui l-a dus legat în lanțuri la racla sfântului, spunându-i că, de se va ruga lui Dumnezeu și sfântului, va fi tămăduit. Tânărul a simțit atunci cum mintea i se ușurează de povară, iar după ce s-a rugat îndelung în genunchi și preotul i-a citit rugăciune de tămăduire, a plecat acasă slobod de chinul lui.

Tocmai aceste două feluri de suferință — pierderea minții și apăsarea de la duhul necurat — cer cea mai mare luare-aminte, ca să nu fie amestecate unul cu altul. Sfântul Porfirie, unul dintre marii nevoitori de curând trecuți la Domnul, atrăgea luarea-aminte asupra unei rătăciri ce se face în amândouă părțile: uneori oameni care ar avea nevoie de doctor sunt trimiși la slujbe de dezlegare, iar alții, care ar avea nevoie de rugăciunea Bisericii, sunt trimiși numai la doctori. Această încurcătură, spunea el, are urmări grele. Deosebirea cere dreaptă socoteală, smerenie și sfat — nu grabă într-o parte sau alta.

Aceste întâmplări nu sunt o colecție de mirări, ci mărturii ale aceleiași lucrări: harul lui Dumnezeu, chemat prin rugăciunile sfântului, atinge tocmai acolo unde puterea omenească se oprește.

Aici se cuvine o lămurire de însemnătate, și sfântul însuși ne-o pune înainte prin felul în care a trăit. Am văzut că el cunoștea ierburile tămăduitoare și se îngrijea de cei bolnavi cu leacul firii; aceeași măsură o cere și creștinului de astăzi. Biserica nu disprețuiește doctoria și nu-l oprește pe creștin de la ajutorul medicinei. Medicina — doctorul, leacul, îngrijirea sufletească — atinge cu adevărat partea trupească și psihologică a suferinței, și are darul ei de la Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu nu vine împotriva acestor lucrări, ci le poate lumina și întări.

Dar tot atât de limpede trebuie spus și celălalt adevăr: omul nu este numai trup, și sunt adâncimi ale persoanei pe care îngrijirea omenească singură nu le poate atinge — locul în care omul are nevoie de pace, de pocăință, de nădejde și de întărire. Părinții cunoșteau bine aceste adâncimi. Ei vorbeau despre duhul deznădejdii și al akediei, despre gândurile aruncate de vrăjmaș în mintea omului, despre întristarea care, lăsată să crească, poate îneca sufletul. Mult din ceea ce omul de astăzi numește depresie atinge tocmai acest strat al ființei — povara grea a deznădejdii, întunecarea în care viața își pierde gustul și nădejdea pare stinsă. Nu spunem prin aceasta că depresia ar fi totuna cu akedia, nici că ar fi de fiecare dată lucrare a vrăjmașului; ea are adesea și pricini trupești, care cer doctor și leac. Spunem doar că, dincolo de partea ei pe care medicina o îngrijește, rămâne o adâncime pe care numai harul o poate umple cu pace și cu nădejde. Și știau Părinții că împotriva acestei întunecimi arma cea mai puternică este rugăciunea, chemarea numelui lui Iisus, împărtășirea de cele sfinte. Cele două lucrări — a medicinei și a harului — nu se exclud, ci pot merge împreună: doctorul îngrijește, harul atinge adâncul.

Pentru creștinul de astăzi, care trăiește într-o lume tot mai apăsată de neliniște lăuntrică, de deznădejde și de tulburare, viața și moaștele acestui sfânt aduc o învățătură de neprețuit: că niciuna dintre aceste întunecimi nu este dincolo de mila lui Dumnezeu. Acolo unde puterea omenească se oprește, harul are încă putere. De aceea, peste veacuri, Sfântul Vasile de Ostrog a rămas ocrotitorul deosebit al celor tulburați la minte și la suflet. La el aleargă cei care nu mai au unde să meargă. Și de la el pleacă, mulți, cu sufletul ușurat.

Un sfânt purtat în toată lumea
Mănăstirea de jos de la Ostrog, loc de popas pentru peleriniMănăstirea de jos de la Ostrog, loc de popas pentru pelerini. Foto: Dickelbers / Wikimedia Commons, CC BY-SA 3.0.
Cinstirea Sfântului Vasile nu a rămas închisă între munții Muntenegrului. Veacul al XX-lea a fost un veac al pribegiei pentru multe popoare ortodoxe; mulți au fost siliți să-și lase pământul și să-și caute viața în țări străine. Cei care au plecat și-au luat cu ei credința și dragostea pentru sfinții lor — și între aceștia, dragostea pentru Sfântul Vasile de Ostrog. Astăzi, biserici închinate lui se află în cetăți răspândite pe tot pământul, iar praznicul lui se ține cu privegheri și Liturghii oriunde se adună credincioși în numele lui Hristos.

Pentru creștinii ortodocși care trăiesc departe de pământul lor — și sunt mulți cei aflați în această stare, în țări unde Ortodoxia este puțină și risipită — viața Sfântului Vasile are o mângâiere aparte. El însuși a fost un păstor al unei turme apăsate, care a trebuit să-și mute de mai multe ori așezarea fără să-și piardă credința. Iar moaștele lui, purtate din loc în loc prin furtunile istoriei și totuși niciodată părăsite de har, sunt o pildă că dreapta credință nu ține de un loc, ci se poate păstra întreagă oriunde se află o inimă credincioasă. Cel care cheamă numele Sfântului Vasile dintr-o țară străină nu este mai departe de el decât pelerinul care urcă stânca Ostrogului; căci sfântul, unit cu Dumnezeu, aude rugăciunea oriunde s-ar înălța ea.

Ce ne învață viața Sfântului Vasile
Din viața acestui sfânt se desprind câteva lucruri care privesc pe orice creștin, în orice vreme și în orice loc.

Cel dintâi este puterea rugăciunii neîncetate. Sfântul Vasile nu a lăsat în urmă cărți de teologie, ci o viață, a cărei temelie a fost chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Lucrarea aceasta tăcută a făcut din el un izvor de har din care popoarele se adapă de peste trei sute de ani.

Al doilea este tăria în credință sub apăsare. Sfântul a trăit într-o vreme în care a fi ortodox cerea curaj, și nu a clintit. Ne arată că dreapta credință nu se păstrează prin compromis, ci prin statornicie — iar statornicia aceasta nu este asprime fără dragoste, ci tocmai semnul dragostei adevărate față de Hristos și de cei încredințați spre păstorire.

Al treilea este măsura nevoinței. Sfântul Vasile s-a nevoit aspru, dar a păzit totdeauna măsura înțeleaptă a Părinților, ferindu-se de ruinarea trupului socotit ca locaș al Duhului. Este pilda dreptei socoteli, virtutea pe care Părinții o numesc rădăcină și cunună a tuturor virtuților.

Iar al patrulea, cel mai mângâietor, este nădejdea pentru cei deznădăjduiți. Sfântul Vasile de Ostrog rămâne, peste veacuri, o mărturie că mintea rănită nu este pierdută, sufletul tulburat nu este lepădat, iar omul pe care lumea îl socotește fără ieșire poate fi încă atins de mila lui Dumnezeu.

Sfinte Ierarhe Vasile, făcătorule de minuni de la Ostrog, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

În 2022, a avut loc la Karlsruhe o adunare a Consiliului Mondial Babilonic, numit în chip mincinos și fraudulos ,,al bisericilor”. Din România a participat ereticul dovedit Nifon de la Târgoviște, cel care la Busan a reușit să rostească în vreo două fraze, cinci erezii. Nu spun că a reprezentat Biserica Ortodoxă Română, nimeni nu i-a dat vreun mandat în acest sens. A fost trimisul celorlalți episcopi eretici români

La întoarcere, nimeni nu ne-a informat exact asupra celor ce s-au hotărât acolo, afară de câteva generalități și platitudini. Din alte surse am aflat despre marea realizare a consiliului mondial babilonic: a primit în rândurile sale o grupare de nelegiuiți homosexuali și o alta de sataniști. bineînțeles ci statut de ,,biserici”, cu drepturi depline. Am informat și eu la vremea respectivă despre această teribilă fărădelege, consternat de cât de mult poate să decadă ființa umană!

Am pus întrebarea: este adevărat? Imediat mi-a ieșit în întâmpinare artificiala inteligență, ca să mintă, așa cum a fost programată de inventatorii ei.,

Iată răspunsul mincinos:

Nu, nu este adevărat. Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) nu a primit în rândurile sale grupări de sataniști, iar acuzația este o dezinformare. În ceea ce privește comunitatea LGBT, CMB nu primește ca membri asociații sau mișcări politice/sociale, ci exclusiv biserici și confesiuni creștine. [1, 2] Falsitate totală: Consiliul Mondial al Bisericilor este o organizație strict creștină. Pentru a deveni membră, o comunitate trebuie să declare explicit că îl mărturisește pe „Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor conform Scripturilor”. Nicio grupare satanistă, ocultă sau necreștină nu a fost vreodată primită și nici nu ar putea îndeplini criteriile de aderare. [1
Rolul CMB: Consiliul nu impune o doctrină unică și nu poate obliga nicio biserică membră să își schimbe dogmele. Organizația servește doar ca spațiu de dialog ecumenic. Chiar dacă unele coaliții de creștini LGBT au participat ca observatori sau au organizat evenimente conexe la adunările CMB pentru a sensibiliza opinia publică, grupările politice sau sociale LGBT nu au statut de biserici membre. [1, 2, 3, 4]
Zvonurile care amestecă ecumenismul cu satanismul sau cu agenda seculară sunt de regulă promovate de curente radicale sau conspiraționiste care critică mișcarea ecumenică. [1, 2]

Mulțumim pentru frumoasele minciuni, servite prompt și cu generozitate

Lucrurile stau altfel

,La ce nebunie a ajuns acum omenirea! Nu e greu să tragi această concluzie dacă observi ce se petrece în lume. A existat o relatare de presă de curând care spunea că organizaţia aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor – care include aproape toate confesiunile creştine şi Bisericile Ortodoxe, cu excepţia uneia – adică a Bisericii Ruse din Afara Graniţelor – a primit ca membru cu drepturi depline un nou ordin religios care slujeşte lui satana! Satanismul a fost îmbrăţişat în interiorul Consiliului Mondial al Bisericilor! Prin urmare, aceasta înseamnă că nefericita persoană care este la cârmuirea acestei învăţături înspăimântătoare şi nelegiuite – satanismul, va fi aşezată la aceeaşi masă cu reprezentanţii credinţelor creştine, ajutând la formularea credinţei şi a slujbelor ecumenice care vor trebui să nu deranjeze pe nimeni! Aceasta înseamnă că CMB şi-a asigurat un nou tovarăş de arme, un nou coleg – cârmuitorul acestui satanism dement.

(Preluare de pe Apărătorul Ortodox)
Punct, și nu mai comentăm.

Cum stăm cu homosexualii?

Coaliția Globală a Grupurilor Creștine LGBT și viitoarea Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB)

O parte a Secretariatului GIN a avut plăcerea de a se întâlni, săptămâna trecută – în perioada 10–12 aprilie, la Geneva (Elveția) – cu Coaliția Globală a Grupurilor Creștine LGBT, pentru a stabili o strategie privind implicarea în viitoarea Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), care va avea loc la Karlsruhe, în Germania, în ianuarie 2021.

Adunarea Generală a CMB are loc o dată la șapte-opt ani și reprezintă un element central în viața bisericilor membre ale CMB, precum și a întregii mișcări ecumenice. Fiind un eveniment unic, aceasta oferă CMB oportunitatea de a-și continua parcursul ca expresie vie a comuniunii bisericilor care caută să-și împlinească, împreună, chemarea comună. Adunarea constituie, de asemenea, principalul for legislativ al CMB; ea analizează programele, stabilește politicile generale ale organizației, alege președinții și numește un Comitet Central, care funcționează ca organ principal de conducere al CMB până la următoarea Adunare.

Coaliția Globală a Grupurilor Creștine LGBT colaborează cu CMB încă din anul 2014, având ca scop creșterea gradului de conștientizare în cadrul Bisericii cu privire la aspectele legate de SOGIESC (orientarea sexuală, identitatea de gen, expresia de gen și caracteristicile sexuale), iar GIN face parte din acest grup încă de la înființarea sa. Ne dorim să fim prezenți la următoarea Adunare Generală, să participăm la lucrările acesteia și să aducem în discuție unele dintre provocările cu care se confruntă mișcarea LGBTI la nivel global.

Ne-am dori ca voi, membrii și partenerii noștri, să colaborați cu noi în vederea acestui eveniment! Vă rugăm să luați legătura cu noi, prin intermediul Secretariatului (la adresele victoria@gin-ssogie.org și toni@gin-ssogie.org).

Monstruozitățile pe care le-ați citit sunt consecințele directe ale blestematului sinod eretic din Creta, care a încercat să șteargă hotarul dintre Dreapta Credință și ereziile lumii. Orice grupare de nelegiuiți este denumită ,,biserică” și este pusă pe picior de egalitate cu Biserica lui Hristos. La această cutezanță luciferică sunt părtași toți pseudo-ierarhii români, care nu mai au rușine, nici frică de Dumnezeu. Nu lăudau ei contribuția inestimabilă a lui Daniel Ciobotea la lucrările sinodului tâlhăresc?
În pofida acestor nelegiuiri, Biserica lui Hristos rămâne Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, nebiruită de toate cohortele iadului.

Presbiter Iovița Vasile

De ani de zile, poate că chiar din ziua execuției, ni se tot spune că decizia pe care Tribunalul Poporului a luat-o în Procesul Marii Trădări Naționale, de condamnare la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, a fost luată la Moscova și transmisă la București. Dintr-un lot mai mare de „trădători”, patru au fost condamnați la moarte și executați la 1 iunie 1946: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Picki Vasiliu și George Alexianu. Nici regele Mihai nu a putut comuta pedeapsa fatală ce s-a aplicat celor patru înalți funcționari, nici măcar pentru profesorul George Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei.

O privire mai atentă însă la „cazul” George Alexianu ne obligă să revizuim ideea că Moscova s-a amestecat în procesul de la București. Și iată de ce:

Teritoriul URSS care după iunie 1941 a ajuns sub ocupația trupelor germane a fost împărțit de nemți în mai multe guvernăminte(gubernii) care au avut în frunte un guvernator, cu puteri depline asupra regiunii respective. Printre aceste guvernăminte s-a numărat și Transnistria, care l-a avut ca guvernator pe profesorul George Alexianu. La sfârșitul războiului, Stalin a decis ca toți acești guvernatori să fie arestați și judecați în fața poporului. Au fost nouă guvernatori cu totul, fiecare a fost adus în capitala provinciei respective, în piața publică, în fața poporului, pentru a răspunde de faptele sale. Consemnul a fost că dacă din rândurile populației se va găsi măcar o singură persoană care să formuleze o acuzație gravă la adresa fostului guvernator, acesta să fie condamnat la moarte. Condamnat și executat imediat, în fața poporului. Deja fuseseră ridicate spânzurătorile chiar în piața publică unde se țineau procesele.

S-a întâmplat însă un lucru minunat: la Odessa, unde a fost judecat George Alexianu, nu s-a găsit nici o persoană care să se plângă de felul în care reprezentantul guvernului român a administrat Transnistria. Toți cei care s-au oferit ca martori în procesul profesorului George Alexianu au avut numai cuvinte de laudă și recunoștință pentru felul în care românul George Alexianu a administrat Transnistria, pentru opera de reconstrucție a obiectivelor distruse de sovietici în vara anului 1941 când s-au retras din Odessa și din Transnistria, între Nistru și Bug. Eu însumi am văzut actul prin care senatul Universității din Odessa îi acordă profesorului George Alexianu titlul de Doctor Honoris Causa, un text plin de elogii și de recunoștință.

Dintre cei nouă guvernatori judecați, așadar numai unul nu a fost în vreun fel acuzat pentru deciziile luate, pentru felul cum a guvernat. Cei nouă guvernatori, fără să-și dea seama, au fost înscriși la un concurs de omenie și de corectitudine civică, un concurs pe care l-a câștigat românul George Alexianu. Cu ani în urmă am apreciat că în felul acesta GEORGE ALEXIANU a scris o pagină fără pereche în Istoria Omeniei Românești.

Așadar autoritățile sovietice n-au avut încotro, spânzurătoarea ridicată în centrul Odessei a rămas fără întrebuințare, iar lui George Alexianu nu au avut ce să-i facă, l-au trimis la București cu sentința „nevinovat”, dată după judecata poporului sovietic și a autorităților respective.

Ajuns la București, era normal ca George Alexianu să fie pus în libertate. Moscova decisese deja: nevinovat! Și cu toate acestea tribunalul de la București l-a implicat în procesul amintit și l-a declarat vinovat de crima cea mai aspru pedepsită: trădare de Țară și crime de război! Și executat!…

Este clar că nu poate fi pusă pe seama Moscovei această decizie! Logic deducând cele petrecute, se impune concluzia că Moscova nu a avut niciun amestec nici în condamnarea celorlalți trei, inclusiv a Mareșalului!

Așadar cineva din București a decis condamnarea celor patru! Cine anume nu am avea de unde să știm dacă după 1990 nu ar fi apărut dezvăluirea făcută de regretatul Gheorghe Mateevici, și pe care eu, subsemnatul acestor rânduri, am publicat-o de mai multe ori sub titlul Ipoteza Gheorghe Mateevici.

Pe scurt, povestea relatată de Gheorghe Mateevici poate fi rezumată astfel: În Polonia își ducea zilele o persoană foarte importantă, unul dintre cei șapte înțelepți ai Sionului, aflați în fruntea ierarhiei evreimii mondiale. Faptul că în Polonia trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa justifica prezența la fața locului a unui lider atât de important. Numai că în toamna anului 1939 Polonia este invadată de nemți și de sovietici, iar persecuțiile la adresa evreilor din Polonia se dezlănțuie fără nicio întârziere. Curând s-a pus problema protecției marelui înțelept, tot mai greu de asigurat. După venirea mareșalului Ion Antonescu la guvernarea României, la intervenția discretă a Londrei, este organizată strămutarea în România a marelui lider sionist. Ajunge acesta în România și este instalat ca administrator al cimitirului evreiesc de pe bulevardul Filantropiei, ulterior botezat 1 Mai, iar după 1990 a primit un nou nume: Ion Mihalache. De venirea în România a marelui evreu au avut cunoștință cei patru înalți funcționari condamnați la moarte după 23 august 1944. Iar motivul real acesta a fost: au cunoscut identitatea secretă a „cimitirgiului” din Filatropia.

În felul acesta s-a ajuns la o situație de netolerat pentru evreime: legile lor, mai mult sau mai puțin scrise, prevăd că nici un goi, niciun ne-evreu, nu are voie să cunoască identitatea unui înțelept al Sionului. Dacă, cine știe cum, un ne-evreu ajunge să cunoască acest secret al organigramei iudaice, acel creștin trebuie deferit morții prin orice mijloace. Și cât mai repede!

Gheorghe Mateevici susține că acesta este motivul real care a determinat condamnarea la moarte a celor patru lideri români: fuseseră implicați în salvarea marelui înțelept, au cunoscut identitatea cea adevărată a administratorului de la cimitirul Filantropia. Familia lui Gheorghe Mateevici a locuit peste drum de cimitir. A avut un frate mai mare care a ajuns detectiv în Siguranța statului român. Acesta a avut fler de profesionist și și-a dat seama că administratorul cimitirului este sculă mare în ierarhia jidovească. Dar a făcut o greșeală care l-a costat viața: a raportat superiorului său cele descoperite și curând asupra sa s-a abătut pedeapsa talmudică: s-a îmbolnăvit de o boală necunoscută, care l-a dus la o degradare fizică totală. A mai avut timp înainte să moară să-l avertizeze pe fratele său, pe Gheorghe Mateevici, căruia i-a povestit cele aflate până la urmă: cine era în realitate administratorul cimitirului. Cât de periculos era pentru un creștin să afle acest secret!

Mărturia mea: pe la începutul anilor 1980 m-am trezit cu o vizită a colonelului Diomid Perciun, vecin de bloc, cu care mai tăinuiam asupra lumii și a vieții noastre. Acesta a venit foarte tulburat să-mi spună că cu o zi mai înainte fusese înmormîntat administratorul cimitirului evreiesc Filantropia și Securitatea română s-a trezit că au venit la înmormîntare cei mai cunoscuți lideri mondiali ai evreimii! Așa și-au dat seama securiștii noștri că fostul administrator fusese una din marile personalități ale evreimii mondiale! Statutul său de adiministrator de cimitir îi permitea să se întâlnească cu orice evreu fără să stârnească nicio suspiciune din partea autorităților. Un truc inteligent și foarte eficace.

După aceea, prin 1995, l-am cunoscut pe Gheorghe Mateevici, iar după câțiva ani, când a căpătat încredere în mine, acesta mi-a relatat povestea sa despre marele înțelept al Sionului ajuns la București cu statutul modest de administrator de cimitir. De cum am aflat povestea, l-am pus pe Gheorghe Mateevici să o relateze spre a fi publicată mintenaș. Am pus pe site textul său cu titlul Ipoteza Gheorghe Mateevici, l-am introdus și în Protocoalele Kogaionului. Iar în trilogia Șeitanii am dat o formă literară personajului, l-am făcut chiar personaj al trilogiei, iar într-un capitol riscant pentru mine, mi-am imaginat o întîlnire și o discuție între marele înțelept al Sionului și Petre Țuțea, mare înțelept de Dâmbovița!… Cred că nu am dat-o în bară cu acea discuție imaginată de mine. Trilogia însăși este un amestec de întâmplări reale, unele dintre ele amplificate / completate de imaginația mea prodigios literară! Mă laud cu reușita trilogiei! Marcel Petrișor, după ce a citit-o, mi-a spus că am scris Război și Pace al românilor! Să-l cred?!

Închei minunându-mă încă o dată de normele secrete care dirijează comportamentul iudaic, sionist, talmudist! Sunt aceste reguli de un anacronism sălbatic, care afectează conviețuirea normală printre noi a unor evrei, numai a „unor evrei”, sper. Mizez, plin de optimism, pe starea de normalitate a celorlalți evrei.

Nota bene: povestea condamnării la moarte a celor patru lideri politici români care au cunoscut adevărata identitate a administratorului cimitirului, cel care reușise să fugă din Polonia și să ajungă în România sub protecția celor patru oficiali români, mi-aduce aminte de regula talmudică: nicio faptă bună să nu rămână nepedpsită! Să nu existe recunoștință pentru goimi, pentru ne-evrei!

Ion Coja

În veacul al XIII-lea, după ce Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) a semnat nelegiuita unire cu Roma de la Lyons, monahii din Sfântul Munte au trimis împăratului o scrisoare prin care înfierau această unire eretică și îl rugau pe împărat să se lepede de aceasta și să se întoarcă la Ortodoxie. Hotărât să impună cu forța unirea Bisericilor, pentru ca papa să acorde sprijinul său politic Imperiului Bizantin – pe care tocmai îl reîntregise în urma ocupației latine –, Împăratul Mihail Paleologul, sfătuit de Patriarhul Ioan Vekkos (1275-1282), s-a ridicat împotriva monahilor pe care până atunci îi protejase și a trimis soldați latini în Muntele Athos pentru a-i supune, cu prețul unor masacre sângeroase, pe monahii care nu voiau să recunoască această unire închipuită. După ce i-au spânzurat pe toți Părinții din Sinaxa Sfântului Munte (forul conducător al Athosului) și au omorât mulțime de monahi din Mănăstirile Vatoped și Iviron, soldații s-au repezit cu sălbăticie diavolească și ucigașă asupra Mănăstirii Zografu.

În vremea aceea, în Mănăstirea Zografu viețuia un monah cu frică de Dumnezeu, care avea ascultare la via din apropierea mănăstirii. Acest părinte avea obiceiul să citească de mai multe ori pe zi Acatistul Maicii Domnului.
În ziua în care soldații latini se îndreptau spre Mănăstirea Zografu, pe când călugărul citea acatistul, și rostea cu evlavie „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”, a auzit de la icoana Maicii Domnului numită „Acatist” sau „Prevestitoarea”, pe care o avea cu el, următoarele: „Bucură-te și tu, bătrânule!”. Auzind aceste cuvinte, bătrânul monah s-a înfricoșat, dar Maica Domnului a continuat: „Nu te teme, du-te în mănăstire și spune călugărilor să nu deschidă astăzi poarta, iar cei care sunt mai slabi în credință să se ascundă, că vin dușmanii mei și ai Fiului meu”.

Ajungând la mănăstire, bătrânul a văzut icoana care îi vorbise în chilia sa, că atârnă acum deasupra porților mănăstirii. Luând-o în brațe, a mers la stareț și i-a vestit toate. Fericitul Egumen Toma, adunând obștea, le-a spus despre cele ce se vor întâmpla și i-a întărit prin cuvinte duhovnicești. Cei care erau mai fricoși au fugit și s-au ascuns în pădure, iar starețul împreună cu 25 de călugări s-au închis într-un turn, luând cu ei și icoana care îi vorbise bătrânului.

Nu după mult timp, au apărut cruciații și au cerut să li se deschidă poarta mănăstirii, dar starețul le-a răspuns: „Plecați de aici, noi nu avem împărtășire cu voi, iar papei nu ne vom supune niciodată”. Soldații papei, forțând porțile și intrând în mănăstire, au adunat de jur împrejurul turnului lemne și crengi uscate și le-au dat foc, arzându-i de vii pe călugări.

După plecarea cruciaților, călugării care stătuseră ascunși s-au întors în mănăstire și au aflat în turnul în care arseseră ceilalți monahi numai icoana Maicii Domnului, neatinsă de flăcări, dar înnegrită de fum.

În amintirea acestei minuni, mai târziu, în stânga bisericii mari s-a ridicat un Paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, în care au așezat icoana Maicii Domnului „Acatist” sau „Prevestitoarea”. Călugării bulgari o numesc simplu „Hairiovo”, adică „Bucură-te”. Locul unde a avut loc arătarea minunată a Maicii Domnului este cunoscut până astăzi sub numele de Herovo.

,,Institutul Elie Wiesel lovit în moalele capului de un ziar evreiesc din SUA care spune că pentru Pogromul de la Iași și-au asumat responsabilitatea GERMANII, în 1959 2 august 2017
Cotidianul.ro: Redacţia publicaţiei americane Jewish Telegraphic Agency ne-a trimis un document excepţional care redeschide cazul „Pogromului de la Iaşi“. Este vorba despre buletinul zilnic de ştiri (Daily News Bulletin) din ziua de 24 august 1959, în care există ştirea că guvernul Germaniei de Vest îşi asumă responsabilitatea pentru Pogromul de la Iaşi şi acceptă să plătească despăgubiri familiilor de evrei ucişi.
Ce conţine acest document excepţional pe care ni l-a trimis ziarul Jewish Telegraphic Agency din SUA? Iată documentul primit prin amabilitatea colegilor de la „Jewish Telegraphic Agency”, care redeschide discuţia despre „Pogromul de la Iaşi” din iunie 1941:
În traducere, ştirea de pe fluxul din ziua de 24 august 1959 al publicaţiei Jewish Telegraphic Agency spune următoarele: „IERUSALIM, Aug. 23 (JTA) – Guvernul Germaniei de Vest acceptă să plătească compensaţia către familiile şi persoanele ucise de Nazişti în timpul pogromului din Iaşi, România, în iunie, 1941, au dezvăluit astăzi surse ale Ministerului de Finanţe.
Acordul acoperă, de asemenea, plata unei compensaţii către moştenitorii evreilor ucişi în trenurile morţii din lagărele din Iaşi. Cu toate acestea, autorităţile din Bonn au declarat că refuză să-şi asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuţie a evreilor în timpul ocupaţiei naziste a României“.
Am verificat autenticitatea acestui document excepţional şi ea este incontestabilă! Pornind de la acest document, cercetătorii şi istoricii nu au acum de făcut decît să scoată din arhivele Germaniei declaraţiile oficiale şi toate documentele care au stat la baza lor, astfel încît controversata problemă a „Pogromului de la Iaşi“ să fie pe deplin lămurită strict în lumina adevărului istoric!
Pentru cei care nu ştiu, facem precizarea că Jewish Telegraphic Agency este una dintre cele mai cunoscute publicaţii evreieşti din lume, a cărei apariţie neîntreruptă datează încă din anul 1917, împlinind în acest an un secol de prezenţă publică!

Varianta Institutului „Elie Wiesel“
În România, mai ales după 1989, s-a acreditat ideea că DOAR românii se fac vinovaţi de „Pogromul de la Iaşi“, orice altă teorie fiind considerată în mod bizar ca fiind negarea holocaustului, în general! Totul a culminat cu organizarea de către Institutul „Elie Wiesel“ a unui set de manifestări „ştiinţifice“ la Iaşi, între 28 şi 30 iunie 2006, în colaborare cu Centrul de Istorie a Evreilor şi Ebraistică al Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi şi cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Comunitatea Evreilor din Iaşi, având sprijinul financiar al Guvernului României, la care au participat Claudiu Săftoiu, consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul Afacerilor Externe în guvernul Tăriceanu.
La sfîrşitul acestor manifestări, Institutul „Elie Wiesel“ a publicat volumul „Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România“, apărut la Editura Polirom în 2006, care adună comunicatele prezentate în cadrul unei sesiuni ştiinţifice. (În acest context, Jean Ancel, cercetător la Yad Vashem, Israel, îi face pe români vinovați exclusivi pentru progromul de la Iași, ignorând faptul că Iașiul, în acea vreme, era un oraș aproape ocupat de ARMATA GERMANĂ!!! – n.n.)
„Interogatoriul“ lui Ion Antonescu

Fragmente din „Interogatoriul“ lui Ion Antonescu, în timpul procesului din 6 mai 1946, trebuie puse în paralel cu opinia lui Jean Ancel (cercetător evreu citat de Institutul Elie Wiesel), potrivit căruia doar jandarmii români sînt cei care au tras în evreii din „trenul morţii“:
„Ion Antonescu: [După pogrom] eu m-am dus la Iași și am vorbit cu comandantul general german, pentru că Iașul era atuncea în zonă militară germană, acolo operau trupele germane și era și zona de front și tot Iașul era ocupat de germani, de trupele care trebuiau să treacă Prutul. Și atuncea m-am dus la Iași și am vorbit cu generalul german și i-am spus: «Dacă se mai repetă acest lucru, dau telegramă Führerului și las comanda frontului». Și atunci, generalul german mi-a spus: «Vă asigur, domnule general, că nu se va mai întâmpla». […] ‘’ Ion Spânu
http://www.cunoastelumea.ro/institutul-elie-wiesel-lovit-in-moalele-capului-de-un-ziar-evreiesc-din-sua-care-spune-ca-pentru-pogromul-de-la-iasi-si-au-asumat-responsabilitatea-germanii-in-1959/

Pogromul de la Iaşi l-a facut Hitler, care era evreu !
Asadar progromul de la Iasi l-au facut evreii !

Preluare de pe Blogul Ion Coja

Mari foloase duhovniceşti aduce omului citirea vieţilor Sfinţilor, iubite cititorule, de aceea Sfânta Biserică, prin slujitorii ei, ne îndeamnă spre această bună îndeletnicire. Astăzi avem Sărbătoarea Sfintei Maicii noastre Parascheva, ale carei moaşte se găsesc în Catedrala mitropolitană de la Iaşi, ca o binecuvântare pentru pământul Moldovei şi pentru ţara întreagă.

Cuvioasa Parascheva s-a născut în Epivat, localitate în Tracia şi de mică a iubit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi şi-a legat viaţa de Dumnezeu Care i-a dat-o. Prin nevoinţele sale îndelungate, deşi viaţa i-a fost scurtă, a ajuns la măsura sfinţeniei şi Biserica lui Hristos o numără între Sfinţii lui Dumnezeu.

Cinstitele sale moaşte se aflau la Constantinopol. Patriarhia de-aici avea mari datorii faţă de turcii păgâni şi prigonitori, cei care îndatorau pe toţi, pe care-i supuneau cu sabia. Binecredinciosul domn al Moldovei, Vasile Lupu, a scos aur din vistieriile ţării şi a plătit aceste datorii. Drept răsplată, pentru ajutorul frăţesc, Patriarhul din Constantinopol, Partenie, a dăruit domnitorului sfintele moaşte şi acesta a mai dat turcilor alte trei sute de pungi de aur, pentru a-i îngădui să le aducă pe pământ românesc, în anul 1641. De-atunci, poporul binecredincios al lui Dumnezeu se învredniceşte de ajutorul Sfintei Parascheva, cea rugătoare către Dumnezeu şi mult ajutătoare prin minunile sale cele multe.

Dintre acestea, am ales una, pe care istorisind-o, ne vom încredinţa de binele imens pe care-l lucrează în lume Sfinţii lui Dumnezeu.

Prin anul 1955, doi soţi din Iaşi ajunseseră la mari neînţelegeri în familie. Într-o seară, femeia a plecat de-acasă, fără ca soţul să ştie de ea. Presimţind că are să se întâmple o nenorocire, soţul a alergat la Sfânta Parascheva şi a rugat-o cu lacrimi să-i aducă soţia acasă. N-a trecut mult şi soţia s-a întors şi a povestit primejdia de moarte prin care a trecut: ,,Diavolul mi-a pus în gând să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar pe la ora opt seara, când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apucat repede şi m-a aruncat afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului’’. La ora aceea, fiica lor dormea şi cei doi soţi ai înţeles că Sfânta Parascheva a fost aceea care a ascultat rugăciunile soţului şi a izbăvit-o de moarte şi de ispita diavolului. Dumnezeu le-a dat iarăşi înţelegere în familie şi ei au rămas recunoscători Cuvioasei Parascheva pentru marea binefacere (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 193-202).

Pentru rugăciunile Sfintei Parascheva, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.

Presbiter Iovița Vasile

Cu niște ani în urmă, urmăream cu interes evoluția tenismenelor române la turneele circuitului WTA. Aveam motive întemeiate. Simona Halep era pe val, câștigase două turnee de grand sleam, Rolland Garos și Wimbledonul, și știam că nu se va opri…
Au venit apoi Bianca Andreescu în 2029 și Emma Răducanu în 2021 și au câștigat openul America. Ce performanțe! Am adăugat-o și pe Sorana Cîrstea și mă gândeam că cu aceste patru jucătoare rupem orice turneu WTA și-l trecem în dreptul României. Așa ar fi trebuit să fie, numai că…

Numai că a venit blestematul covid, falsa plandemie, româncele noastre naïve au cedat, s-au vaccinat și de-acolo a început declinul ireversibil și trecerea în anonimat. Nu le-aș învinui pe Bianca Andreescu și Emma Răducanu. Erau tinere, neștiutoare, visătoare și n-au avut în preajmă omul potrivit care să le povățuiască. Nu găsesc nici cea mai vagă scuză pentru Simona Halep, mai în vârstă, și care știa pe ce lume trăiește și totuși s-a vaccinat, a făcut și reclama vaccinului ucigaș, după care a urmat… adio tenis de performanță. Astăzi auzim de ea doar când își părăsește partenerul și se înhăitează cu altul, sau că a mai cumpărat un hotel sau altă proprietate, nu că a ajutat vreo biserică sau vreo mănăstire… Vă aduceți aminte cum se însemna cu Sfânta Cruce?

Nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre vremea când tenismenele noastre se aflau în plină glorie. Emma Răducanu avea tata român și mama chinezoaică. Cronicarii sportivi spuneau că are origini românești, ca și cum ar fi avut vreun străbunic român, în loc să spună deschis că e româncă după tata și chinezoaică după mamă, și să înscrie performanța ei în dreptul României.

Bianca Andreescu. Ni se vorbea despre ,,jucătoare britanică de origine română”. Care britanică, și care origine română? Părinții ei sunt români și noi vorbim despre origine, în loc să spunem că e o româncă deosebită care aduce cinste Țării noastre? Dar vezi vremea fără milă… Româncele noastre au dispărut din tenis pentru că niște descreierați au declarat o plandemie criminală și mincinoasă.

Citesc și recitesc viața românului Nicolae Tesla și nu mă mir că este atât de puțin prețuit de grangurii acestei Țări. Mai e nevoie să vorbim despre geniul său? Nu cred, numai că noi ne ocupăm de Pleșu, Liiceanu, Papahagi și alte nulități și vrem să câștigăm premiul Nobel pentru literatură cu Mircea Cărtărescu!

Ungurii sunt mai receptivi decât căpeteniile României. Dacă n-au, inventează, traduc, amplifică. Mă uitam pe o matricolă din vremea când aveau Ardealul nostru sub ocupație. Ioan era Janos, Grigore devenise Gergely, Vasile era apelat Laszlo.

Cu decenii în urmă, urmăream o transmisiune sportivă la televiziunea ungară, deoarece Ceaușescu a interzis preluarea evenimentelor sportive de către români. Când crainicul a vorbit despre regele Spaniei, Juan Carlos, acesta s-a transformat subit în Janos Karoly! Cumpăr toamna pomi pentru plantat în grădină de la pepinierele din Satu Mare. Cer un pom de soi Williams, dar pe etichetă scrie Vilmoș. Ungurii traduc orice. Noi – nu!

O origine despre care se vorbește rar sau deloc, cea a lui Adolf Hitler. Evreii se feresc să-i pomenească numele, necum să-l revendice. Adevărul e că Fuhrerul avea un bunic evreu (austriac), și îndeplinea condiția pentru a fi numărat printre iudei, după standardul pe care chiar iudeii l-au stabilit. Hitler îi ura profund pe evrei, din motive pe care le-a explicat pe larg. Când jidanii se lamentează și se bat de pământ pentru câte au îndurat, să ne spună că Hitler era jidan și motivele pentru care s-a îndreptat cu ferocitate împotriva celor de un sânge cu el.

Presbiter Iovița Vasile

Axiome Dumnezeiești
1.Biserica e incompatibilă cu erezia
2.Credința Ortodoxă e incompatibilă cu erezia

Dragi frați și surori!

În ultimul timp, ecumeniștii ne spun că papistașii nu pot fi numiți eretici, întrucât chipurile nu a existat o condamnare sobornicească a lor ca eretici. Ei mint în mod deliberat. Această minciună le este necesară pentru a-și justifica apostazia și pentru a abate de la Domnul turma credincioasă, needucată și căldicică la credință. Domnul să-i oprească!

Cu privire la atitudinea Ortodoxiei față de confesiunea catolică există în prezent multe păreri diferite. Care este însă, în realitate, poziția ortodoxă? Cu această întrebare ne-am adresat reprezentantului Patriarhiei Moscovei, preotul Antonie Smirnov.

Dragă părinte Antonie, Dumneavoastră, ca slujitor al altarului și teolog, nu ați putea să le răspundeți cititorilor noștri la întrebarea: în ce constă pericolul unei atitudini loiale față de credința latină?

Înainte de a răspunde la întrebarea Dumneavoastră, aș dori să spun că trebuie să luăm în considerare, în primul rând, factorul cauzal, adică de ce trebuie să credem în Dumnezeu în mod ortodox, iar nu altfel. Astăzi se spune că bătrânele simple, chipurile, nu cunosc dogmele și canoanele, și totuși se mântuiesc. Iar dacă lucrurile stau într-adevăr așa, atunci rezultă: nu contează cum crezi? Se spune că participarea la ritualuri și la Tainele Bisericii este cu totul suficientă pentru mântuire, iar tot restul nu face decât să semene dezbinare și certuri în ograda bisericească. O asemenea părere este absolut anti-ortodoxă. Credeți-mă, eu, ca preot, vă pot asigura că bunicile noastre ortodoxe cunosc dogmatica nu mai rău decât conducerea bisericească, iar uneori chiar mai bine. Inimile lor simple primesc adevărul atât de exact, încât îți amintești fără voie de pescarii-apostoli, pe care Domnul i-a ales ca să umilească înțelepciunea lumii acesteia. Într-adevăr, teolog nu este cel care are titlul științific de doctor și magistru, ci cel care prin viața sa a dovedit că este un adevărat CREȘTIN. Și izvorul adevăratei teologii este adesea poporul credincios simplu, care în curăția inimii sale primește cuvintele vieții veșnice. Acolo unde este credință sinceră, nu este loc nici pentru politica bisericească, nici pentru sofisticări încurcate, prin care se disting astăzi în mod deosebit teologii contemporani cu titluri. Unii dintre ei consideră că bătrâna needucată, care frecventează o biserică eretică, fără să pătrundă în dezacordurile dogmatice dintre eretici și ortodocși, se poate mântui. Aceasta este cea mai mare rătăcire a contemporaneității. Te poți mântui doar în credința ortodoxă. Căci cea mai mică abatere de la adevăr îndepărtează deja harul mântuitor de la om. Iar calea mântuirii este una singură. Despre aceasta se spune limpede în Sfânta Scriptură: un singur Domn, o singură credință, un singur Botez (Ef. 4, 5).

Calea Ortodoxiei constă în împlinirea smerită a poruncilor lui Hristos. Și aceste porunci sunt păstrate cu exactitate în învățătura Bisericii Ortodoxe. Celelalte confesiuni „creștine” fie au adăugat, fie au scos ceva din învățătura inițială a Domnului Iisus, și de aceea au denaturat adevărul. Iar orice astfel de faptă este un semn vădit al mândriei. Urmăritorii acestor religii, toți fără excepție, se află în stare de amăgire și, prin urmare, nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Smerenia și ascultarea față de Domnul – exact acesta este semnul distinctiv al învățăturii ortodoxe de credință.

Dar oare o asemenea părere nu este o osândire a tuturor celor neortodocși înainte de Judecata de Apoi?

Nu. Aceasta nu este osândire, ci un fapt. Despre aceasta se spune în Sfânta Scriptură. Când ea spune că toți păcătoșii nepocăiți vor merge în iad, noi percepem aceasta ca ceva de la sine înțeles. Iar oare ereticul nu este un păcătos nepocăit? Și dacă cineva, închizând ochii la adevăr, îi urmează pe eretici, vina este a lui. Pentru că fiecare are posibilitatea să caute adevărul, iar dacă nu l-a căutat, Dumnezeu nu este vinovat. Cine caută, acela va găsi, și cine bate, aceluia îi deschide Domnul. Ne confruntăm neîncetat în sufletul nostru cu ascultarea față de Dumnezeu și ascultarea față de diavol. Dacă Îl ascultăm pe Dumnezeu, facem dreptatea și ne mântuim; iar dacă îl ascultăm pe diavol, săvârșim păcat. Această luptă neîncetată se petrece în fiecare minut și chiar în fiecare secundă în inima fiecărui credincios. Dar cum să aflăm voia lui Dumnezeu? Voia lui Dumnezeu este în poruncile lui Dumnezeu. Și de aceea, dacă ceva este contrar poruncii, atunci, în mod corespunzător, nu este voia Domnului. Insă nu de puține ori vrăjmașul înlocuiește noțiunile adevărate, ca să-i încurce pe cei neînțelepți în mrejele fărădelegii. De pildă, el insuflă că a demasca ereticii este un păcat de osândire și astfel, printr-un mod viclean, îl aduce pe om la complicitate la trădarea adevărului.

În două cazuri osândirea nu este păcat. Despre aceasta vorbește Sfântul Vasile cel Mare. În primul rând, când vorbim duhovnicului despre un frate care a păcătuit, și în al doilea rând, când îl prevenim pe aproapele de o primejdie. În cazul de față, vorbind despre erezii, nu îi osândim pe eretici, ci îi prevenim pe frații noștri despre primejdie. Se spune că toate credințele care mărturisesc că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, adică catolicii, protestanții și ceilalți reprezentanți, așa-zișii creștini, sunt plăcute lui Dumnezeu. Oare așa este în realitate? Astăzi se face nu de puține ori trimitere la cuvintele Sfântului Filaret al Moscovei, care scria: „Nicio Biserică ce crede că Iisus este Hristos nu îndrăznesc să o numesc falsă…” însă cuvintele Sfântului sunt pline de sens profund. Căci el însuși a afirmat întotdeauna că doar Biserica Ortodoxă crede că Iisus este Hristos. Se poate spune că eu cred într-una și alta, iar prin fapte să arăt o necredință desăvârșită. Dar Domnul ne învață să privim nu la cuvinte, ci la roade, adică la fapte. Și, după cum se știe, credința fără fapte este moartă (Iac. 2, 20). De aceea, credința în Iisus ca Dumnezeu constă în urmarea testamentelor și poruncilor Sale. Și dacă vom cerceta corespondența dintre fapte și cuvinte la catolici, vom ajunge la concluzia că ei nu cred în Iisus ca în Hristos Dumnezeu. Cum se poate explica aceasta? Apostolul spune: Oricine crede că Iisus este Hristos, din Dumnezeu este născut, și oricine iubește pe Cel ce L-a născut, iubește și pe Cel născut din El (1 In. 5, 1). Și mai departe: Căci aceasta este dragostea față de Dumnezeu, ca să păzim poruncile Lui… Căci oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea; și aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră (v. 3-4).

Catolicii, dimpotrivă, slujesc cu râvnă lumii. Ei cred în dogma eretică că papa al lor este „locțiitorul lui Dumnezeu” pe pământ. Învățătura lor se reduce la un singur lucru: ascultare deplină față de pontif. Cred în puterea absurdă și nelimitată a pontifului roman. „Papa poate totul: să schimbe orice poruncă, să anuleze o rânduială apostolică, să săvârșească în timpul vieții judecata asupra sufletului omului, hotărând soarta lui veșnică și multe altele” – consideră ei. Dacă catolicii ar crede că Iisus este Hristos, nu ar denatura învățătura Sa dumnezeiască desăvârșită prin adăugarea noutăților lor eretice. Acum unii teologi consideră că catolicii sunt frații noștri în Hristos, iar nu eretici. Cum să ne raportăm la o asemenea părere? Păreri au fost întotdeauna destule, dar noi trebuie să privim la ceea ce învață Biserica.

Catolicii, ca eretici, au fost anatemizați la Sinoadele locale: în 1054, sub Mihail Cerularie, sub Grigorie al II-lea (1283-1289), sub Serghie al II-lea (999-1019), sub împărații Alexie, Ioan, Manuel Comnen (sec. XI-XII), în 1482, după Sinodul de la Florența, de către trei patriarhi răsăriteni, precum și la Sinoadele locale ale Bisericilor Rusă și Moldovlahă. Cui trebuie să credem? Părerii interpreților moderni sau hotărârilor Sinoadelor locale? Dar oare Sinoadele, de pildă, nu puteau greși? În Biserică există următoarea regulă: dacă un Sinod local a luat o hotărâre contrară învățăturii Bisericii, atunci acel Sinod este recunoscut ca eretic, iar hotărârile lui sunt anatemizate. Mărturisirea romană a fost anatemizată de aproximativ zece Sinoade locale și niciunul dintre ele nu a fost condamnat de Biserică drept eretic.

Mai mult, avem numeroase mărturii ale sfinților părinți că catolicii sunt eretici. Sfântul Teofan Zăvorâtul scria: „Biserica latină este o abatere de la Biserică, e o erezie”. Cuviosul Paisie Velicikovski, întemeietorul stareților, le-a dat o apreciere severă: „[Latinii] nu sunt creștini… Latinismul a căzut în abisul ereziilor și al rătăcirilor… Zace în ele fără nicio nădejde de ridicare”. Sfântul Filaret al Moscovei, la care iubesc să facă trimitere ecumeniștii, scria și el: „Papismul este asemenea unui fruct a cărui coajă (înveliș) de creștinătate bisericeasca, moștenită din vechime, se descompune treptat, pentru a-și descoperi miezul antihristic”.

Cum s-a răspândit erezia printre latini?
În secolul al IX-lea, împotriva hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, ridicate de Biserică la rangul de dogmă de credință, catolicii au adăugat la Simbolul Credinței „și de la Fiul” (filioque). În anul 809, episcopii spanioli au trimis la papa Leon al III-lea trei sute de soli pentru ca acesta să le îngăduie să facă o adăugire la Simbolul de la Niceea – în locul unde se cântă: „Și în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care de la Tatăl purcede”, să adauge: „Și de la Fiul”. Papa nu le-a împlinit cererea. însă erezia a început să se răspândească repede și s-a întărit printre episcopii spanioli, care aveau influență asupra papei Leon al III-lea. În curând el a cedat și a poruncit să se pună în biserica sfântului Petru două table de argint, pe una dintre ele Simbolul de la Niceea era scris în latină cu adăugirea „și de la Fiul”, pe cealaltă – în greacă, fără această adăugire. Ce a făcut episcopul Romei? El, chipurile „din dragoste”, a cedat ereticilor. Și iată în ce s-a transformat „dragostea” lui. După 200 de ani, Biserica romană s-a desprins complet de Ortodoxie. Iată ce greșeală grosolană a făcut papa Leon al III-lea. El s-a străduit să evite neînțelegerile și chipurile să păstreze pacea în Biserica sa locală și, de aceea, spre mulțumirea ereticilor, a îngăduit să se creadă cum vor ei. Ca urmare, prin aceasta a contribuit la căderea întregului Apus.

Călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica Ortodoxă a instituit în anul 864, la Constantinopol, un Sinod la care patru patriarhi și o mie de episcopi au condamnat Filioque și au anatemizat pe toți cei ce răspândeau această erezie. În anul 1014, de către papa Benedict al VIII-lea, Filioque a fost aprobat oficial și introdus în textul Simbolului Credinței pentru a fi cântat la liturghie. Îndemnurile din partea patriarhilor și episcopilor răsăriteni nu au avut succes, iar în 1054 patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularie (1043-1058), a convocat un Sinod local la care i-a exclus pe catolici de la comuniune și a anatemizat noutățile lor eretice.

𝐕𝐫𝐞𝐦𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐫𝐞𝐥𝐮𝐢 𝐧𝐞𝐜𝐚𝐳 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐚𝐩𝐞!

Aproape toate religiile și toate denominațiunile religioase vorbesc despre un necaz mare care ar veni peste omenire. Sfinții Părinți anunțau că vor veni vremuri grele cum nu au mai fost niciodată pe pământ și că Biserica și credincioșii trebuie să fie pregătiți pentru aceasta. Mai mult, creștinii ortodocși sunt îndemnați să nu părăsească satul, să nu părăsească muntele, să nu părăsească natura, să nu părăsească Biserica, să trăiască în grupuri și cât mai simplu. Mai recent, Sfânta Cuvioasă Elisabeta ne atenționa că vor veni vremuri grele, că ar fi bine să învățăm Evangheliile, Sfânta Liturghie și cât mai mulți Psalmi pe de rost, pentru că nu vor mai fi cărți religioase, nu vor mai fi preoți.

Ce poate însemna marele necaz pentru omenire? Marele necaz nu va fi, cum își imaginează mulți, doar un război, o foamete sau o molimă. Toate acestea au mai fost. Mântuitorul spune limpede: „Va fi atunci necaz mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi.” (Matei 24, 21)
Deci nu este vorba de o repetare a istoriei. Este vorba de ceva cu totul nou în felul în care lovește omul. Sfinții Părinți nu vorbeau despre necaz ca despre un eveniment politic. Vorbeau despre o stare. Despre o schimbare a însăși condiției umane.

În primul rând, necazul minții – când omul nu va mai putea distinge adevărul de minciună. Părintele Iustin Pârvu spunea: „Va veni vremea când minciuna va fi la putere și adevărul va fi socotit minciună.”
Acesta este primul necaz și deja a început. Omul de azi are acces la toată informația lumii, dar nu mai știe ce este adevărat. Are hărți pentru orice drum, dar și-a pierdut busola interioară.

Marele necaz va fi o confuzie totală, o ceață duhovnicească în care răul va fi numit bine, binele va fi numit extremism, păcatul va fi numit libertate, iar sfințenia va fi numită nebunie. Omul nu va mai fi prigonit doar din afară, ci va fi dezorientat dinăuntru. Nu va mai ști cine este. De aceea, Sfânta Cuvioasă Elisabeta spune: învățați Evangheliile pe de rost. Pentru că va veni o vreme când nu vei mai putea verifica pe telefon, pe internet, în carte. Singura carte care va rămâne va fi cea pe care ai scris-o în inima ta. Mintea care nu a memorat rugăciunea va rămâne goală și va fi umplută de frica lumii.

În al doilea rând, necazul dezrădăcinării – când omul va fi rupt de toate cele care îl țineau viu. De ce spun Sfinții Părinți: nu părăsi satul, nu părăsi muntele, nu părăsi natura? Pentru că sistemul celui rău are nevoie de un om dezrădăcinat. Un om fără pământ sub picioare, fără izvorul lui, fără pomul lui, fără vecinul pe care îl cunoaște după glas. Un om mutat la oraș, într-un bloc de beton, dependent 100% de sistem pentru apă, pentru lumină, pentru mâncare, pentru bani digitali, pentru aprobare.

La sat, omul mai poate trăi fără sistem o săptămână, o lună. Are fântână, are grădină, are lemne, are Biserica din deal care nu se închide niciodată. La oraș, dacă se oprește sistemul trei zile, începe panica. De aceea îndemnul „trăiți în grupuri și cât mai simplu” nu este sărăcie, este strategie de supraviețuire duhovnicească. Simplu înseamnă liber. Cu cât ai mai puține nevoi artificiale, cu atât ești mai greu de șantajat. Cu cât ești mai legat de 2-3 familii de credincioși, cu atât nu te poate frânge singurătatea.

În al treilea rând, necazul fără preoți și fără cărți – când harul se va retrage din văzduh. Cuvintele Cuvioasei Elisabeta sunt cutremurătoare: „nu vor mai fi cărți religioase, nu vor mai fi preoți.”
Nu înseamnă neapărat că vor fi arse toate cărțile. Înseamnă că vor fi interzise, ridiculizate, modificate, digitizate și apoi șterse cu un click. Înseamnă că vor fi preoți, dar puțini vor mai avea curajul să spună adevărul. Mulți vor sluji sistemului de frică, din confort, din ascultare oarbă de mai-marii zilei.
Atunci Liturghia nu se va mai putea face în catedralele mari, cu camere de filmat. Se va face în șură, în pădure, în casă, șoptită. Așa cum s-a făcut în catacombe. Așa cum au făcut-o părinții noștri în munți, în timpul prigoanei comuniste.

De aceea, trebuie să știm Liturghia pe de rost. Pentru că atunci când nu va mai fi Antimis, va trebui să fii tu însuți biserică. Când nu va mai fi Psalmul în carte, va trebui să fie Psalmul în gura ta, ca să alungi duhurile care vor bântui văzduhul.
Marele Necaz, deci, nu este sfârșitul lumii. Este cernerea lumii. Dumnezeu nu îngăduie necazul ca să ne pedepsească, ci ca să ne trezească. Să vedem ce am ales de fapt în toți acești ani de liniște: Lumea sau Hristos? Confortul sau Crucea? Ecranul sau Rugăciunea?

Vremea Marelui Necaz este aproape nu ca să ne speriem, ci ca să ne pregătim. Și pregătirea nu este să săpăm buncăre și să strângem conserve, deși puțină prevedere nu strică. Pregătirea duhovnicească ar însemna: să învățăm un Psalm azi. Unul singur. Psalmul 50; să învățăm Tatăl Nostru nu ca pe o poezie, ci ca pe o respirație; să ne împăcăm cu vecinul; să mai stingem lumina și să aprindem candela; să rămânem legați de glie, de Biserica satului, de oamenii simpli.

Cine va avea acestea, va trece prin necaz ca prin foc – se va curăți, nu se va arde.
Har, pace și mântuire de la Domnul!

Doamne, ajută!

Făţărnicia ecumeniştilor este atât de mare şi pricinuieşte o atât de mare vătămare Bisericii, încât dacă ar fi venit iarăşi Hristos ca să propovăduiască pe pământ, ar fi mustrat-o şi ar fi condamnat-o mai cu tărie, decât pe cea a cărturarilor şi fariseilor. Şi iată ce ar fi spus
Hristos către ecumenişti:

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, căci construiţi în oraşe biserici măreţe, însă prin smintelile voastre distrugeţi credinţa din inimile credincioşilor!

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, căci îi prăznuiţi pe Sfinţi în sărbătorile voastre, însă îi necinstiţi prin faptele voastre!

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, căci vorbiţi despre dragoste şi unire cu ereticii, însă pe ortodocşi îi urâţi şi îi prigoniţi!

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, care vorbiţi peste tot, zi şi noapte, despre dragoste, care ridicaţi în slăvi dragostea Tatălui Meu, însă lepădaţi dreptatea şi judecata Lui; care aţi şters cuvintele: păcat, urgie a lui Dumnezeu, iad şi pocăinţă din vocabularul vostru, ca să placeţi oamenilor! Povăţuitori orbi, care umblaţi în întunericul ecumenismului şi consideraţi că lumea este lumină, care vă numiţi pe voi înşivă teologi, însă lepădaţi Teologia Ortodoxă. Slugi viclene şi nevrednice! Nu ştiaţi că „sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici nu a făcut voia lui, va fi bătută mai mult”[4]?

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, care desfiinţaţi Canoanele Bisericii şi vă rugaţi cu ereticii împotriva legii lui Dumnezeu. Nebuni şi orbi! Nu vedeţi că, cu cât vă rugaţi mai mult cu ei, cu atât mai mult se depărtează de adevărul Meu?

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că pretindeţi ascultare oarbă de la poporul Meu pentru împlinirea poruncilor voastre nedrepte şi potrivnice lui Dumnezeu, iar voi daţi cu copita ca măgarii la voia Tatălui Meu.

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că părăsiţi oile Mele şi îi îmbrăţişaţi pe lupi. Păstori necredincioşi şi năimiţi, care stricaţi via Mea şi întinaţi partea Mea cu întinăciunea ecumenistă, care daţi partea Mea cea dorită în pustiul neumblat al panreligiei antihristului. Cum veţi scăpa de Judecata ce va să fie?

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că aţi numit ereziile Biserici, făcându-le asemenea cu Sfânta şi neprihănita Mea Biserică, pe care am câştigat-o cu Sângele Meu.

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că organizaţi conferinţe împotriva sectelor şi ereziilor noi, dar conlucraţi în chip minunat cu cu cele vechi, condamnate de Sfinţii Părinţi.

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că închideţi oamenilor Împărăţia Cerurilor; voi nu intraţi, dar nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. Îi înşelaţi pe eterodocşi cu înşelare jalnică numind Biserici adunările lor satanice şi asigurându-i că sunt botezaţi şi merg pe calea cea bună şi sigură.

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că pregătiţi Sinod sfânt şi mare, nu ca să daţi, aşa cum spuneţi, mărturia Ortodoxă în lume, ci ca să desfiinţaţi poruncile Mele.

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că vă îngrijiţi şi vă preocupaţi de mediul înconjurător (natural), în loc de cel duhovnicesc, adică de pădurile pământului, care sunt mistuite de foc din pricina fărădelegilor ce se săvârşesc pe el (pământ), iar nu de sufletele oamenilor, care trebuie să moştenească Împărăţia Cerurilor; de dobitoace, de zburătoare şi de cele dispărute, mai degrabă decât de embrioanele umane ucise în chip înfricoşător prin avorturi. Câini fără de glas, care nu latră, adormiţi în paturi, cărora le place să trândăvească, încăpăţânându-se să nu mustre genocidul acesta.

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, care vă făţărniciţi că sprijiniţi drepturile omului în parlamentele statelor, însă îi afurisiţi fără justificare pe cei care vă mustră fărădelegile voastre.

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că îl afurisiţi pe robul Meu, apărătorul Numelui Meu, judecându-l fără drept de a se apăra. Căci aţi spus în sinea voastră: De partea noastră este puterea legii dreptăţii. Veniţi să-l afurisim pe acesta, pentru că nu ne este folositor şi se împotriveşte lucrurilor noastre şi ne impută nouă încălcările legii; greu ne este chiar şi a-l vedea. Nedrepţilor şi nelegiuiţilor! Nu ştiaţi că blestemul aruncat pe nedrept şi care nu află loc, se întoarce la cel care l-a aruncat?

Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că dăruiţi oamenilor Coranul în loc de Evanghelia Mea, şi îl mai numiţi şi sfânt. Dacă credeţi că Coranul este sfânt, atunci vă lepădaţi de Mine şi de Evanghelia Mea. Iar dacă nu credeţi că este rătăcire şi minciună, dar îl numiţi sfânt ca să placeţi celor de alte credinţe şi celor care primesc darul făţărniciei voastre, vă amăgiţi şi dragoste nu aveţi întru voi.

S-au pocăit cărturarii şi fariseii după acele înfricoşate «Vai» -uri pe care le-a rostit Hristos împotriva lor? Din păcate, nu. În loc să se pocăiască, „s-au sfătuit ca să-L prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă”[5]. Se vor pocăi ecumeniştii în urma mustrării făcută împotriva lor? Dacă l-am fi întrebat pe Sfântul Vasile cel Mare, ne-ar fi răspuns: „Nici etiopeanul nu-şi schimbă pielea, nici leopardul culorile sale, nici cel întărit în dogme strâmbe nu este cu putinţă să se întoarcă de la răul ereziei”[6].

Suntem îndreptăţiţi ca noi, astăzi, să fim mai optimişti decât luminătorul cel mare care luminează din Cer, Vasilie din Cezareea, când aceea, pe care sunt chemaţi ecumeniştii să o nege, este nu o erezie, ci panerezie?

Sursa: Orthodoxos Typos, 14 Mai 2010!

Vorbim adesea despre corupție și despre corupți ori despre statul paralel ca și cum am fi încă un stat suveran.

Dacă am fi un stat suveran, am pune pe primul plan credința ortodoxă, credința care i-a salvat pe români de-a lungul secolelor. Din păcate, aici avem mult de recuperat. Ortodoxia noastră suferă din cauza sufocării de către politic, din cauza ecumenismului, din cauza a globalismului și din cauza înmulțirii păcatelor acestui neam. Chiar și unii clerici sunt preocupați acum de digitalizarea persoanei mai mult decât de mântuire, iar necuratul își face de cap în această țară. Sfântul Arsenie Boca spunea că ,,pentru desfrânare, avorturi și vrăjitorie se plătește o taxă”. Și o plătim. Digitalizarea persoanei este mai periculoasă pentru mântuire decât vrăjitoria, conform capitolelor 13 și 14 din Apocalipsă. Este de-a dreptul fatală, căci ne desparte iremediabil de Dumnezeu, Care ne recunoaște după numele de Botez, nu după număr. Odată cu primirea documentelor electronice, primim și o influență demonică în măsură să ne facă să acceptăm ulterior și implantul cu cip. Iată de ce ecumenismul îi cere Ortodoxiei să renunțe la conceptul de îndumnezeire. Oficial, ni se vor prezenta doar facilitățile acestor implanturi. Când vom vedea ce se ascunde în spatele acestor facilități, va fi prea târziu. Dezincriminarea unor păcate grave atrage mânia lui Dumnezeu. Dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, ne va supune cel viclean. Fără să ne ceară acordul!

Dacă am fi un stat suveran, am dispune în primul rând de o armată capabilă să apere interesele românilor. Cum stăm la acest capitol? Cu servicii secrete îngenuncheate ori puse chiar în slujba străinilor, e cam greu să vorbim despre suveranitate… În plus, iată că ,,e nevoie” și de trupe străine pe teritoriul țării noastre!

Dacă am fi un stat suveran, am stabili noi înșine politicile economice astfel, încât acestea să-i avantajeze pe români. Așa ceva nu se mai întâmplă de multă vreme… Românii pleacă în lumea largă în căutarea unui loc de muncă în timp ce ,,suveraniștii” ne întrețin ideea cum că am fi încă un stat suveran.

Dacă am fi un stat suveran, i-am lăsa pe patrioții autentici să se remarce, să ajungă la conducere și să ne reprezinte cu demnitate în lume; am respecta dreptul fiecării cetățean de a alege și de a fi ales. Din păcate, aici stăm cel mai prost. Stăpânii acestei lumi aproape că îi numesc pe președinții României de câțiva ani buni…

Dacă am fi un stat suveran, am avea propriile politici educaționale, astfel încât tânăra generație să poată distinge binele de rău și să păstreze cu responsabilitate valorile acestui popor. Din păcate, și în acest domeniu se impun idei de import menite să-i îndepărteze pe tineri de Dumnezeu și să le distrugă moralitatea și chiar demnitatea. Și aici mă refer la toți factorii educaționali: familia, școala și societatea.

În altă ordine de idei, nu pot să nu mă întreb dacă există o mișcare cu adevărat suveranistă în România sau dacă pur și simplu ne permitem să ne jucăm ,,De-a suveranismul” sfidând cu cinism realitatea. Un suveranist adevărat este fidel acestei doctrine indiferent dacă e vorba despre România, despre Palestina sau despre oricare altă țară. Slugărnicia pe plan politic și/ sau religios față de cei care ne pot oferi avantaje lumești nu poate fi o trăsătură de caracter a unui suveranist. Punct.

Patrioții români ar trebui să fie mai atenți la opțiunile care li se livrează pentru salvarea situației în care se află țara noastră. Și numai Dumnezeu ne poate arăta Calea, Adevărul și Viața. Orice demers în care Dumnezeu și credința ortodoxă sunt excluse ori trecute pe plan secundar este sortit eșecului. Și aici nu mă refer la acțiuni de fațadă, ci la o atitudine autentic ortodoxă, la un acord permanent între vorbă și faptă. Cum să dorim să recâștigăm suveranitatea României când nu doar politicienii, ci chiar și unele fețe bisericești sunt de acord cu documentele biometrice, de exemplu? Dumnezeu să-i ocrotească pe acei clerici care îi povățuiesc spre mântuire pe români spunându-le să le evite! Însă știm că fiecare dintre noi avem obligația de a ne informa pentru a putea evita sclavia digitală în care suntem atrași prin facilități de tot felul.

Despre ce fel de suveranism putem vorbi atunci când fiecare român poate fi controlat total din interior și din exterior? Asta pe plan lumesc. Dar cum ne vom mântui dacă acceptăm un număr al cărui semn este 666 în locul numelui de Botez? Cum ne va mai auzi Dumnezeu dacă acceptăm să ne închinăm fiarei apocaliptice sfidând capitolele 13 și 14 din Apocalipsă? Chiar nu pricepem că stăpânii acestei lumi vor să ne lase fără ajutor divin pentru a ne supune mai ușor? Cei care se declară suveraniști ar trebui să înțeleagă acest lucru, nu să pună umărul la digitalizarea persoanei, lucrare satanistă care va avea drept scop final închinarea la Antihrist. Care suveranist cunoscut se pronunță deschis împotriva digitalizării persoanei? Nici unul. Câteva voci suveraniste critică alte aspecte ale vieții social-politice, dar nu și digitalizarea persoanei.

De aceea consider că suveranismul românesc a fost arestat de multă vreme și pentru mulți ani. Acum are loc la vedere initimidarea celor care ,,își permit” să mai vorbească despre suveranitate. Să plângem la icoana Maicii Domnului și să o rugăm să ne ajute să ne mântuim în primul rând și să atragem mila și ajutorul lui Dumnezeu pe toate planurile.

Dumnezeu să ne ajute să facem pocăință pentru păcatele săvârșite cu vorba, cu fapta și cu gândul și să facem voia Sa! Amin.

Sora Pelaghia

Domnule prefect,
Ca reprezentant al guvernului în teritoriu, aflat în slujba Poporului Român, vă rog să transmiteți mai-marilor zilei, cățărați la vârful puterii, acest mesaj:
Asasinilor, încetați imediat genocidul împotriva Poporului Român, pe care-l otrăviți din aer cu ajutorul acelor avioane. Otrăviți aerul, apa, solul, vegetația. Oamenii se îmbolnăvesc din pricina voastră. Sunteți atât de inconștienți încât nu înțelegeți că vă otrăviți și familiile voastre, vă otrăviți pe voi înșivă? Încetați să mai executați orbește ordinele venite de la nebunii din uniunea europeană.

Credeți că sunteți veșnici în funcții și intangibili? Vă spun că vremurile se vor schimba și veți ajunge să răspundeți pentru aceste fapte criminale. Chiar de veți scăpa de justiția omenească, pedepsele lui Dumnezeu vor veni asupra voastră.
Iovița Vasile
Sânmihaiu-Almașului, 7 octombrie 2026

PS Deputatul Mihai Lasca a cerut explicații Autorității Aeronautice Civile Române cu privire la otrăvurile răspândite din avioane, așa numitele dâre ale morții. Nu i s-a dat un răspuns clar, deslușit, adică nu i s-a spus adevărul, nici nu a fost mințit, ci i s-au indicat oareșce surse, care sunt tot ale sistemului criminal antihristic. E limpede că se tem de adevăr.

Aflăm, în schimb, o informație de interes national, pentru noi și pentru generațiile care vor urma. La vârsta de două luni, Mihai Lasca a făcut pipi în scutec. A recidivat după o lună, fapt pentru care o instanță bihoreană l-a condamnat la doi ani de închisoare, cu suspendare (Gândul)

Ce lepre grețoase!

,O vreme, poți minți pe toată lumea; pe unii îi poți minți tot timpul, dar ca să îi minți pe toți, tot timpul, e cu neputință”.

N-am crezut niciodată că 6 milioane de e vor fi pierit în zisul holocaust din lagărele de oncentrare naziste. Mai întâi, pentru că cifra a fost avansată de evreii care au confiscate doliul mondial. Apoi ea a fost stabilită prin 1915, cu 25 de ani înainte arderea de tot în crematoriile imaginare care s-ar fi aflat în lagăre. Crucea Roșie, care a inspectat lagărele, nu face nicio mențiune cu privire la existența camerelor de gazare și a crematoriilor de mare capacitate. De ce?

Un evreu cinstit, Gerard Menuhin, fiul celebrului violinist Yehudi Menuhin a spus deslușit că Auscwitz era un loc de detenție groaznic, dar nu era lagăr de exterminare. Același ne spune că holocaustul e o invenție sionistă, ridicată la rang de ,,religie”. Citindu-i textul, scris cu onestitate, constatăm că deținuții din lagăre aveau o serie de înlesniri, ceea ce contrastează vădit cu imagine aceea ne-a fost prezentată de propaganda mincinoasă.

Prezint două calcule naive, cu cifre absolut nerealiste, absurde chiar, dar care au puterea să ne convingă că uciderea a 6 milioane de evrei în perioada 1940-1945 era cu neputință. Cei cinci ani ai zisului holocaust însumează1825 de zile. Admitem, prin reducere la absurd, că în fiecare zi au fost uciși 1000 de evrei. Cifra 1000 e mult exagerată. Avem deci 1825 X 1000 = 1 825 000 de oameni. Unde e diferența până la 6 000 000? Dar dacă introducem în ecuație și ne-evreii? Imposibil să extermini atâtea persoane și să le arzi în crematorii.

Alt calcul. Din 1940 până astăzi. 1926, sunt 88 de ani. Aceștia însumează 32 120 de zile. Admitem, prin reducere la absurd, că în toată această perioadă, în fiecare zi au fost uciși 100 de evrei. Avem 32 120 X 100 = 3 212 000. Aceasta înseamnă că crematoriile (imaginare) ar trebui să mai lucreze încă vreo 70 de ani de-acum înainte, pentru a împlini cifra de 6 000 000. Absurdul în toată splendoarea lui!

Nu spun că nu au murit evrei. Au murit, așa cum au pierit și numeroși ne-evrei. Dar să ridici cifra de la câteva sute de mii la, 6 milioane și să pretinzi apoi despăgubiri pe măsură, mi se pare o exagerare penibilă. Și ce fel de holocaust a fost acela, în condițiile în care crematoriile cu capacitate mare de ardere n-au existat, iar ,,holocaust” tocmai asta înseamnă, ardere de tot a animalului adus jertfă, sau a evreilor? Ca să fim corecți până la capăt, spunem că cei decedați din lagăr din pricina bătrâneții, bolilor inerente, accidentelor erau, într-adevăr, incinerați în crematorii de mică capacitate și urna cu cenușă era trimisă familiilor, potrivit uzanțelor. Ne-evreii nu sunt considerați victime ale holocaustului, chiar dacă au pierit în exact aceleași condiții. Holocaustul imaginar e o religie exclusiv khazarovreiască.

Presbiter Iovița Vasile

„Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au ne-cazuri: sunt daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi – le e frică că pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă?

Pr. A.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, şi este vorba de o intervenţie oarecare, de un exa¬men oarecare, atunci apără-te pentru locul ăla. Dar dacă nu se poate, în final, să te aştepţi… şi cu nici un chip… pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie, îngrozitor, vor¬ba lui Coşbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veş¬ni¬cia ei.”
Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veş¬nicii albe, şi ai renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viaţa de pe pă-mânt. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: „şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Viaţa atunci începe. Vă daţi dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi ade¬vărul – faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu, sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte… Şi pentru ce (să ne fie teamă – n.n.)? Dragii mei, teama de moarte este o mare greşeală. Teama de moartea fizică, murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?
– Totuşi, oamenii nu-şi dau seama că preţul compro-misului e riscul de a-ţi asuma iadul. Adică, nu-şi dau seama că pot ajunge în iad.

Pr. A.: Păi, nu prelungim discuţia. Sigur că da, ce mai! Între¬barea se pune: „care este adevărul?” Să ştie (oamenii – n.n.) adevărul tot: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cine n-a apărat adevărul? Să-i cu¬noască (oamenii – n.n.) pe Părinţii lor. Lumea nu cunoaşte frumuseţea Ortodoxiei, de aia tot discută atât de mult, şi o compară. Nu cunoaşte frumuseţea şi adâncurile ei. Nu au o credinţă trăitoare. E o credinţă mâzgălită. (Ei – n.n.) aşteaptă Paştele cu fripturi şi cozonaci. Nu îl aşteaptă cu frumuseţea Învierii.
(…)
– Dar dacă există preoţi care sunt ameninţaţi că dacă apără Credinţa Ortodoxă în faţa ereziilor contemporane, vor fi caterisiţi. Ce să facă preotul care e ameninţat cu caterisirea? „Dacă nu taci şi dacă mai vorbeşti despre catolici sau despre ecumenism, vei fi caterisit!” Ce să facă?

Pr. A.: Nu vă supăraţi: cine, ce să facă?
– Preotul care e ameninţat cu caterisirea: „Dacă nu taci, vei fi caterisit”. Ce atitudine să aibă?

Pr. A.: V-am spus: să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Că viaţa înseamnă moarte continuă, apărând adevărul. Nu apărăm un cozonac frumos de Paşte. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica şi veşnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apărăm adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai spus, ori anatemizat, ori… ce, ne jucăm? Să fim gata de jertfă!
(…) Domne’, aperi adevărul. Nu ştiu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile ştiu, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi. Păstrează-ţi mai departe poziţia, că nu mai contează viaţa. Nu vezi cum se pune problema? „Domne’, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că tu ai ieşit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează viaţa?”
***
„Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat. Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.„
Părintele Arsenie Papacioc („Ne vorbește Părintele Arsenie”)