ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

„Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec…„ (Evrei 5, 6)

Poate că te-ai întrebat, tânărul meu prieten, de ce tocmai eu m-am adresat ţie şi în numele cui îţi vorbesc. Ce drept am la acest cuvânt care te tulbură şi te obligă la întrebări neliniştitoare? De ce am venit să-ţi confirm spaimele tale neînţelese şi să-ţi deschid nişte perspective atât de noi şi de neaşteptate încât să-ţi strice fragilul tău echilibru de apărare? Poate că, descoperindu-ţi puritatea şi inocența pe care nu ţi le cunoşteai, te-am făcut mai vulnerabil la răutatea lumii. Te-am făcut mai deschis pentru suferinţă şi este firesc să te întrebi care este rostul ei. Are ea o finalitate, sau este doar o întâmplare oarbă, un destin trasat de stele, un ocean nesfârşit în care să înoţi fără nădejdea de-a ajunge la vreun ţărm?

Îţi vorbesc în numele lui Hristos şi al Biserici Lui. În numele preoţiei la care Iisus m-a chemat. Fiindcă nimic din ceea ce se petrece în lumea aceasta nu este un joc al întâmplării inconştiente şi arbitrare, ci toate pornesc de la o cauză şi tind spre o finalitate care se află în afara lumii. Cauza este Dumnezeu şi finalitatea este tot Dumnezeu; El este „începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega” (Apocalipsa 1,8). Dar care oare este tabloul acestei lumi? Ce certitudine ne oferă ea, ce fericire ne poate aştepta la cotiturile necunoscute ale vieţii, ce mângâiere în nenorocire? Nu voi începe nici cu viaţa, nici cu moartea, nici cu începutul, nici cu sfârşitul, ci cu datul, cu ceea ce se întâmplă cu noi în fiecare zi. Te-ai întrebat, tinere, care este rostul tău în lume şi dacă totul se reduce la ea?

Dacă ne-am născut să fim robii materiei, ba încă printr-o justificare filosofică, atunci finalitatea vieţii este sclavia. Dacă libertatea noastră se reduce la necesitate sau la logică, atunci libertatea noastră este sclavie.Dacă toată cunoaşterea noastră se reduce la o sterilă şi niciodată împlinită înţelegere a legilor materiei, atunci cunoaşterea noastră este sclavie.Dacă iubirea noastră se reduce la luptă pentru existenţă, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decât sclavaj. În sfârşit, dacă toate convingerile noastre izvorăsc dintr-o doctrină oficial impusă, atunci ele nu pot fi decât sclavie. Şi în toată această înşiruire, tinere prieten, unde este locul sufletului tău?

Tu simţi că dincolo de tot materialismul cu care ai fost intoxicat, dincolo de ateismul care îţi este impus cu violenţă ideologică, există ceva mult mai vast, mult mai autentic şi mult mai aproape de tine decât tot ceea ce te-a sufocat în această baie materialistă. Spre acel ceva, ca spre o lume visată şi bănuită, te împinge duhul din tine. Această lume se străvede ca un spaţiu azuriu, scăldat în lumina soarelui, printre zăbrelele interdicţiilor pe care societatea ţi le impune. Un limb. Să ştii, prietene, că nici o ideologie ateistă, nici o regulă materialistă, oricât de autoritar ţi-ar fi impusă, nu este în stare să ridice un zid total impenetrabil între tine şi lumea spirituală. Sufletul nu poate fi făcut prizonier. Este o lege pe care materialiştii o ignoră, spre pierzania lor.

În plan spiritual, nu există prizonierat fără speranţă. Învăţătorii tăi îţi vorbesc despre ateism şi merg în taină la biserică! Iată o fisură prin care lumina de aur a spaţiului spiritual ajunge până la tine. Conducătorii tăi ideologici tună şi fulgeră împotriva religiei, proferând imprecaţiile cele mai teribile, dar la vreme de nenorocire îşi fac şi ei cruci repezi, cerând ajutor de la Dumnezeu! Ca în vremea cutremurului din 4 martie. Iată încă o fisură prin care sufletul tău evadează din carcera sufocantă pe care ideologia oficială ţi-a construit-o cu atâta sârg. La şedinţele de ateism, vorbitorii, obligaţi să ia cuvântul, îi blamează pe cei care cred sau care au fost prinşi săvârşind „crima” de a merge la biserică. Dar dincolo de vorbele lor mincinoase, dincolo de afirmaţiile lor rostite pe un ton fals, tu sesizezi teama de a nu fi descoperiţi că şi ei au o credinţă religioasă! Minciuna, în care ei înoată atât de lamentabil, sparge încă o dată zidul carcerei tale, lăsând să pătrundă pe acolo o dulce lumină, iar tu să te întrebi: „De unde vine această lumină nefirească? Este o lumină străină de lumea noastră!”.
Despre aceste lucruri ţi-am vorbit în cele patru cuvinte anterioare şi tot despre ele îţi voi vorbi şi mai departe. Fiindcă sunt preot al lui Hristos. Pentru că Dumnezeu ne-a descoperit, prin iubire, această taină a lucrărilor Sale. Şi fiindcă Iisus mi-a poruncit să ţi-o fac cunoscută şi ţie, ca tu să nu poţi spune: „Nu am ştiut!”. Ca să ştii că poţi să zbori şi că numai zborul spiritual este cu adevărat înalt; cel al materiei este ca un zbor cu aripi frânte. Ţi-am vorbit despre toate acestea, fiindcă Biserica lui Hristos a ieşit din catacombe. Ea străluceşte orbitor pe pământul acestei ţări, înalt zidită în inimile noastre. A fost dărâmată Biserica Enei, dar cine dintre noi, români şi creştini, o poate uita? Se va ridica pe locul ei o cârciumă, simbol al unei concepţii care socoteşte biserica o plagă, iar cârciuma o fericire pentru popor…

Vai de arhitectul care va construi acolo, legându-şi pe veci numele de agresiunea împotriva unei dovezi a geniului românesc voievodal de construcţie şi de credinţă! Vai oficialităţii care îşi va clădi gloria şi autoritatea pe dărâmarea de biserici şi pe zidirea de cârciumi! Vai de acea concepţie care socoteşte că un han Agapia este mai de preţ decât o mănăstire Agapia! Vai de cei ce socotesc că Patriarhia Romană este istorie care poate fi pusă la muzeu, neînţelegând că ea este viaţă vie şi mereu prezentă! Nu istorie osificată, ci suflet viu.Vai lor şi vai celor ce se pleacă forţei, admiţând distrugeri care niciodată nu vor putea fi admise de istorie!

V-am spus toate acestea pentru că sunt preot, pentru că suntem preoţi şi ascultăm de porunca lui Dumnezeu, Care spune că lumina nu se ascunde sub obroc, ci ea trebuie să lumineze dinaintea tuturor. (Matei 5, 15) V-am spus toate acestea, tinerii mei prieteni, ca să judecaţi şi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de oameni mai mult decât de Dumnezeu. Şi deoarece Cel ce S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea lumii ne-a poruncit să nu ascundem adevărul cel dumnezeiesc. V-am spus toate aceste lucruri ca să înţelegeţi că prin credinţă spargem zidurile şi rupem lanţul primejdiilor, chiar dacă „în lume necazuri vom avea”(Ioan 16, 13).
Există un război continuu între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, între libertate şi prizonieratul de idei, între puritate şi corupţie; şi toate aceste bătălii se dau pe un singur câmp de luptă, care este inima omului. Acestei inimi îi vorbesc, eu, preotul lui Hristos, căci inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea le ignoră, cum spunea Blaise Pascal („Le coeur a ses raisones, que la raison ne connait point …”).

Ce înseamnă atunci preoţia? Ea înseamnă să fii martorul îndurerat al suferinţei umane şi să o iei pe umerii tăi. Să fii cel ce încălzeşte pe lepros la sân şi dă celui mizerabil viaţa prin suflarea gurii lui. Să fii consolatorul tare al oricărui nefericit, chiar atunci când tu însuţi te simţi doborât de neputinţă. Să aduci o rază de lumină strălucitoare în inimile celor nenorociţi, chiar atunci când ochii tăi orbi au încetat demult să mai vadă lumina. Să porţi pe umerii tăi muntele suferinţei umane, chiar atunci când fiinţa ta strigă zdrobită de propria-i suferinţă. Dar carnea ta se va revolta şi va zice: „Este inadmisibil eroismul acesta absurd! Unde este omul acela, unde este preotul pe care mi-l descrii, să-i pun şi suferinţa mea pe umeri?”.

Şi totuşi el există. Din când în când se trezeşte în noi preotul lui Hristos, care, asemenea samarineanului milostiv, se apleacă peste cel căzut între tâlhari şi, suindu-l pe asinul său, îl aduce din nou în Biserica lui Hristos. Şi uită de sine şi te consolează, omule al suferinţei! Cine, astăzi, se mai poate înduioşa de suferinţa ta? Cine altul, astăzi, îţi mai poate spune, înduioşat de soarta ta, cuvinte de consolare? De la cine mai poţi auzi, astăzi, cuvintele lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi…” Te-am văzut, tânărul meu prieten, brutalizat de cei mai în vârstă, jignit şi insultat, numai din vina de a fi tânăr. Ţi-am vorbit atunci ca unui om cu slăbiciuni şi dureri, ca unei fiinţe sensibile şi fără apărare. Te-am văzut atunci, spre spaima şi bucuria mea, cum te-ai aplecat şi mi-ai sărutat mâna, nu mie, ci preotului lui Hristos care-ţi aducea consolarea.

Pentru că ai biruit moartea la care te condamnase o doctrină ateistă, pentru că ai înviat înălţându-te din ruinele materialismului prăbuşit de tinereţea şi credinţa ta, îţi voi grăi acum cuvintele lui Iisus, aşa cum s-au rostit ele prin gura Apostolului Neamurilor. Ele sunt absurde pentru prizonierii materiei şi materialismului, pentru cei ce substituie cârciuma Bisericii şi indecența suferinţei. Dar pentru tine ele vor suna pline de sens spiritual şi de adevăr:

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?” (I Corinteni 1, 18-20).

Unde sunt toţi aceştia, prietene al meu? Nu mai este nici unul. Doar tu ai rămas aici, viu şi întreg în Biserica lui Hristos; tu, popor sfânt, agonisit de Dumezeu; tu, temelie pe care se zideşte sufletul ortodox al neamului românesc; tu, singura lui salvare şi dăinuire prin veacul acesta.

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a patra miercuri a Postului Mare, la 5 aprilie 1978.

„Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, un cer nou Şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea…” (II Petru 3, 13).
Mă adresez din nou ţie, tinere, pentru că pe tine te-am ales dintre toţi cei cărora m-aş fi putut adresa; căci tu eşti cel mai apt să asculţi cuvântul lui Hristos, tu eşti nobil şi pur, deoarece educaţia ateistă nu a reuşit încă să întunece cerul din tine. Tu încă mai priveşti în sus, tu încă mai poţi auzi chemările înalte; zborul tău spre sferele cereşti nu a putut fi zăvorât de gratiile unor concepţii arbitrare. Pentru tine aspiraţia spre cer există, materia nu te-a făcut prizonierul ei. De aceea, tinere, te chem de şapte ori, căci şapte sunt laudele zilei către Dumnezeu, aşa cum spune Psalmistul:

„De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale”.

Vom vorbi astăzi despre cer şi despre pământ. Nu te voi înfricoşa, prietenul meu, cu tablourile zguduitoare ale sfârşitului lumii. Zilnic ne stă moartea în faţă: prezenţa ei e mai sufocantă decât viaţa, mai reală decât ea, căci moartea e coşmarul nostru de fiecare clipă. Trăieşti cu moartea lângă tine, prietene, şi încă nu te-ai obişnuit cu ea, fiindcă eşti viu şi autentic, mai viu şi mai autentic decât îţi închipui tu însuţi. Un cer şi un pământ…
Îmi aduc aminte de o poezie. O recita cineva de pe ecranul televiziunii, poetul însuşi. Ţinea mâna dreaptă ridicată, avea o față forţat inspirată şi scanda monoton, încercând să provoace auditoriului un fel de transă. Fiecare vers era secondat de un cor de copii – falsă litanie, impusă de circumstanţă: „Poţi să numeri, cerule, câte unul, câte doi, câte trei…” – şi aşa mai departe, până la zece. Era o imprecaţie, o sfidare pe care o arunca cerului. În esenţă, poezia pe care am ascultat-o voia să spună cum cerul putea să-i numere pe poet şi pe cei împreună cu el, câte unul, sau câte doi, sau câte trei, mult şi bine, dar nu-i va putea birui. Cam aceasta era ideea. Era un poet ateu şi adept declarat al materialismului. Dar cărui „cer” s-o fi adresat el? Să fi fost „tăria” constituită din straturile succesive ale atmosferei? Ar fi fost un monolog fără noimă. Poetul, după convingerea cu care vorbea, se adresa cuiva care-l putea auzi şi chiar „număra”. Ciudat, căci nu era vorba de o personificare (devenită atât de banală pentru poezie), ci el credea cu tot dinadinsul că este auzit şi că sfidarea lui era un act de eroism. Se adresa cerului metafizic, pe care se căznea să-l diminueze şi să-l nege afirmându-l!

Tocmai despre acest cer vreau să-ţi vorbesc aici, prietenul meu. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Un cer şi un pământ, un imanent şi un transcendent, un dat material şi o aspiraţie spre desăvârşire; un spaţiu supus timpului, pe de o parte, şi o existenţă aspaţială, atemporală, pe de altă parte. De atunci şi până acum păstrăm în noi nostalgia integrării noastre în cerul lui Dumnezeu; de atunci şi până acum nu am uitat nici o clipă că acolo este centrul spre care aspiră cerul din noi. Spune-mi, tinere, cât de mult ai crezut în afirmaţia pe care ai auzit-o repetată până la obsesie în şcoală, la radio, la televizor, prin ziare, la adunările de tineret, anume că te tragi din maimuţă? Şi cât te-a onorat oare o asemenea descendență? Noam Chomsky (lingvist american, părintele gramaticii generative) spune că „oamenii cei mai stupizi învaţă să vorbească, dar cea mai inteligentă dintre maimuţe nu va ajunge niciodată să o facă”…

Şi acum, iată, un glas din cer ţi se adresează: „Tu eşti fiul Meu!” Şi, ca şi lui Iisus pe când vieţuia în lume, glasul îţi confirmă: „Te-am proslăvit şi iarăşi te voi proslăvi”. Eşti pământ şi cer, întuneric şi lumină, păcat şi har. Ştiu, prietene, că te chinuiesc interogaţiile despre sensul existenţei tale în lume şi despre rostul acestei lumi, în general. La întrebarea ta limitată, te-a putut oare satisface răspunsul gata fabricat şi impus prin autoritarism: „Cerul este o ficţiune, materia este totul; ea îţi vorbeşte prin simţurile tale interne şi externe”? Ea, materia, şi-a organizat aşadar structura şi evoluţia după nişte legi atât de complicate, înainte de a fi existat şi cel mai mic rudiment de creier, încât atunci când a apărut creierul superior al omului, singura cale prin care materia se recunoaşte pe sine, ea nu s-a mai putut recunoaşte! De atunci şi până acum se zbate într-o sterilă şi jalnică sforţare de a descoperi legile pe care materia acefală şi le-a fixat într-o vreme când nu era decât întuneric şi inconştienţa!

Tu ce crezi despre acest joc al neinteligenței care anulează orice inteligenţă umană, fie ea şi colectivă? Vezi că până şi cea mai elementară logică te obligă să admiţi o inteligenţă din afara lumii? Dar eu te chem la un zbor mult mai înalt, la abandonarea ta totală, la curajul care sfidează raţiunea; te chem la Dumnezeu. La ceea ce transcede lumea, ca să cunoşti cerul infinit, cu bucuriile lui duhovniceşti, cerul pe care îl bâjbâi acum în iadul tău, în căutarea ta şi chiar în starea ta de revoltă nedeliberată. Acest cer, cu ierarhia lui divină, cu lumina divină care coboară din treaptă în treaptă, pentru a se întoarce apoi la propria-i sursă, care este Dumnezeu, nu ne numără din doi în doi sau din zece în zece. Pentru că, în fața cerului, prietene, tu nu eşti o biată piesă prinsă într-un mecanism care te zdrobeşte, ci eşti un suflet, un tot, atât de liber în actele tale, atât de demn de preţuit, încât Însuşi Dumnezeu, sub chipul celei de a două Persoane treimice, a venit în lume să Se răstignească pentru tine.
Cât de ridicolă îţi poate apărea acum sfidarea poetului care credea cu atâta tărie în cer încât simţea nevoia să asocieze imprecaţiei sale corul copiilor, ca pe un scut!

Să nu crezi, tinere, în atotputernicica materiei! Pământul este finit, materia o putem epuiza în câteva minute, prin scindări succesive, până la dispariţia ei, ajungând, dacă nu-L admitem pe Dumnezeu, la neant. Vezi bine că afirmaţiile absolute ale materialismului se sprijină pe un suport limitat. Vezi bine că atributele acordate materiei – infinită, eternă, autocreatoare – sunt noţiuni pur spirituale. A nega cerul înseamnă a nega orice existenţă care nu cade sub incidenţa simţurilor mele.

A nega spiritul înseamnă a admite că, în clipa în care mi-am închis ochii şi mi-am astupat urechile, lumea intră în inexistență. Şi acum, prietene, vreau să-ţi recit cel mai frumos poem care s-a scris vreodată despre cer şi despre pământ. Este începutul Evangheliei lui Ioan:
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Cum ar putea oare întunericul să încarcereze lumina, materia să înăbuşe spiritul, ateismul să anuleze credinţa în Dumnezeu, sau constrângerea să ne facă să pierdem dorul de libertate? Cerul te numără pe tine singur şi numai pe tine, pe fiecare în parte, tu, unică şi nerepetabilă fiinţă, prietene al meu, omule!

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în a doua miercuri a Postului Mare, la 22 martie 1978.

Iată, tânărul meu prieten, că am ajuns la jumătatea drumului pe care l-am început împreună cu tine, în prima miercuri de dinaintea Postului Mare, din săptămâna numită “a brânzei”. Atunci ţi-a răsunat pentru prima dată chemarea pe care urechile tale însetate de adevăr au primit-o, iar sufletul tău dornic de absolut a urmat-o. Pe atunci eram singur, dar ştiam că glasul meu nu era vox clamantis în deserto, căci erau cuvintele lui Iisus; ştiam că vorbele prin care îţi spuneam:
„Pregăteşte calea Domnului, drepte fă cărările Lui spre inima ta!”,
vor pătrunde în urechile tale.

Şi nu m-am înşelat, căci iată câţi suntem astăzi aici ca să ne mărturisim, chiar şi numai în inima noastră, credinţa în Hristos şi dragostea unora faţă de alţii. De ce te-am numit prietenul meu şi de ce mi-am dat sufletul în inima ta, tinere? De ce am crezut în tine până la a te implica în actele mele de credinţă, până la a-mi pune viaţa pentru tine? Pentru că duhul meu a cunoscut sufletul tău, încă înainte de a-mi fi auzit tu cuvintele şi încă înainte ca eu să te fi văzut.

Îţi ştiam neliniştea şi frământarea, nefericirea şi suferinţa. Înţelesesem încă de pe atunci că răutatea ta era un scut împotriva lumii, iar bravada ta – o apărare pentru rănile tale. Pentru că tu eşti prietenul meu; ne leagă o prietenie pe care nimic şi nimeni n-o poate desfiinţa, deoarece libertatea noastră este garantată de Iisus, iar temelia iubirii noastre este El, Cel Înviat, Care ne-a spus:
„De acum nu vă voi mai numi slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpânul ei; ci vă voi numi pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15).
Cine ţi-a mai mărturisit asemenea adevăruri? Din toate părţile te înconjoară o atmosferă de mister, ca un complot urzit de cei mari. O reţea selectivă nu lasă să ajungă la tine decât ceea ce aserveşte unei singure idei sau concepţii impuse. Unde este libertatea ta de opţiune şi unde este cuvântul tău? Unde este nobila libertate dată ţie de Dumnezeu, în baza căreia poţi avea satisfacţia de a răspunde în fața istoriei? Atunci de ce să mă mir că nu ştii ce este libertatea, nici cum s-o foloseşti? De ce să mă mir că nu ştii cu adevărat ce înseamnă prietenia şi iubirea, nici cui să le dai, nici cum să le păstrezi? Cine din lumea aceasta îţi este prieten adevărat, sau cine „şi-ar pune sufletul” pentru tine?

Din orice grupare socială ai face parte, eşti mereu exclus de la raţionamentele de bază, singurele care le justifică existenţa ca fenomene sociale. Orice excludere de la aceste justificări te aruncă în postura de sclav. Există o taină socială şi filosofică de la care eşti sistematic îndepărtat, oferindu-ți-se doar concluzia. Cu autoritate. Dacă eşti inapt să cunoşti calea prin care se ajunge la concluzii, de ce ai fi apt să cunoşti concluzia? Iar dacă eşti apt, atunci de ce această taină? Se teme cineva de dreapta ta judecată? Sau de libertatea ta? Sau de prietenia ta? Poate să fie credinţa religioasă obiectul unei interdicţii?
Sclavajul de idei este la fel de greu ca orice sclavaj. Iisus îţi oferă, prin Biserică, taina adâncă a dumnezeirii şi a prieteniei Lui. Nu mai eşti rob, ci prieten, de vreme ce ţi se dezvăluie taina lucrurilor divine. De mult eziţi să-L alegi pe Iisus ca prieten. Îţi era poate teamă de oceanul de libertate în care trebuia să te afunzi. Dar Iisus te alesese cu mult înainte ca tu să-I fi auzit glasul:
„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, iar roada voastră să rămână” (Ioan 15, 16).

Alegerea a fost făcută demult, fiindcă Hristos te-a iubit dintotdeauna, tinere, iar acum tu ai răspuns chemării Lui. De-acum eşti rânduit să mergi şi să aduci roade care să rămână. Să fii, pentru lumea în care trăieşti, un profet al lui Hristos. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi fiecare om să-ţi fie prieten. Să propovăduieşti prin actele tale această iubire unică şi nelimitată, care-l ridică pe om de la treapta de rob la aceea de prieten al lui Dumnezeu. Să fii profetul acestei iubiri liberatoare, care te scoate de sub orice constrângere, redându-te ţie integral, pentru că tu însuţi să te oferi lui Dumnezeu.

Cea mai înjositoare aservire a ta este aceea prin care ţi se interzice orice zbor teologic, orice încercare de a transcende imanentul şi prizonieratul lui. „Tu eşti robul voinţei mele – pare a ţi se spune – şi voinţa mea îţi interzice să crezi altceva decât ceea ce eu îţi îngădui să crezi!” De ce ţi se interzice putinţa de a părăsi spaţiul în care eşti prizonier al simţurilor şi al raţiunii tale? De ce ţi se impune ca real numai ce intră în această circumscriere, iar restul e declarat ficţiune? Şi atunci, mai ales, de ce nu ţi se îngăduie să pătrunzi cu propria ta cunoaştere în această aşa-numită ficţiune, ca s-o spulberi? Nu cumva există temerea că „ficţiunea” este mai reală decât ceea ce ţi se impune drept realitate?
Un sistem filosofic sau teologic (şi, mai ales, unul de trăire) nu poate fi desfiinţat din afara lui. Din acest punct de vedere, el rămâne o realitate inexpugnabilă pentru asediator. Fraze ca „Religia a fost creată de clasele exploatatoare” nu mai sunt astăzi în stare să stârnească nici măcar un zâmbet. Ele sunt pur şi simplu ignorate. Iar ţie, pentru că eşti tânăr, ţi se cere să iei în serios argumentaţia vreunei „Biblii hazlii” sau vreunei „Anticazanii” din „Scânteia Tineretului”, care se întemeia numai pe interdicţia de a i se răspunde! Libertatea înseamnă eliberarea de păcat şi de moarte în Hristos, iar în plan social lupta ideilor. La noi, ateismul are un curs forţat şi din ce în ce mai restrâns.

Viaţa nu stă în autoritatea de stat. Credinţa este însă în plin asalt, căci este un fapt de viaţă. Autoritarismul aserveşte, credinţa eliberează. Am citit în „Contemporanul” din 11 noiembrie 1977, sub titlul „Cu ateii despre Religie”, declaraţiile unor tineri la o anchetă făcută de reporterul revistei. Orice anchetă pe temă religioasă devine la noi sursă de nelinişte şi de teamă, deoarece a fi credincios este, pentru oficialitate, aproape o trădare. Dar tinerii de care vă vorbesc – toţi membri ai PCR – au răspuns conform cu credinţa lor, iar credinţa lor i-a făcut liberi. Vă îndemn pe voi toţi să citiţi acest articol din „Contemporanul”, organ oficios de ideologie materialistă al PCR.

Veţi vedea acolo ca tinerii anchetaţi s-au eliberat de sclavia teroarei, care ar fi putut să-i determine să-şi ascundă adevărata credinţă şi să facă declaraţii formale de ateism. Ei au biruit însă instinctul de conservare şi şi-au afirmat public şi curajos credinţa şi libertatea de opţiune pentru ea. Ei au ales deschis pe Hristos şi Biserica Lui. Erau toţi tineri ca tine, prietenul meu, şi tot ca tine de buni, de generoşi, de bravi. Erau prietenii noştri. De aceea s-au şi găsit unii dintre voi care să le scrie cuvinte de preţuire şi de încurajare, prin care voiaţi să le spuneţi că nu sunt singuri, ca toţi cei mai buni cred ca ei, iubesc ca ei, vor să se exprime liber ca ei.

Prietene, ne leagă această infinită iubire a lui Hristos, ne leagă organic credinţa în El. Şi ne leagă prietenia noastră comună, căci toţi oamenii suntem prieteni de-ai lui Hristos. Nu te teme, tinere, să te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme să respingi o ideologie ateistă, care urmăreşte să-ţi anuleze sufletul ca entitate metafizică, sau măcar să ţi-l schilodească. Nu te teme să afirmi că neamul nostru este dintru începuturile lui creştin şi ortodox, că douăzeci de ani de ateism impus şi de propagandă nu-i pot opri aspiraţia spre absolut. Crede şi iubeşte! Credinţa te face liber, iubirea te uneşte. Vei fi liber în unirea cu Iisus Hristos şi vei rămâne în dragostea Lui. Iată cât de sus ai ajuns, prietene, încât eşti acum prietenul lui Hristos! Pentru aceasta te iubesc, tinere; şi pentru aceasta cred în tine.

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a treia miercuri din Postul Mare, la 29 martie 1978.

Îţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul?
Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine.

Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi. Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual.

Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată.

Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă. Biserica lui Hristos este vie şi liberă. În ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajută-mă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iartă-l!” – eşti în Biserica lui Hristos.

Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină caldă şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos. Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.

Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgeră soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta? “, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine “.
Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.

Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii.

De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară“. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu.

Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos.

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în prima miercuri din Postul Mare, la 15 martie 1978.

A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira, nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe.

Cuvintele acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti.

Dacă nu ţi-a spus-o nimeni până acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună. Ce ştii tu, tinere, despre Hristos? Dacă tot ceea ce ştii ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea-credinţă de un adevăr – de singurul Adevăr care te poate face liber. Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos? Dacă tot ceea ce ştii se reduce la Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la educaţia aşa-zis „ateist-științifică”, ai fost privat în mod neomenos de lumina adevăratei culturi, de strălucirea spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om.
Unde ai auzit, prietene, cuvintele acestea:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”?

Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai bună, mai dreaptă şi mai simplă decât cea pe care rătăceşti orbecăind acum? Cine ţi-a pus valul peste ochi, ca să nu poţi vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de Iisus până la ultimele ei consecinţe?
Te văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos, şi deodată, totul se schimbă în tine, fața ta se schimonoseşte, instinctele îţi răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţa ca o dezlănţuire de stihii, şi devii violent… De unde ai învăţat violența, tinere? De la cine? Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii în lacrimi, ţi-am văzut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut că nu de la ei ai învăţat-o… Atunci, de unde? Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui.
Afară, pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis. Te-am văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând – şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată, cine este vinovat pentru căderea ta.

Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa ta răvăşită, numai în ea vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserică vei auzi glasul lui Iisus spunându-ţi cu blândeţe:
„Fiule, iertate îşi sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti”…
Nimeni nu ţi-a scris vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ură de clasă, de ură politica, de ură şi mereu de ură.
Cuvântul „iubire” ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei. Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acest glas al lui Iisus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său:

„Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?”

Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor: tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din sacrul oficiu, de a fi temple în care să locuiască Dumnezeu. Noi te chemăm la puritate.
Dacă nu ai uitat cuvântul „inocență”, dacă au mai rămas zone de copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări. Vino în Biserica lui Hristos! Vino să înveţi ce este inocența şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este scopul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţa noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde și nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi credinţa te va mântui.
Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun.

Aceasta este, tânărul meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni niciodată nu te-a învăţat să te lupţi, prin transparența viselor tale de inocență, care te mai bântuie din când în când. Iisus te caută, Iisus te-a aflat!

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în miercurea din ”Săptămâna brânzei”, la 8 martie 1978.

S-a apropiat timpul de spovedanie şi, după aceea, clipa cea mai dulce a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Lui Hristos! Domnul să te binecuvânteze să le împlineşti pe amândouă cum se cuvine. Atât nevoinţele postului şi rugăciunii, cât şi tot ceea ce ai mai pregătit tu, duc către acest scop; aici ele sunt marcate cu semnul dumnezeiesc. Atunci, de ce spui că te temi să mergi la spovedanie? Mulţi oameni au o asemenea teamă, dar de ce şi tu? Dă-mi voie să-ţi lămuresc problema. Duhovnicul este pur şi simplu martorul, Dumnezeu îţi primeşte mărturisirea. El porunceşte duhovnicului să dea iertare celui care se mărturiseşte. Dumnezeu este Cel Care este milostiv. El doar aşteaptă ca omul să-şi spovedească păcatele şi, îndată ce o face, îl şi iartă. Cum să te temi de un asemenea Domn?

Această neîncredere vine din faptul că nu îţi este clar ce trebuie să spui la spovedanie. Dar atunci când faci totul aşa cum ţi s-a recomandat, totul va fi limpede şi nu va fi nimic de care să te temi. Neîncrederea vine şi din faptul că ne spovedim rareori. Dacă ne-am spovedi mai des, nu ne-ar mai fi aşa de frică. Dumnezeu să te ajute de acum înainte să vii la Cina Domnului mai des, şi, prin urmare, să mergi la spovedanie mai des.

Iată ce ar trebui să faci între timp.

Scrie pe hârtie tot ce consideri că trebuie să spui la spovedanie, şi atunci când mergi la preot, spune-i totul cu ajutorul însemnărilor tale. O adevărată mărturisire trebuie să fie într-adevăr a ta proprie; adică, omul care se spovedeşte trebuie el însuşi să spună tot ce a greşit, fără să aştepte să-l întrebe preotul. Aşa trebuie să ajungă spovedania pentru noi; rareori se desfăşoară aşa cum s-a intenţionat. Duhovnicul, din necesitate, pune mai multe întrebări care nu se potrivesc celui care se spovedeşte, dar nu pune întrebări care să i se potrivească. Astfel, aceste lucruri rămân nespovedite.

Tu însăţi trebuie să spui tot ceea ce îţi apasă conştiinţa. Poţi să-ţi aminteşti totul fără să-ţi notezi, dar trebuie să te asiguri că spui totul. Dumnezeu să te binecuvânteze să te spovedeşti cu duh de căinţă şi cu hotărârea fermă de a fi silitoare de acum încolo, fără nicio frică. Astfel de frică nu este necesară şi stânjeneşte lucrurile.
A trebuit să las la o parte scrisoarea pentru puţin timp şi mi s-a întrerupt şirul gândurilor.

Când apare frica înainte de spovedanie, alung-o. Frica smerită faţă de Dumnezeu este foarte importantă, dar frica copilăroasă pe care o ai este vătămătoare. Nu are nicio legătură cu problema: este ceva adus de vrăjmaş.
Mergi la Dumnezeu liniştită, dar cu o inimă plină de căinţă; mergi aşa cum a mers fiul risipitor din pildă la tatăl său. Tatăl fiului întors nu l-a mustrat, nici nu l-a certat; mai degrabă el l-a întâmpinat, îmbrăţişându-l şi sărutându-l. Acelaşi lucru te aşteaptă şi pe tine.
Braţele Domnului sunt deja întinse spre tine. Tot ce-ţi rămâne de făcut este să alergi spre ele. Fă-o cu iubire smerită. Lucrul principal în pocăinţă este mâhnirea inimii, pentru că ai greşit în faţa lui Dumnezeu şi hotărârea fermă de a fi silitoare în toate pe viitor. Ţi-ai exprimat deja hotărârea de a împlini lucrarea bine-plăcută Lui Dumnezeu pentru Domnul, şi Domnul, care vede totul, a primit aceasta, desigur. Dar te chinuie inima că nu te poţi îndrepta? Lucrează puţin ca să stârneşti această mâhnire.
Indiferent cât de puţine păcate ai şi cât de neînsemnate sunt, ele tot păcate se numesc şi nu sunt plăcute Lui Dumnezeu. Cât de ruşinaţi ne simţim în faţa altor oameni de vreun cuvânt sau faptă uşuratică, negândită! Nu vorbim despre lucruri uşuratice referitor la Dumnezeu, ci de păcate, învaţă din aceasta să fii plină de pocăinţă în toate şi să plângi în faţa lui Dumnezeu. Rodul acestei pocăinţe va fi ca o fortăreaţă împotriva neajunsurilor.

Plănuiai să examinezi totul din nou, în amănunt şi să faci îndreptări. Poate că nu ai reuşit să faci totul sau să faci totul atât de complet cum ai plănuit; să nu te tulbure asta.
Cel mai important lucru pentru Dumnezeu este intenţia şi hotărârea ta de a fi stăruitoare întru totul înaintea Lui. Pentru aceasta există iertare de păcate şi curăţirea prin milostivire. Mergi la Dumnezeu cu intenţia hotărâtă de a fi silitoare, cu intenţia de a avea discernământ în locul tuturor acestor lipsuri şi de a şti cum să alegi. Du-I Lui Dumnezeu intenţia fermă de împlinire nestrămutată a tot ceea ce conştiinţa ta consideră că este necesar pentru tine acum şi orice altceva ce descoperă aceasta mai târziu; nu te împotmoli în lucruri marginale.

Este cel mai bine să mergi la spovedanie în seara dinaintea împărtăşaniei pentru a-ţi petrece noaptea şi dimineaţa numai cu gândul de a-L primi pe Domnul, în timpul acestei perioade de dinaintea împărtăşaniei, citeşte omilii din cartea pe care ţi-am dat-o. Stai şi gândeşte-te la Domnul, rugându-te în inima ta astfel: „Doamne, după cum vrei, aşa rânduieşte cele dinlăuntru ale mele şi nu mă lipsi pe mine de împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine”.
Roagă-te cu rugăciuni scurte ca aceasta şi fă metanii. Dacă laşi spovedania până dimineaţa, gândurile tale nu vor fi concentrate seara; în schimb, se vor vădi tulburate. Când mergi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inimă, cu credinţa deplină că vei primi pe Domnul întru tine şi cu smerenie adâncă faţă de aceasta. Lasă în seama Lui Dumnezeu Însuşi starea de spirit care va fi după aceasta.

Mulţi au anumite aşteptări de la Sfânta Împărtăşanie înainte de vreme, şi atunci, fără să vadă ceea ce au dorit, se simt tulburaţi şi însăşi credinţa lor în puterea Tainei este zdruncinată. Slăbiciunea nu se află în Taină, ci în dorinţa uşuratică. Nu-ţi promit nimic. Lasă totul în seama lui Dumnezeu, cerându-I o singură milostivire – să te întărească în tot felul de fapte bune, ca să fii plăcută înaintea Lui.

Cel mai adesea, rodul împărtăşirii are un gust de pace dulce în inimă; uneori aduce luminarea gândului şi darul evlaviei către Domnul, alteori aproape nimic nu se vede, dar, după aceea, în problemele omului se observă o mare putere şi hotărâre în sârguinţa lui. Voi mai spune, apoi, că nu vedem roade clare din Sfânta Împărtăşanie pentru că luăm Împărtăşania rareori. Fă-ţi o regulă din a lua Împărtăşania cât de des posibil şi vei vedea roadele mângâietoare ale acestei Taine.

Mă rog tot timpul şi voi continua să mă rog ca Dumnezeu să te ajute să te apropii de cele două Taine într-o totală înnoire a duhului tău. Doresc binele sufletului tău în toate lucrurile. Dumnezeu să te ajute!

Din lucrarea „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Editura Egumenița

Este necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii mântuitoare.

1. Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te ţine încă printre cei osândiţi şi lipsiţi de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi tulburat. Nu vei intra în împărăţia cerurilor decât prin uşa pocăinţei.

2. Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la spovedanie. Fii încredinţat că nu mergi la un abator, ci la un izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăveşte cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile păcatului din cap până-n picioare şi ieşim de la ea tămăduiţi, cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu simţământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor, care ne chinuie şi ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroşi, având parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că am fost pe deplin iertaţi.

3. Vor apărea ruşinea şi teama – nu te pierde cu firea! Pentru aceasta a fost instituită Taina Pocăinţei, să trezească în noi teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti ruşine multă şi frică mare, căci cel ce doreşte vindecarea nu ştie oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că ştie, însă o dată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoşirii. Şi tu, când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar miluieşte-mă şi iartă-mă!?”. Ei bine, acum ţi se întâmplă după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii, pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând în ele, te vei întări duhovniceşte. Te-ai lămurit în cuptorul pocăinţei – mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, ca o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite paharul celor dintâi. Pe lângă acest aspect, se întâmplă întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui ce se pocăieşte, să se reverse peste el mângâierea la spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa, arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria experienţă, nu numai prin credinţă.

4. Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi aminte că stai înaintea Domnului Însuşi, Care-ţi primeşte mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa, fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorinţa de a te umple de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptăţeşti, ci vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămâne ascuns în ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit. Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţă, fără părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul; în viaţa Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului, este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg nevăzut păcatele din toate cărţile şi zapisurile unde au fost scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în zapisurile viclenilor vrăjmaşi ai mântuirii, fiindcă spovedania le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să tăinuieşti nimic.
Un alt rost al mărturisirii complete este ca părintele tău duhovnicesc să aibă o înţelegere cât mai limpede a celui pe care-l are la spovedit, să te vadă aşa cum eşti de fapt, şi rostind cuvintele de dezlegare, să te dezlege pe tine şi nu pe altcineva. Atunci când el rosteşte: „Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele” [Molitfelnic, 1992, pp. 67-68, n. tr. rom.], să nu rămână în tine nimic din cele la care se referă aceste cuvinte. Procedează înţelept acela care, dorind să se spovedească după o îndelungă zăcere în noroiul păcatului, găseşte un prilej de a vorbi cu părintele duhovnicesc şi de a-i istorisi întreaga sa viaţă dusă în pofte şi păcate. Toţi trebuie să ne îngrijim de o mărturisire completă a păcatelor, pentru că Domnul Hristos a dat puterea de a se ierta păcatele, dar nu în mod necondiţionat, ci cu condiţia să se facă pocăinţă pentru ele şi să fie mărturisite. Dacă acestea nu te însoţesc în drumul tău la duhovnic, atunci este posibil ca părintele să rostească: „Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale”, iar Dumnezeu să spună: „Eu te osândesc”.

5. Acum spovedania s-a terminat. Părintele duhovnicesc îşi ridică epitrahilul şi ţinându-l în mâini ţi-l aşează pe cap, rostind dezlegarea de toate păcatele şi făcând semnul crucii pe capul penitentului. Ce se petrece în această clipă în sufletul nostru este binecunoscut celor ce s-au spovedit curat. Harul inundă toată fiinţa noastră, şuvoaie revărsându-se dinspre creştet spre inimă şi umplând-o de bucurie. Aceasta nu este rodul strădaniilor omeneşti, nici ale penitentului, nici ale duhovnicului, ci este lucrarea tainică a Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul şi Mângâietorul sufletelor. Unii aud rostindu-se în aceste clipe cuvinte dumnezeieşti în inima lor, menite să-i întărească şi să-i lumineze pe mai departe în nevoinţele lor. Aceasta este un fel de armă duhovnicească dăruită de Mântuitorul Hristos proaspătului venit între oştenii ce luptă în numele Său. Cine a auzit un asemenea cuvânt să-l păstreze bine, spre a afla mângâiere şi întărire – mângâiere pentru că de bună-seamă Domnul, cercetând astfel sufletul robului său, i-a primit mărturisirea; întărire pentru că în ceasul ispitei trebuie doar să-şi amintească cuvintele dumnezeieşti şi de undeva vine puterea de a birui ispita! Din ce le sporeşte curajul luptătorilor pe câmpul bătăliei? Dintr-un cuvânt rostit de comandantul lor, care îi îmbărbătează. La fel este şi în cazul spovedaniei.

6. Cu acestea totul ia sfârşit. Nu-ţi rămâne decât să cazi la picioarele lui Dumnezeu cu simţământul mulţumirii pentru negrăita Lui milostivire şi să săruţi Crucea şi Evanghelia ca semn al făgăduinţei tale. Păşeşte cu bărbăţie pe calea arătată în Evanghelie, decis să îi urmezi lui Hristos Mântuitorul; să porţi jugul şi povara Lui pe umerii tăi. Mergi în pace, deşteptându-ţi râvna lăuntrică de a trăi după făgăduinţă şi aducându-ţi aminte că de acum încolo vei fi judecat din cuvintele tale. Ai făcut o făgăduinţă – ţine-o! Ea a fost pecetluită prin această Sfântă Taină şi de aceea străduinţa ta de a o împlini trebuie să crească şi mai mult, ca să nu cazi iar în rândurile celor osândiţi, care au stins şi alungat risipit harul.

7. Dacă duhovnicul tău îţi rânduieşte vreun canon, primeşte să-l împlineşti cu bucurie şi cere-i tu să-ţi rânduiască unul în caz că el nu o face. Canonul îţi aprinde râvna trebuincioasă oricărui călător pe calea mântuirii şi este totodată scut şi zid de apărare împotriva vrăjmaşului ce caută să surpe temelia noii tale vieţi. Iată ce a răspuns Patriarhul de Constantinopol luteranilor: „Însoţim dezlegarea păcatelor cu rânduirea canonului din numeroase motive întemeiate şi vrednice de crezare, în primul rând, printr-o pătimire rea asumată de bunăvoie, penitentul va scăpa aici de pedepsele înfricoşătoare de acolo, din viaţa viitoare, pentru că nimic nu înmoaie mai mult milostivirea lui Dumnezeu decât suferinţa, dar mai ales cea de bunăvoie. De aceea spune Sfântul Grigorie că dragostea lui Dumnezeu se dobândeşte prin lacrimi. În al doilea rând, canonul nimiceşte poftele trupeşti, care odrăslesc atâtea păcate, pentru că ştim că pornirile păcătoase se tămăduiesc prin lucrarea celor opuse lor. În al treilea rând, prin canon se pune frâu sufletului, neîngăduindu-i a se nărăvi iarăşi spre patimile de care tocmai s-a curăţit, în al patrulea rând, prin canon îl obişnuim pe creştin să se nevoiască şi să-şi dobândească răbdarea, căci toată virtutea este rodul nevoinţelor în conlucrare cu Harul, în al cincilea rând, prin canon vedem şi cunoaştem dacă cel ce se pocăieşte a ajuns la ura sinceră faţă de păcat” (Nota 14, Lecturi creştineşti, 1842, vol. l, p. 244 – în limba rusă).

Cel ce trece prin toată această şcoală de tămăduire sufletească şi – ceea ce este esenţial – îşi mărturiseşte păcatele fără a ascunde nimic se întoarce din casa lui Dumnezeu în acelaşi mod în care criminalii, care au primit în loc de sentinţa pedepsei cu moartea graţierea şi achitarea de toată vina, se întorc de la tribunal. Se întoarce cu un adânc simţământ de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Mântuitorul sufletelor noastre, cu hotărârea nestrămutată de a se afierosi pe sine lui Dumnezeu şi împlinirii poruncilor Lui pentru tot restul vieţii, scârbit de toate relele pe care le-a lucrat până atunci şi arzând de dorinţa de a şterge toate urmele adânci lăsate de păcatele sale. Cine a primit dezlegarea de păcate, din încredinţare lăuntrică simte că viaţa lui are un rost, că a fost cercetat de o putere mai presus de fire. Harul lui Dumnezeu, care până acum a lucrat din afară, ajutându-l în strădaniile sale de a se birui pe sine însuşi, pătrunde în fiinţa lui prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”, se uneşte cu duhul lui şi deşteaptă în el dorinţa arzătoare, care îl însufleţeşte şi-l îndeamnă să iasă la lucrul său şi la lucrarea sa până în seara vieţii sale.

Din lucrarea „Calea spre mântuire”, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Motivati de practica falsilor instructori si practicanti ai isihasmului (rugăciunea inimii), influentati de religiile orientale: budistă, hinduistă si practici yoga, venim cu o prezentare a dreptei învătături despre isihasmul ce apartine exclusiv Bisericii Crestine Ortodoxe (Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Istoria Isihasmului).
Practic si pe scurt, pentru începători
Prima conditie: „Împacă-te cu aproapele tău…” (Matei 5, 23-25). Cu privire la loc, e biserica si camera ta. „Tu când te rogi, intră în cămara ta si, închizând usa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns…” (Matei 6, 6). În liniste totală. În singurătate. Totodată, se întelege si interiorizarea în rugăciune care să-si găsească trăire în suflet cu sârguintă, în minte cu întelegere si în inimă cu simtirea afectivă; cum zice Domnul: Împărătia Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru… (Luca 27, 21). Cum să ne rugăm? Domnul Iisus ne învată: „Asa să vă rugati: „Tatăl nostru”. Deci zicem, la început de rugăciune, Tatăl nostru… Si apoi: „Rugati-vă neîncetat” Sf.Ap.Pavel (I Tes. 5, 17).
Urmează partea tehnică. Luăm pozitia în genunchi sau pe un scaun (înăltimea ca la 30 cm) si începem să rostim rugăciunea Lui Iisus (rugăciunea pustnicului) cu mintea coborând în inimă (deasupra inimii) zisă rar. În ritmul inimii, astfel: Doamne Iisuse Hristoase – Fiul lui Dumnezeu – mântuieste-mă pe mine păcătosul, cu căintă si smerenie (căci păcătosi suntem). Concentrati numai la aceste cuvinte ce le zicem cu întelegere si nu gândim nimic altceva (nici bune, cu atât mai mult la cele rele). În timpul exercitiului de rugăciune încetează orice miscare. Nu căuta senzationalul. Fereste-te de orice vedenii si vise, care vin de la diavolul. Durata exercitiului, pentru începători: 10-15 minute.
Efectul
Ne cultivăm vointa. Ne dă tărie sufletească. Se face simtită lucrarea Harului dumnezeiesc, că ne încinge cu putere de sus. Ne despătimim. Adică ne izbăvim de vicii: ură, vrajbă, invidie, nerăbdare, răzbunare, betie, lăcomie, desfrâu, zgârcenie, clevetire, vorbire în desert, etc.
Despătimirea de imaginea păcatelor, care persistă încă în minte si în simturi, de care încă trebuie să ne curătim, stăruind în rugăciune.

Starea de iluminare, stadiu în care Harul lui Dumnezeu se face simtit cu putere si rămâne în noi, curătindu-ne de zgura păcatului, cum zice Sf. Ap. Pavel: „… si Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu stim să ne rugăm cum trebuie, ci însusi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Astfel se realizează acea pace (isihie) în întreagă fiinta noastră. După exercitiul de rugăciune zilnică, în cursul zilei, ori de câte ori ne vom aduce aminte, vom zice rugăciunea Doamne Iisuse. Iar când ne vom ruga, citind rugăciuni sau psalmi, ne vom aduce aminte să ne coborâm cu mintea în inimă, ca si mintea să se roage. Iar Domnul prin Duhul Său zice: „Iată, Eu stau la usă si bat; de-mi va auzi cineva glasul si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20; Ioan 14, 23). Astfel, cel mort cu duhul înviază, cel întinat cu stiinta se curăteste, cel pierdut se mântuieste (Acatistul Sfintei Treimi).

Această practică a „Rugăciunii Lui Iisus” e recomandată fiecărui crestin, de vrea să-si mântuiască sufletul său. Nimeni să nu zică: Nu încep, pentru că eu nu voi purea realiza sută la sută. Dumnezeu te va primi si cu saizeci la sută. Ba si chiar cu treizeci la sută. Exemplu: Pilda Talantilor, Pilda Semănătorului, Pilda cu lucrătorii viei.

Cel mai mic între muritori, părintele Mina
Mănăstirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel, Husi

Într-un Post Mare, într-o mănăstire trăia un bătrân monah. Era aspru cu sine: mânca foarte puțin, se ruga mult și vorbea rar. Frații îl respectau și chiar se temeau puțin de el – părea că este deja aproape sfânt.

În aceeași mănăstire trăia și un altul – un tânăr ascultător. Stângaci, risipit, greșea des. Ba uita să-și citească pravila, ba la slujbă se pierdea în gânduri, ba la bucătărie mai scăpa câte ceva din mână. Bătrânul îl privea uneori cu tristețe:
„Ce fel de monah va ieși din el…”

Și iată că într-o noapte, în plin post, bătrânul se ruga în chilia lui. Se ruga îndelung, cu râvnă, ca de obicei. Și deodată – i s-a descoperit ceva nevăzut. A văzut… cum un Înger nu stă lângă el, ci în chilia acelui ascultător nepriceput.
Bătrânul s-a mirat.
Ascultătorul nu se ruga atunci. Stătea pe pat, cu capul plecat, și spunea încet:
– Doamne… iar am greșit. Iar am fost risipit… iar am fost leneș… Nu sunt vrednic nici măcar să mă numesc al Tău. Dar… dacă se poate… nu mă alunga de tot. Eu tot la Tine voi veni… chiar și târâș…
Și a început să plângă…

Iar Îngerul stătea lângă el cu atâta grijă, cu atâta liniște, de parcă se temea să nu tulbure acea pocăință.
Bătrânul a văzut toate acestea – și inima i s-a schimbat.
A înțeles că toate nevoințele lui aspre sunt doar jumătate de drum. Iar cealaltă jumătate este inima zdrobită, care nu se îndreptățește, nu se socotește dreaptă, ci cade înaintea lui Dumnezeu și spune:
„Sunt rău… dar Tu ești bun.”
A doua zi, bătrânul s-a apropiat de acel ascultător… și i-a făcut metanie până la pământ.
Tânărul s-a speriat:
– Părinte, ce faceți?!
Bătrânul i-a spus:
– Iartă-mă. Eu credeam că știu calea către Dumnezeu… dar tu deja mergi pe ea.

Se spune că din acea zi bătrânul s-a schimbat. A devenit mai blând, mai tăcut… și plângea mai des la rugăciune.
Pentru că în Postul Mare Dumnezeu nu îi caută pe cei puternici – ci pe cei care știu să plângă pentru păcatele lor.

Și pe aceștia îi ridică mai presus decât pe toți.

În ultima vreme, defăimarea slujitorilor Bisericii Ortodoxe a luat proportii masive. Nimeni însa nu vorbește de consecințele acestor acte. Iata în rândurile de mai jos o povestire, pe care va recomand să o citiți cu mare atenție:
In Pireu, cu destui ani in urma, un preot a fost caterisit si pentru ca avea o dubla pregatire, a lucrat dupa aceea ca profesor. Desigur a cerut transferul, si a plecat in alta parte. De sarbatori venea in Pireu ca sa-i vada pe ai sai si pe prieteni. O doamna l-a recunoscut si i-a zis alteia:
Il cunosti? A fost preot ”Si l-au tuns”, l-au caterisit. Cealalta cand a auzit, fiind si slaba de minte, cand fostul preot a trecut pe langa ea, ”i-a pus coarne” si s-a strambat in spatele lui.

N-a trecut un an, si femeia a murit si au inmormantat-o in Cimitirul Invierii. S-au incheiat trei ani (n.n. acesta era termenul legal acceptat pentru deshumare), dupa care au deshumat-o, si au gasit-o putrezita, in afara de maini care erau intregi, de parca atunci ar fi fost puse in mormant si negre ca si cum ar fi fost vopsite, cu unghii mari cumplite la vedere.

Au chemat pe preotul cimitirului care i-a facut slujba si i-a citit rugaciunile de iertare de trei ori, dar nu s-a intamplat nimic! Atunci l-au instiintat pe mitropolitul Hrisostom, care a venit imediat, si-a pus epitrahilul si omoforul si a citit rugaciunea arhiereasca de iertare, dar tot nu s-a intamplat nimic.

Printre rudele si cunoscutii care se sflau la deshumare era si doamna aceea care -i aratase moartei pe preotul caterisit. Era vecina ei si ruda mai indepartata. Aceasta se gandea: Ceva pacate trebuie sa fi facut mainile, daca acestea n-au putrezit. Si si-a adus aminte de acea intamplare, a priceput care este cauza si a povestit mitropolitului. Acesta a dispus sa-l gaseasca imediat pe acel preot caterisit. Pentru ca aceasta se intampla in perioada vacantei scolare, l-au gasit in Pireu.

In dupa-amiaza acelei zile, el a mers cu mitropolitul la cimitir. Intre timp separasera oasele moartei, iar mainile le pusesera intr-un colt. Mitropolitul l-a pus in tema pe fostul preot si i-a zis: Vino sa vezi, fiule, harul preotiei nu te-a parasit, ci a ramas lipit de tine. Iart-o, spune ”Dumnezeu s-o ierte”, atinge-ti mainile de mainile ei si minunea se va intampla. Cand preotul a rostit acele cuvinte si i-a atins mainile, ele s-au facut țărână.

Preot Stefanos Anagnostopoulos

Dragilor, vorbim despre faptul de a fi deșteptat.
„Deșteptat” va însemna, treaz, trezvitor, care nu dormiteaza. Amintiți-vă de câte ori a folosit Hristos verbul „a veghea”. Nu a vrut să spună să nu dormim, să nu ne ducem în pat să dormim. „Sunt veghetor”, „sunt trezvitor” va însemna că eu stau treaz.

Cum?

Să fiu atent. Sunt vigilent. Sunt treaz. Ceea ce spunem cuiva, „tu dormi în picioare, te-am prins în flagrant”. Nu, trebuie sa fiu o persoană deșteptata, adică cu trezvie… Pentru că celălalt lucru pe care îl spunem astăzi, „deșteptat”, desemnează cuvântul inteligent.În timp ce a fi veghetor înseamnă a fi vigilent, a fi atent . Poate că nu am multă inteligență, poate că am puțină, dar să fiu trezvitor.

Preaiubiților, este scris…

Când va veni Antihristul, mulți dintre creștinii noștri… acum vorbim în procente, să zicem 95%, 97% (vă voi spune de unde le luăm) se vor închina Antihristului. Și clerici, și patriarhi, și episcopi, și oameni, și oameni de știință, și oameni mari, și oameni mari.

De ce?

Pentru că nu vor avea trezvia în Hristos. Cum asa? O să o repet acum.

În Apocalipsa este scris așa. V-am spus de multe ori și de multe ori. Îngerul îi spune lui Ioan Teologul. Îi dă o trestie și i spune: măsoară! Măsoară Templul! Lungimea reală a Templului era de aproximativ 30-33 de metri. Templul lui Solomon nu era mare, lucru pe care l-ați observat că nu exista istoric pe vremea când evanghelistul Ioan vede aceste lucruri în descoperirea sa – Apocalipsa. Templul istoric fusese demolat. Romanii îl demolaseră. Și afară, în fața ușii templului, la câțiva metri, câțiva, 5-6-7 metri, foarte aproape, era marele altar al arderilor de tot.

Și îi zice: măsoară templul câți metri are. Măsoară și altarul, inclusiv altarul. Pe Muntele Sionului erau multe clădiri insa tot orașul Ierusalim va fi călcat în picioare de neamuri timp de trei ani și jumătate.

Toți Părinții spun că Ierusalimul constituie imaginea Bisericii – Trupul lui Hristos. Și cu atât mai mult este Muntele Sion . Și cu atât mai mult este Templul lui Solomon. Cu toate acestea, întregul oraș și toate celelalte clădiri ale Muntelui Sion vor fi călcate în picioare sub națiuni.

Deci, ce înseamnă asta?

,,Națiunile” înseamnă necreștinii. Antihristul va fi cel care își va impune decizia. Acest lucru se va întâmpla timp de trei ani și jumătate, cât va dura împărăția Antihristului. Comparativ, acum, luați topografic orașul…însă luați și Templul; Cei măsurați în Templu sunt cei care nu se vor închina Antihristului. Aceștia sunt reprezintati de ceea ce a fost măsurat.

De ce?

Pentru că ceea ce a fost măsurat de Ioan Teologul cu trestia aparține cunoașterii lui Dumnezeu, aparține Proniei lui Dumnezeu. Ceea ce nu a fost măsurat nu aparține Proniei lui Dumnezeu . Este ceea ce spune Dumnezeu: Nu-Mi voi aminti de voi. Nu va recunosc! Deci, luați pe de parte o cantitate și pe de alta parte cealaltă cantitate în comparație. Întregul oraș si doar o mică parte de pe Muntele Sion. De aceea v-am spus ca să înțelegem că puțini vor fi cei care se vor mântui.

Aspiri să fii mântuit?

Dacă da, trebuie să fii vigilent, trezvitor. Și vă spun aceste lucruri pentru că nu știm ce va veni mâine. Nu vorbesc doar despre erezii. Nu vorbesc despre una sau alta. Voi spune un singur lucru: ecumenismul. Ecumenismul care are în prezent patriarhi, arhiepiscopi, episcopi și așa mai departe ca exponenti….

Ati auzit?

Ecumenismul are reprezentanții săi, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi și așa mai departe.

Ati înțeles?

Deci cum se vor trezi mințile noastre când mâine ne vor seduce, „progresiv” desigur, cu metoda felierii salamului puțin câte puțin… Nu vom mai reacționa? Vom fi prinsi dormind? Vai de cel care nu va reacționa. Și dacă vor fi puțini care vor fi rămas în picioare… nu știu, cel puțin nu se vor închina, cel puțin nu vor accepta. Glasul lor s-ar putea să nu fie auzit, poate o mie, poate vom avea martiri, dar ei nu vor accepta. Nu vor accepta. Vă rog să fiți atenți la asta. Acest lucru este foarte important.

De aceea Înțelepciunea lui Sirah spune vai de cei care își pierd inima; și ce vor face când Domnul va veni ? Am spus inimă, ar trebui să însemne si minte. Textul este specificat: răbdare, dar în loc de răbdare, Părinții au pus cuvântul inimă .

Este în Filocalie, îl veți găsi, și de fapt îl găsim în primul volum. Vai de cei care și-au pierdut, spune el, inima, mintea. Și când Domnul îi va cerceta, ce vor face? Și ce vor face când va veni Domnul?

După toate acestea, va veni Domnul Hristos! Și va fi moartea personală a fiecăruia, dar când va veni Domnul, ce vom face dacă ne-am pierdut inimile și nu am reactionat și am fost înșelați?

De aceea, într-adevăr, așa cum spune Înțelepciunea lui Sirah, vă citesc traducerea, cel care nu este cu adevărat desteptat și vigilent nu va fi îndreptat și nu va fi traitor în Hristos Dumnezeu. El nu va putea fi educat. El nu va putea fi îndreptat.

Text trimis de Ștefan Arad

Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele, după cum spune Apostolul vei vedea că din pricina împuţinării credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mânăstiri nu va mai fi atunci niciun bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din care pricină, rătăcirile se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor înşela. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în rătăcire, de e cu putinţă, şi pe cei aleşi.

Nu va începe prin lepădarea dogmelor despre Sfânta Treime, Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de Dumnezeu ci pe nesimţite va începe a strâmba învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la Duhul Sfânt- însăşi învăţătura Bisericii. Viclenia vrăjmaşului şi uneltirile lui vor fi îndreptate împotriva unui număr foarte mic, al celor încercaţi în viaţa duhovnicească. Ereticii vor pune mâna pe Biserică, îşi vor numi peste tot slugile, iar viaţa religioasă va fi lepădată. Însă Domnul nu lasă pe robii Săi fără apărare şi întru neştiinţa. El a spus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte“ (Matei 7, 16-20).
Şi sârguieşte-te să-i osebeşti de păstorii adevăraţi pe acei furi de cele ale Duhului, care sfâşie turma duhovnicească, „nu intră pe uşă în staul, ci sar pe aiurea“, după cum a spus Domnul, adică vor intra nelegiuit, nimicind cu de-a sila Dumnezeiasca orânduială – pe aceştia Mântuitorul îi numește „tâlhari” (Ioan 10, 1).

După lucrare, adevărata lor slujire este prigonirea adevăraţilor păstori, întemniţarea lor, căci fără această slujire, turma duhovnicească ar putea să nu fie prinsă. Drept aceea, fiul meu, când vei vedea în biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască, învăţăturile Părinţilor şi orânduirea lăsată de Dumnezeu, să ştii că ereticii au şi apărut, chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-şi tăinuiască relele voiri sau vor strâmba pe nesimţite Credinţa dumnezeiască pentru a izbuti mai bine, înşelându-i pe cei neiscusiţi.

Îi vor prigoni nu doar pe păstori, ci şi pe slujitorii lui Dumnezeu, căci diavolul, care ocârmuieşte rătăcirea, nu poate suferi vieţuirea după rânduiala lui Dumnezeu. Asemenea lupilor în piei de oaie, vor fi cunoscuţi după firea lor îngâmfată, iubirea de desfătări şi pofta de putere – aceia vor fi trădători care vor pricinui ură şi răutate pretutindeni; şi de aceea a spus Domnul că se vor cunoaşte „după roade” (Luca 6, 43-45). Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt supuşi, iubitori de fraţi şi ascultători de Biserică.

În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi sărăcite, numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura silnicii. Aceşti urâtori ai vieţii monahale, care au numai înfăţişarea credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-le ocrotire şi înlesniri lumeşti şi ameninţându-i cu exilul pe cei care nu se supun. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă.

De vei trăi să vezi acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioşi care nu au alte virtuţi, vor primi cununi numai pentru stăruinţa în credinţă, după cuvântul Domnului: „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, mărturisi-l-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu celui Ceresc” (Matei 10,32). Să ai frica lui Dumnezeu, fiul meu! Nu pierde cununa primită, ca să nu fii lepădat de Hristos în întunericul cel cumplit şi în veşnicul chin.
Stai tare în credinţă şi, dacă e nevoie, îndură cu bucurie prigonirile şi alte necazuri, căci atunci Domnul îţi va ajuta ţie; iar Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori vor privi cu bucurie la lupta ta.

Însă, în acele zile, vai monahilor legaţi de averi şi bogăţii şi care de dragul celor materialnice se învoiesc ca înşişi să se robească ereticilor. Îşi vor adormi conştiinţa spunând: „Vom apăra mănăstirea, iar Domnul ne va ierta“. Nenorociţi şi orbi, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) şi rătăciţi, diavolul va intra în mănăstire şi că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci.

Dar Dumnezeu este mai puternic decât diavolul şi nu-i va părăsi niciodată pe robii Săi. Vor exista mereu creştini adevăraţi, până la sfârşitul veacurilor, dar ei vor alege locuri singuratice şi pustii. Nu te teme de necazuri, ci teme-te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgoneşte harul şi desparte de Hristos; din care pricină, Domnul a poruncit ca în aşa fel să-l socoteşti pe eretic, încât „să-ţi fie ca un păgân şi un vameş” (Matei 18, 17).

Şi aşa, întăreşte-te, fiul meu, în harul lui Iisus Hristos. Cu bucurie grăbeşte-te la mărturisire şi la îndurarea suferinţei ca bun ostaş al lui Iisus Hristos, Care a spus: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii“ (Apoc. 2, 10). Acestuia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.

Extras din Apostazia și Antihristul. După învățăturile Sfinților Părinți,
Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2008

Evreii L-au urât de moarte pe Binefăcătorul lor şi al lumii, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi această ură, cu trecerea secolelor, n-a scăzut, ci s-a mărit şi mai mult. Acest neam stă în necurmată vrăjmăşie cu Dumnezeu. Lucrarea lor este ascunsă, pentru că se tem să vină la lumină, faptele lor fiind cele ale întunericului. Urăsc cu aceaşi înverşunare şi pe credincioşii Bisericii lui Hristos. Nu întâmplător, cartea lor de inspiraţie satanică, numită Talmud, le spune că evreul care vede un creştin pe marginea prăpastiei, are datoria de a-l împinge în prăpastie.

Sfântul Bisericii noastre, Evstratie de la Pecersca, a pătimit ca Mucenic de la un evreu. Un oarecare Boniac a venit în Rusia şi a robit mulţi creştini. Între aceştia a fost Sfântul Evstratie. Împreună cu alţi cincizeci, au fost vânduţi unui evreu din pământul Greciei. Dintru început, acesta i-a silit să se lepede de Mântuitorul Hristos, ameninţându-i cu foamea şi cu setea. S-a ridicat Sfântul Evstratie şi i-a întărit cu cuvântul său: ,,Fraţilor, câţi v-aţi botezat şi aţi crezut în Hristos, nu vă lepădaţi de făgăduinţa voastră ce aţi făcut-o la Botez. Hristos ne-a născut prin apă şi prin Duh, Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii cu sângele Său şi ne-a făcut moştenitori Împărăţiei Sale. Deci, de vom trăi, Domnului trăim, sau de vom muri, Domnului să murim şi prin moartea cea vremelnică viaţa cea veşnică să o dobândim. Următori să fim Celui Care a zis: Mie a vieţui este Hristos, iar a muri este dobândă’’.

Au urmat înfometarea şi lipsa apei. Sfinţii au murit unul câte unul şi s-au dus la Hristos pentru Care au pătimit. A rămas numai Sfântul Evstratie, asupra căruia s-a înveşunat pentru că pierduse pe cei care-i cumpărase cu mult aur. ,,Deci sosind Ziua Învierii lui Hristos, a început a prăznui paştele său, batjocorind pe Sfântul Evstratie, precum şi ucigaşii de Dumnezeu, strămoşii lui, au făcut Domnului nostru Iisus Hristos, după cum scrie în Evanghelie’’. Împreună cu ceilalţi evrei, l-au răstignit pe Sfânt şi încercau să-l facă să guste din pasca lor. Zadarnic. Atunci l-au împuns cu o suliţă şi au adus fericitul sfârşit al acestui călugăr iubitor de Hristos până la moarte.

Asupra iudeilor acelora a venit pedeapsa lui Dumnezeu, vestită de Sfântul Evstratie, căci împăratul le-a luat averile şi i-a izgonit din împărăţia sa, iar pe unii i-a ucis. Ticălosul care l-a omorât pe Sfântul Mucenic Evstratie a fost spânzurat pe lemn şi s-a făcut părtaş cu Iuda vânzătorul (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 403-406).

Presbiter Iovița Vasile

Întotdeauna m-am ținut departe de ieșirile publice ale Dianei Șoșoacă, socotind că desi face bine de multe ori, modul ei de manifestare îi diminuează meritele. Cu dânsa se întâmplă ceea ce spunea Sfântul Simion Noul Teolog: Nici binele nu e bine, dacă nu e bine făcut. De rîndul acesta, o luare de cuvânt fulminantă, la tribuna ue. N-a vorbit mai mult de un minut, nici nu i s-ar fi permis, dar a pus punctul pe i cu un curaj, cum nimeni n-a făcut-o până acum. Iată alocuțiunea sa:

Ați discriminat agricultorii români și ați distrus toată agricultura românească. Ați distrus creșterea animalelor. Ne-ați vândut, ne-ați luat resursele, dar considerați că toți membrii ue sunt egali. Nu, nu sunt egali. Este o ipocrizie și o dublă măsură ce există în ue.

Măsurile de acum artă că ue trebuie să se desființeze. Cea mai mare parte a românilor cer ieșirea din ue, iar eu voi spune aici adevărul: RO-EXIT! Pentru că vorbiți despre corupție, vorbiți despre trimiterea în pușcărie a celor care sunt corupți și vreți să spuneți că apărați pe cei care spun adevărul.

Mințiți!

Pentru că, uitați-vă la cazul meu. Mă amenințați și mă șantajați că-mi ridicați imunitatea parlamentară, dacă mai spun adevărul. Adevărul nu are nevoie de imunitate. Adevărul nu se arestează!

Trăiască România liberă! Afară din ue!

Cu mai mulţi ani în urmă, o româncă rămasă văduvă s-a recăsătorit cu un cetăţean străin eterodox. Cum femeia era credincioasă, a condiţionat vieţuirea cu acel protestant de primirea de către acesta a Sfintei Credinţe Ortodoxe şi apoi de primirea Sfintei Taine a Cununiei. Canonul 46 apostolic ne spune desluşit: ,,Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) Botezul sau Jertfa (Euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu veliar. Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul (II Corinteni 6, 15). Urma ca după catehizare, acel cetăţean să fie botezat.

Cei doi s-au adresat ierarhului român Serafim Joantă, sub a cărui jurisdicţie se aflau. S-a întâmplat ceea ce este greu de crezut şi încă şi mai greu de înţeles pentru oricine: episcopul respectiv a refuzat să împlinească cele cuvenite pentru a-l primi în Biserica Ortodoxă, spunându-i că este bună starea în care se află, întărindu-l şi mai mult în rătăcirea în care se găsea. Refuzul atât de categoric le-a adus o decepţie cumplită celor doi. Zadarnice au fost insistenţele ulterioare ale femeii de a se adresa unui preot ortodox, cetăţeanul german nici nu mai voia să audă de Ortodoxie!

Desluşim în atitudinea acelui ierarh împlinirea unui comandament ecumenist care interzice prozelitismul şi implicit primirea ereticilor în Biserica lui Hristos, aşa încât ne întrebăm care sunt foloasele prezenţei reprezentanţilor români în organismele mondiale ecumeniste? Reprezintă ei Biserica Ortodoxă Română în numele căreia vorbesc? În nici un caz. Ei reprezintă, în fapt, un număr de trădători ai Bisericii lui Hristos, care pentru onoruri, bani şi măriri deşarte s-au însoţit cu ereticii lumii, sub cuvânt mincinos că vor unirea tuturor sau invocând iubirea frăţească, care numai iubire nu este.

Revenind la ierarhul nostru, sunt sigur că nimeni nu-i va face măcar o observaţie, însă este bine să ne amintim cuvântul sfânt ajuns la noi prin scrisul Sfântului Prooroc Iezechiel (33, 8)) ,,Când Eu voi zice păcătosului: Păcătosule, vei muri şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să-l prevesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta.’’

De luat aminte!

(articol din 2013, din cartea Biserica lui Hristos și catolicismul)

Presbiter Iovița Vasile