ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Adunarea șlehtei din Dealul Patriarhiei (Colina Bucuriei ?) sub, denumirea mincinoasă de sfânt sinod, ne dă prilejul unor noi și amare constatări. După ce au produs scandalul acela monstruos cu nefericitul Petre Păduraru, tolerat ani de-a rândul în funcție, desi bine știau că e homosexual, te-ai fi așteptat ca pseudo-episcopii români să se reunească cu sfială, cu rușine, cu jenă, cu reținere, ca semne de pocăință.
Nici vorbă de toate acestea! Au ieșit public cu agresivitate și obrăznicie, cu amenințări voalate la adresa celor care ar îndrăzni să se ridice împotriva dictaturii pe care ei au instaurat-o în Biserică, cu largul concurs al puterii lumești antihristice.

1.Întâi au aprobat proiectul de text al Codului pastoral de comunicare responsabilă în Biserica Ortodoxă Română, prin care sunt reunite și sistematizate prevederile statutare și hotărârile sinodale referitoare la responsabilitatea și disciplina comunicării publice a clericilor.

Durerea lor! Să înăsprească pedepsele asupra celor care și-ar ridica glasurile pentru a înfiera fărădelegile homosexualilor și ar îndrăzni să-și îndrepte arătătoarele în direcția împricinaților .

De mai mulți ani, preoții nu mai pot vorbi liber. Dacă sunt solicitați de media pentru a face declarații, a exprima puncte de vedere, a expune opinii, trebuie musai să obțină aprobarea prealabilă a episcopului locului! Pe ce lume trăim? Nu ne-a fost de-ajuns cenzura din vremea comunistă, o ridică pseudo-episcopii români pe noi culmi de ridicol și, cred ei, de eficiență?

Cum să ceri aprobare (ei îi zic binecuvântare!) pentru un interviu, episcopului care tocmai în acea vreme e cuprins de fiorii spurcați ai relației cu partenerul sodomit?

Un lucru aș vrea să le spun acestor nelegiuiți: Nu ne temem de uneltirile voastre și nu veți putea să ne reduceți la tăcere, fie că vom fi în libertate, fie că vom fi în celule. Să vă intre bine-n cap!

2.A doua preocupare majoră a celor din șleahta lui Daniel: ,,A luat act de evoluția grupărilor eretice și schismatice, pretins „ortodoxe”, care desfășoară activități de cult similare celor ale Bisericii Ortodoxe, folosind abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor, cărora le solicită donații pentru edificarea de lăcașuri de cult, activități sociale și religioase”.

Ați înțeles că sunt vizați cei îngrădiți de erezie. Cei dreptmăritori sunt ei, cu ereziile din Creta, cu schismele pe care le provoacă în Moldova noastră de peste Prut, cu faptul că slujesc cu capo di tutti capi, schismaticul Bartolomeu din Constantinopol. Și mai rețineți că proprietarii titulaturilor, veșmintelor și icoanelor bisericești sunt ei, pentru că ei sunt stăpânii Bisericii lui Hristos. Dau ei aprobare, poți să la folosești. În caz contrar, ești pasibil de osândă.

Nici această amenințare nu ne înspăimântă. Știm că ați colaborat fructuos cu puterea antihristică a vremii, obținând legi favorabile vouă, care să vă îngăduie să trimiteți în temnițe pe cei îngrădiți de erezie sau pe cei care vă deranjează prin faptul că vădesc fărădelegile spurcate la care vă dedați.

Domnilor ecumeniști, masoni, sodomiți de toate felurile, foști și actuali informatori ai securității, ofițeri sub acoperire, atei vădiți, agenți ascunși ai antihriștilor, care ați făcut pactul cu diavolul și v-ați vândut sufletele pentru arginți murdari și măriri deșarte și sunteți reuniți sub titulatura mincinoasă de Sfânt Sinod.

Ați batjocorit peste măsură Biserica noastră.Voi pregătiți calea blestematului antihrist și nu Venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Încetați să vă ascundeți josniciile spurcate, blamând preoții și credincioșii care au aplicat corect Sfintele Canoane și s-au îngrădit de voi și de spurcăciunile voastre, de care se îngrețoșează o țară întreagă.

Scrieți-vă demisiile și plecați. De pedepsele lui Dumnezeu nu veți scăpa.

Presbiter Iovița Vasile

,,Cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scapa’’ (Marcu 8, 35). Acest adevăr al cuvintelor Mântuitorului nostru Iisus Hristos l-a ilustrat în chip mucenicesc Sfânta Anastasia Romana. ,,Anastasia’’ înseamnă în limba greacă ,,Înviere’’, căci fiecare din noi trăim întru nădaejdea învierii morţilor şi a vieţii veşnice.

Sfânta Muceniţă Anastasia Romana a trăit în vremurile cumplite ale persecuţiilor împotriva Bisericii lui Hristos. Abia avea trei ani când a rămas orfană, însă Dumnezeu i-a purtat de grijă şi a călăuzit-o pe calea mântuirii. A fost luată de o cinstită călugăriţă, Sofia, şi a crescut în mănăstire, învăţând frica de Dumnezeu şi cele ce-i erau de folos mântuirii sufletului.

Diavolul însă n-a putut răbda să vadă această odraslă binecuvântată şi i-a îndemnat pe slujitorii săi, pe păgânii fără Dumnezeu să prindă pe Anastasia, cea care avea acum douăzeci de ani, şi s-o ducă în faţa ighemonului, care, văzându-i frumuseţea, a îndemnat-o să se lepede de Credinţa în Hristos şi să se alipească de zeii lor diavoleşti. Mireasa lui Hristos, Anastasia, a mărturisit în faţa păgânilor pe Domnul şi de-aici au început chinurile care pe noi ne îngrozesc numai citindu-le. Întâi a fost bătută peste obraz. Au legat-o apoi de patru stâlpi şi sub dânsa au aprins foc din care ieşea un fum greu şi înecăcios, în vreme ce o băteau cu toiege fără milă. Nu s-au oprit aici. Au legat-o de o roată şi i-au zdrobit oasele, iar venele i le-au rupt. A patra pedeapsă a stat în aceea că au spânzurat-o şi i-au strujit coastele. Fiarele cu chip de oameni au născocit încă o grozăvie, căci i-au tăiat sânii cu briciul. I s-au smuls unghiile, i-au tăit mâinile şi picioarele, i-au zdrobit dinţii.

Pentru că nu a încetat să strige către Dumnezeu, Care o întărea, i-au tăiat şi limba şi abia atunci poporul s-a îngrozit, încât au strigat împotriva ighemonului diavolesc. Acesta a poruncit să fie scoasă din cetate şi să i se taie cinstitul cap, şi aşa s-au sfârşit chinurile cele cumplite ale Sfintei, iar sufletul său curat s-a dus la Dumnezeu Care l-a dat (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 381-388).

Presbiter Iovița Vasile

Către slujitorii și enoriașii Parohiei Ortodoxe „Sfinții Moldovei” din cadrul Bisericii Ortodoxe din Moldova, Mitropolia Moldovei

Iubiți întru Hristos frați și surori,

Ca urmare a întrebărilor și preocupărilor exprimate în ultima perioadă cu privire la anumite aspecte ce țin de Învățătura și Mărturisirea de Credință a Bisericii, consider necesar să fac următoarele precizări, cu dorința de a păstra pacea, unitatea și buna rânduială bisericească. Biserica Ortodoxă mărturisește, potrivit Simbolului de Credință, că ea singură este „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică” a lui Hristos, păstrătoare a plinătății credinței apostolice și a harului dumnezeiesc, iar în afara sa nu există mântuire, nici „biserici”. În înțelegerea ortodoxă, unitatea deplină a Bisericii se realizează în comuniunea euharistică și în mărturisirea aceleiași credințe apostolice. Din această perspectivă, Biserica este chemată să păstreze cu fidelitate învățătura primită de la Sfinții Apostoli și transmisă prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și mărturia Sfinților Părinți. Orice apropiere de Credința Ortodoxă presupune primirea adevărului de credință, pocăință și intrarea în comuniunea Bisericii, potrivit rânduielii sale canonice și liturgice.

În ceea ce privește participarea la mișcarea ecumenică și la structurile acesteia, consider necesară părăsirea acestora și păstrarea cu fidelitate a învățăturii dogmatice și canonice a Bisericii Ortodoxe. Orice formă de dialog intercreștin trebuie să se desfășoare cu discernământ teologic, fără relativizarea adevărurilor de credință și fără asumarea unor concepții eclesiologice, erezii ecumeniste și alte teze care contravin învățăturii și Tradiției Sfintei Biserici Ortodoxe Deciziile și documentele rezultate din astfel de demersuri trebuie evaluate în raport cu Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, învățătura Sfinților Părinți și rânduiala canonică a Bisericii.

Deci, mă disociez de orice document eretic ecumenist votat sau semnat de către membrii acestora de-a lungul anilor. Hotărârile Sinodului din Creta din anul 2016, la care Biserica Ortodoxă din Moldova nu a participat, nu pot fi considerate normative pentru Biserica noastră din Moldova. O atenție deosebită a fost acordată documentului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, în legătură cu modul în care acesta a fost primit de diferiți ierarhi și Biserici Ortodoxe locale. În consecință, se impune o abordare prudentă și atentă a acestor documente, cu discernământ teologic și în fidelitate față de mărturisirea ortodoxă, fără a afecta comuniunea și legăturile canonice dintre Bisericile Ortodoxe locale.

Este necesară păstrarea legăturii canonice și euharistice cu toate Bisericile Ortodoxe locale, însoțită de un apel frățesc la părăsirea mișcării ecumenice, osândirea ereziilor ecumeniste și la reexaminarea, în lumina învățăturii ortodoxe, a hotărârilor Sinodului din Creta, în vederea invalidării hotărârilor acestuia ca, neconforme cu învățătura ortodoxă, conglăsuirii Sfinților Părinți și lipsite de autoritate.

Prioritatea trebuie acordată catehizării și păstoririi credincioșilor ortodocși, în timp ce raportarea la membrii altor denominațiuni religioase trebuie să rămână în limitele canonice ale Bisericii și să urmărească mărturisirea adevărului ortodox, cu deschidere față de cei care manifestă sincer dorința de a reveni la credința ortodoxă. Organizarea sau încurajarea rugăciunilor, slujbelor ori întâlnirilor interconfesionale care depășesc scopul catehizării celor ce doresc să revină la Ortodoxie sunt inacceptabile și trebuie interzise.

Se impune păstrarea unei conștiințe eclesiologice ortodoxe nealterate, cu respectarea rânduielii și limitelor canonice ale Bisericii. Este necesară respectarea fidelă, de către toate Bisericile Ortodoxe locale, a Tradiției patristice și a disciplinei canonice, pentru păstrarea ordinii și unității Bisericii și pentru evitarea tulburărilor și schismelor generate de relativizarea canoanelor sau de depășirea nejustificată a limitelor jurisdicționale canonice.

În exercitarea responsabilității sale canonice și pastorale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Moldova va ține seama de aceste considerente. În formularea acestor poziții, mă întemeiez pe documentele constitutive ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, pe rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe și pe principiul continuității Sfintei Tradiții. În acest sens, Tomosul de autonomie din 1994 și Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova consacră autonomia acesteia în domeniile prevăzute de actele respective, precum și obligația de a-și desfășura activitatea în conformitate cu Sfintele Canoane, tradițiile și învățătura Bisericii Ortodoxe Sobornicești.

Vladimir
Mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove

Comentariu

Este îmbucurător să constatăm că alături de șleahta celor 60 de pseudo-episcopi romani, din țară și străinătate, se ridică o voce de ierarh Român, de pe Pământ Românesc, care se pronunță deschis împotriva ecumenismului satanic și respinge sinodul tâlhăresc din Creta. Este vorba de ÎPS Vladimir din Moldova, care, nota bene!, răspunde deslușit cererilor credincioșilor dintr-o parohie din Moldova noastră de peste Prut. Așa ar trebui să procedăm și noi în Țară, să cerem celor care ocupă scaunele episcopale să-și precizeze în scris poziția față de ecumenism și de pseudo-sinodul din 2016. Datoria lor ar fi să răspundă cu promptitudine. Vă asigur că niciunul din noi n-ar primi un răspuns, deoarece toți sunt angajați și îndatorați de puterea lumească să distrugă Biserica Ortodoxă Română din interiorul ei. Nu-și vor periclita scaunele episcopale dându-ne răspunsuri în elul ÎPS Vladimir.

În ultima vreme se vorbește insistent despre aducerea Basarabiei acasă, adică unirea ei cu Țara Mamă. Să dea Bunul Dumnezeu ca acest fapt să se împlinească, chiar dacă avem ca președinți doi neputincioși, Nicușor Dan și sorosista Maia Sandu. Atunci vor apărea marile probleme și în Biserica reunită. Ierarhia Canonică și Legitimă din Moldova, în frunte cu ÎPS Vladimir, va fi somată să se alinieze ereticilor din sinodul bucureștean. E de așteptat ca ierarhii de peste Prut să refuze. Atunci vor da drumul tăvălugului ecumenist, format din sinodul schismatic, constituit din pseudo-ierarhii trimiși de la București, peste cei legitimi și canonici, care nu s-au întinat cu erezia și sunt loviți de schisma provocată de de Daniel et comp.

Nu mai departe de ieri, au simulat alegerea unui viitor episcop, Nicodim Petre, pentru a păstori peste Bălți. Omul e alegerea puterii lumești, doar că sinodului de la București i s-a dat poruncă să arunce praf în ochii oamenilor, să pună la cale un simulacru de alegere. Nu vă faceți iluzii, Nicodim Petre e la fel șantajabil ca și ceilalți. După scandalul care a lovit Biserica noastră, cel cu sodomitul Petre Păduraru, acum se așteaptă așternerea uitării.

Acum e vremea hidro-episcopilor. Înainte de Petre al Bălților, au fost aleși Maxim Danubianul pentru Italia și Iachint de Pacific, pentru Episcopia Australiei și Noii Zeelande.

Biserica noastră mai are multe de îndurat. Dumnezeu fie cu noi.

Presbiter Iovița Vasile

TENEBRELE CHILIILOR: PESTE 100 DE VIOLURI LA HUȘI.
Ce știm după condamnarea tandemului bisericesc Onilă – Jitaru

Cu ochii larg închiși

Pe 25 februarie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române se reunește într-o ședință de lucru la reședința patriarhală din București. Pe ordinea de zi se află canonizarea unor cuvioși, dar și dezbaterea unor chestiuni legate de educația religioasă a tineretului ortodox.

Vorbele-s mari, faptele mai degrabă meschine – căci printre altele, pe agenda zilei se strecoară și-o cerere de ridicare în rang monahal. Un călugăr obscur de la Huși, fără niciun fel de realizări teologice, lipsit de performanțe și notorietate duhovnicești, cu o facultate de profil absolvită la 34 de ani, este propus pentru cel mai înalt grad monahal din BOR, acela de arhimandrit. Pe călugăr îl cheamă Sebastian Cristi Jitaru.

Regulamentele Bisericii stipulează că rangul se acordă, la solicitarea episcopilor și cu aprobarea Sinodului, “numai celor cu pregătire și merite deosebite”. Pe mediocrul Jitaru îl cosmetizează chiar șeful său canonic Cornel Onilă, episcopul Hușilor, care înaintase în prealabil o misivă laudativă către Cancelaria Patriarhală, descriind activitatea chipurile exemplară a călugărului

Reunit în ședință la acest final de februarie 2016, organismul suprem al Bisericii Ortodoxe constată „evlavia, statornicia și râvna” Preacuviosului Părinte Sebastian Jitaru și aprobă acordarea rangului de arhimandrit. „Cu binecuvântare și dragoste în Hristos”, semnează însuși președintele Sinodului, Preafericitul Daniel.

Dar motivul concret pentru care episcopul Hușilor încerca să-l “liniștească” cu funcții și ranguri bisericești pe ilustrul anonim Sebastian Jitaru era deja de notorietate printre unii dintre slujitorii Domnului din județul Vaslui (jurisdicția canonică a Episcopiei Hușilor). Atât Onilă, cât și Jitaru, foloseau chiliile de la Catedrala episcopală din Huși pentru a-și satisface poftele sexuale alături de elevi minori ai seminarului teologic din micul oraș vasluian.

Mai bine de opt ani mai târziu, în iulie 2024, știm că aceste fapte ale episcopului și ale arhimandritului sunt parte dintr-o morișcă de infracțiuni care era aflată în plină mișcare la început de 2016. La momentul respectiv, Jitaru îl șantaja de ani de zile deja pe Onilă cu filmări mai vechi în care episcopul apărea în ipostaze sexuale alături de un elev seminarist. Simultan, Jitaru comitea și el infracțiuni sexuale pe bandă rulantă, profilul lui de prădător sexual fiind deplin conturat când BOR îi constata râvna.

La momentul în care Sfântul Sinod aproba ridicarea lui Jitaru la cel mai înalt rang monahal, constatând statornicia și râvna acestuia, călugărul obscur de la Huși era deja un prădător feroce. Sentința de condamnare dispusă recent împotriva lui nu lasă loc de echivoc. Numai între primăvara anului 2015 și prima jumătate a anului 2016, Jitaru a comis zeci de agresiuni sexuale și violuri asupra a doi elevi minori.

Una dintre persoanele vătămate din dosar a fost abuzată de Jitaru în acest interval cu o frecvență vecină cu tortura: de cel puțin o dată-de două ori pe săptămâna, inclusiv în vacantele școlare, consemnează sentința CA Galați. Un alt elev minor a trebuit să tolereze cel puțin nouă acte sexuale orale comise de Jitaru asupra sa între iulie 2015 și vara lui 2016. Concomitent, BOR îi cerceta temeinic activitatea lui Jitaru și-l găsea fără pată, cu pregătire și merite deosebite.

Singura râvnă dovedită de Sebastian Jitaru în preajma evaluării sale de către Sfântul Sinod, în vederea ridicării la rangul de arhimandrit, fusese obsesiva, neîncetata poftă de violat băieți de la seminarul teologic din Huși. Dar în ciuda profilului obscur al călugărului propus de episcopul Onilă spre înnobilare monahală, nimeni de la vârful BOR nu și-a pus problema neverosimilului solicitării la început de 2016.

“Marea majoritate a victimelor (n.r. – lui Jitaru) sunt adolescenți cu aspect extrem de juvenil, înălțime mică spre medie, cu trăsături faciale specifice copiilor. Toți provin din medii defavorizate, cu situații familiale dificile, fără un sistem de protecție acasă, fără posibilitatea de a obține de undeva suport psihologic.”

În cursul cercetării judecătorești, unul dintre elevii violați povestește cum: „Mă aflam în chilia lui Jitaru, i-am luat telefonul acestuia și am descoperit în jur de 5 filmulețe în care Onilă îl abuza pe (…). Arăt că Onilă îl pipăia pe (…), îl mângâia și îl punea să facă sex oral. Se vedeau amândouă fețele, fiind foarte clare filmulețele. Arăt că (…) era colegul meu de clasă. Am rămas șocat, am înțeles că sunt și alte persoane care abuzau copiii, am înțeles de puterea pe care o avea Jitaru și de ce episcopul nu avea curajul să îi spună nimic.”

In referire la persoana vătămată (…) se reține că acesta se afla, la momentul producerii agresiunilor, la vârsta adolescenței, provenind dintr-o familie modestă din mediul rural, în care mama este învățătoare și se mândrea constant cu fii săi aflați la Seminarul Teologic, iar tătăl întors din străinătate, fără loc de muncă.

Episcopia nu vrea să plătească
Sentința penală emisă de CA Galați dispune, printre altele, și acordarea unor despăgubiri morale în valoare de 170.000 de euro celor trei victime din dosar. Pentru plata acestor pretenții civile sunt făcute responsabile și două instituții: Episcopia Hușilor și Seminarul teologic Ioan Gură de Aur din Huși.

Imediat după condamnările dispuse, eparhia vasluiană a emis un comunicat în care anunță că “nicio instituție nu poate fi confundată cu o persoană”, iar instituția a fost introdusă doar “principial” în cauză, “drept garant în eventuala insolvabilitate a inculpaților”.

Episcopia Hușilor a anunțat de asemenea că va contesta îndeplinirea condițiilor legale privind atragerea răspunderii solidare, ca parte responsabilă

TENEBRELE CHILIILOR: PESTE 100 DE VIOLURI LA HUȘI. Ce știm după condamnarea tandemului bisericesc Onilă – Jitaru

Text preluat – Adrianopol

FRĂȚIA IERARHILOR
Trei episcopi BOR au scris instanței care îl judeca pe Cornel Onilă pentru viol epistole de elogiere a „preasfințitului”, sperând că „nevinovăția îi va fi dovedită”
Scrisorile elogioase despre Onilă semnate de cei trei ierarhi ai Bisericii, pe care ,,Să fie lumină” le publică astăzi, probează și mai mult: că „frăția“ celor ajunși în poziții de super-putere la vârful BOR este indestructibilă, imună la fapte, impasibilă înaintea oricărei tragedii.

Episcopatul lui Cornel Onilă la Huși este una dintre cele mai negre pagini din istoria Bisericii Ortodoxe Române (BOR), doar între 2015 și 2017 fiind comise peste o sută de infracțiuni sexuale la seminarul teologic din orașul vasluian. Autorii? Tandemul bisericesc format din preasfințitul locului și subordonatul sau, arhimandritul Sebastian Jitaru.

De-a lungul anului 2021, dosarul a stat în procedura de cameră preliminară, o fază procesuală în care se verifică legalitatea probelor strânse de procurori. Apoi, între 2022 și 2024 s-a desfășurat cercetarea judecătorească în dosar, etapă în cadrul căreia au fost administrate peste 80 de mijloace de probă și au fost audiate 40 de persoane.

Inculpatul Onilă a dat o singură declarație în fața instanței, în februarie 2024, încercând să acrediteze ideea unei conspirații împotriva sa. În legătură cu filmările care îl surprindeau în ipostaze sexuale cu o victimă, elev la seminarul din Huși, Onilă s-a apărat spunând că „se pot face multe lucruri cu inteligența artificială”.

Varianta izbăvitoare a filmărilor trucate nu a fost susținută doar de Onilă de-a lungul timpului, ci și de protectorii săi din BOR. Înaltpreasfințitul Teofan, mitropolit al Moldovei și succesor al Preafericitului Daniel în scaunul patriarhal, a folosit această ipoteză fantezistă chiar într-o declarație dată la procuratură (n.r. – înainte să existe un dosar penal de cercetare a infracțiunilor sexuale comise de Onilă, a existat un dosar de șantaj bisericesc cu filmările compromițătoare, instrumentat de DNA Iași în 2017, în cadrul căruia ÎPS Teofan a dat o declarație de martor).

Spre finalul judecății pe fond de la Galați, trei membri ai Sfântului Sinod – episcopul Andrei al Covasnei și Harghitei, arhiepiscopul Ioachim al Romanului și Bacăului și arhiepiscopul Irineu al Alba Iuliei– au trimis la instanță scrisori de caracterizare a „fratelui” Cornel Onilă în care îi elogiază activitatea, preocupările și râvna, nădăjduind că „nevinovăția îi va fi dovedită”.

Onilă este invocat în cursul epistolelor ca „Preasfințitul Episcop” sau „ierarhul”, una dintre misive menționând expres speranța „să-și reia activitatea arhipastorală, spre slava lui Dumnezeu și spre folosul poporului nostru dreptcredincios”.

La început de 2024, faptele epocii Onilă de la Huși erau totuși clare pentru oricine era dispus să le vadă. Episcopii Irineu (Alba Iulia), Ioachim (Roman & Bacău) și Andrei (Covasna & Harghita) nu erau însă dispuși la un asemenea efort. Din scrisorile lor reiese că victimele sunt o plăsmuire, iar adevărata suferință e a inculpatului, supus unui linșaj mediatic, și a Bisericii, tulburată de acuzații.

Calvarul victimelor de la Huși a fost posibil pentru că violatorii ocupau poziții la vârful BOR, profitau de ascendentul oferit de aceste ranguri clericale și erau protejați de însuși felul în care e organizată instituția de cult. Dar supliciul a fost posibil și pentru că „frații” lui Cornel Onilă i-au acoperit faptele.

Oamenii din stratosfera de putere a Bisericii l-au sprijinit în permanență pe Cornel Onilă. În 2017, Sfântul Sinod i-a încuviințat retragerea benevolă din funcția episcopală, conservându-i rangul bisericesc și ocrotindu-l de orice investigare canonică a faptelor sale.
Înaltpreasfințitul Ioachim, arhiepiscop al Romanului și Bacăului, care semnează una dintre scrisorile trimise în 2024 la Curtea de Apel Galați, i-a oferit ani de zile arhiereului căzut în dizgrație un adăpost și un salariu. După părăsirea Hușilor, episcopul retras Onilă a fost găzduit la Mănăstirea Văratec de sora lui Ioachim, Iosefina Giosanu (stareța așezământului monahal), într-o casă de oaspeți cât o școală. Onilă s-a aflat și pe ștatele de plată ale Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, fiind încadrat fictiv pe un post de inspector eparhial.
În 2020, Biserica Ortodoxă Română promitea să-l caterisească pe Onilă, „după pronunțarea finală a instanței, în cazul în care aceasta va hotărî condamnarea penală definitivă”.

La final de aprilie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a condamnat definitiv pentru viol pe fostul episcop al Hușilor. Sfântul Sinod l-a păstrat pe Onilă între călugări, susținând că are statutul de „monah penitent”.

Închis în prezent la Penitenciarul Bacău, Cornel Onilă va ieși de acolo – prin cale extraordinară de atac sau la termen – tot ca membru al clerului ortodox.

Text preluat – Adrianopol

Este joi, iar Patriarhia nu a dat niciun semn în privința imoralității dovedite la Centrul Eparhial Oradea, unde nu homosexualitatea, ci ticăloșia fără margini este, în primul rând, smintitoare.
Atât patriarhului, cât și mitropoliților – sau unei părți dintre dumnealor – le-au parvenit materialele care, ulterior, au ajuns și la mine, și la alți clerici. Sigur că le-am primit tot dinspre cancelarii.
Toți ierarhii care fac zid în jurul lui Sofronie sunt ca el. Iar cei care tac, dacă nu-i seamănă în imoralitate, îl urmează în ticăloșie.
Homosexualii nu se rezumă, de regulă, la un singur partener, mai ales în cadrul BOR, unde oferta este mare.

Sofronie are doi parteneri de suflet, restul fiind legături conjuncturale. Pe cel mai apropiat sufletului său îl ține lângă el de două decenii. Respectivul este consilier eparhial de când a fost adus de Sofronie în eparhie, imediat după instalarea sa ca episcop.
Deși, în cariera lui bisericească, acest domn nici măcar nu s-a întâmplat să vopsească vreo scândură de la gardul unei biserici, i s-a încredințat portofoliul patrimoniu și construcții bisericești.

Este șofer personal al chiriarhului, îi vorbește la pertu chiar în prezența celorlalți, îl însoțește pe Madame atât în vizitele oficiale, cât, mai ales, în cele private. Sunt aproape nedespărțiți.
Preoții l-au văzut adesea, în cadrul slujbelor arhierești, dezveșmântându-se și ieșind la țigară.
De câțiva ani, după ce a fost multă vreme slujitor al catedralei, a fost numit preot la cea mai mare parohie din oraș, în ciuda faptului că nici să slujească, nici să predice n-are habar.
Patriarhul Daniel l-a premiat pe acest domn cu ocazia sfințirii catedralei din Oradea.

Celălalt partener, mai recent, dar cu o influență mai demonică, este celebra Irodiadă cu barbă, a cărui homosexualitate este, de asemenea, de notorietate la nivelul Patriarhiei Române.
Și, repet, această discuție nu este despre homosexualitate, ci despre ticăloșie.
În acest context desprins de orice legătură cu Ortodoxia, cu teologia Bisericii, cu firescul ei liturgic, nu e de mirare că Facultatea de Teologie din eparhie este cea mai proastă instituție de învățământ de pe Terra, încât, dintre semidocții popimii, se ridică unii mai tupeiști, precum guru Pușcaș sau călugărul dacic hunedorean, și devin teologii nației, pentru că nimeni nu e în stare să-i învețe gramatică și catehism.

Iar preoții evlavioși, demni, citiți – sunt foarte mulți în județ! – își văd în tăcere de-ale lor, strângând contribuții „benevole” de la pensionari și nevoiași pentru a susține chermezele clubului gay de la Centru.
Să nu vă închipuiți că este un caz izolat. Acesta este modelul care s-a impus în BOR.
Nu mai risc să-mi fie suspendat contul.

Text preluat

În vremile din urmă, […] diavolul și-a schimbat metoda: contează mai puțin pe spaimă și mai mult pe atracție. Capătă forme atrăgătoare, frumoase, parfumate, plăcute la vedere, plăcute la gust, plăcute auzului. Așadar, este procedeul exact invers: nu vrea să îndepărteze, ci vrea să atragă. Iar aceasta se face prin toate aceste mijloace moderne care atrag oamenii, în special tineretul, și care sunt vicii. E plăcut să bei, e plăcut să fumezi, e plăcut, la început, să consume droguri, e plăcut să joci cărți și e plăcut să faci o seamă de lucruri, inclusive desfrâul, libertinajul ș.a.m.d. Toate sunt de natură să ofere satisfacții imediate insului, să nu caute prea mult, să nu alerge prea mult după ele, pentru că îi vin singure, i se îmbie. Cârciuma e deschisă la orice colț de stradă, drogurile se vând acum pe stradă, de asemenea, tutunul, nu mai vorbesc, și toate celelalte. De când cu legile din ce în ce mai permisive ale Europei și ale statului nostru, libertinajul devine aproape o doctrină socială – îmbiere la destrămarea familiei, amorul liber al tinerilor, în care nu mai intră criteriul suprem, iubirea, adică mișcarea aceea nobilă a sufletului care apropie pe un bărbat de o femeie sau pe o femeie de un bărbat și care stă la baza unirii și a căsătoriei. Nu. Ci pasiunea, carnea, carnalul, pofta trecătoare, care vine și se duce, se fumează repede, ca o țigară sau ca un pahar de vin. Toate acestea sunt menite să atragă, dar toate acestea sunt manifestări ale demonizării în lume, ale demonului. Sunt forme de demonizare. […] El n-au dispărut. Dar, […] diavolul, fără să renunțe la aceste strategii de a atrage, revine la vechile lui strategii de a înspăimânta. […]

Iubiții mei, […] trăim o formă de demonizare a lumii. Aș vrea să atrag atenția, însă, că nu trebuie să gândim maniheic – răul este numai într-o parte, a ceea ce vedem cu ochii, și binele este de cealaltă parte; sunt amestecate, binele și răul. […] Și noi suntem amestecați, și buni, și răi, mai buni și mai puțin buni. Dumnezeu ne tolerează pe toți, pentru că aceasta este „politica” lui Dumnezeu până la Judecata de Apoi. Așadar, răul se găsește și-ntr-o parte, și-n alta. […]

Iată, deci, iubiții mei, eu cred că, în ultimă instanță, trebuie să facem apel la conștiința și trăirea noastră creștină, pentru ca să nu ne lăsăm pradă demonizării universale, care pare-se uneori că prefigurează Apocalipsa. Avem un singur sprijin: în Iisus Hristos. Avem o singură nădejde: în Iisus Hristos. Avem o singură tărie în interiorul nostru: Iisus Hristos. […]

Fericiți suntem noi, ca popor român, atâta vreme cât vom rămâne un popor creștin. Și vă îndemn din toată inima și cu tot simțul responsabilității: cultivați sentimentul creștin, credința în Dumnezeu și rugăciunea. Rugăciunea zilnică vă va da echilibrul zilnic. Nu vă lăsați stresați! Nu vă lăsați înspăimântați! […] Să fim fericiți atâta vreme cât suntem realmente un popor creștin, cu o credință pe care am moștenit-o de la strămoșii noștri și pe care sunte, gata s-o transmitem urmașilor noștri. Câtă vreme Îl avem cu noi pe Iisus Hristos și o avem pe Sfânta Sa Maică și avem pe sfinții îngeri și pe sfinții martiri și mărturisitori, nu avem să ne temem de niciun fel de teroare pe care diavolul, în diferite forme, o aduce în lume. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fii cu noi, cu toți!”

Cine a deschis porțile Palestinei pentru evrei? Palestinienii. Pe timpul Imperiului Otoman, când evreii erau expulzați din unele locuri din Europa, palestimienii și-au deschis brațele și au primit evreii în Palestina. De ce? Pentru că sunt palestinieni. Un palestinian îți va da pâinea lui, apa lui. Va merge la culcare însetat și flămând, ca să poată să-și dea pâinea vecinului și oaspetelui său. Asta sunt palestinienii.

Și ce le-au plătit sioniștii?
Știi că au fost bărci după al doilea război mondial cu refugiați evrei care au venit din Europa? Palestinienii mergeau pe plajă cu pâine și apă și îi întâmpinau pe evrei și îi duceau la casele lor? Poți crede așa ceva?

Pur și simplu nu-mi vine să cred cum i-au răsplătit sioniștii. Pentru că palestinienii când au văzut că evreii veneau să trăiască în Țara Sfântă, în Palestina, sub mila palestiniană, (au găsit) înțelegere și compasiune, erau bine primiți

Tatăl meu a lucrat în arnata irakiană și nu a vrut să vină în Palestina. Nici el, nici mama mea. E o țară care aparține palestinienilor, nu nouă.

Cum s-a întâmplat? Au fost trimise echipe sioniste de teroriști în Bagdad . Au aruncat în aer sinagogi, centre culturale evreiești, afaceri evreiești. Șase oameni au fost uciși și zeci de evrei au fost răniți. Și apoi au spus că musulmanii sunt cei care fac asta. Apoi au schimbat schimbarea:,,,Musulmanii care erau prieteni cu evreii, nu mai sunt. Va trebui să trăiți în Palestina” . Așa că au expulzat 1,3 milioane de palestinieni și au adus 1,3 milioane de evrei arabi din Maroc, Tunisia, Algeria, Al Jazeera, Egipt, Irak și Yemen în locul palestinienilor.

„Trebuie să purcedem la o respingere hotărâtă a ecumenismului și nu trebuie să avem nicio comuniune cu adepții lui. Calea noastră nu este și a lor. Trebuie să spunem acest lucru cu hotărâre și să îl arătăm prin faptele noastre.
Vine spre noi o epocă a adevăratei mărturisiri de credință, e epocă în care probabil vom rămâne singuri și prigoniți.
Datorită faptului că toate Bisericile Ortodoxe locale au intrat deja în rândurile „Consiliului Mondial al bisericilor” și prin aceasta au trădat Ortodoxia, a venit vremea deplinei noastre îngrădiri.
Nu putem și nu trebuie să avem nicio comuniune cu apostații adevăratei Ortodoxii și trebuie să fim pregătiți, dacă va fi necesar, să ne retragem în „catacombe.”
Postura noastră de luptători și mărturisitori ai adevărului curat și neprihănit al lui Hristos ne conferă o mare responsabilitate, mai mult decât oricând altcândva în trecut.
Trebuie să ne amintim întotdeauna faptul că un păstor adevărat al adevăratei Biserici a lui Hristos nu poate niciodată și nu trebuie să aibă niciun alt interes decât acela al râvnei curate pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea turmei lui – numai spre aceasta trebuie să se concentreze toate gândurile lui, toate simțămintele și acțiunile sale, întotdeauna.”

„Vor veni vremuri în care oamenii nu-L vor mai prigoni pe Hristos pe față, ci Îl vor înlocui încet, fără zgomot.
Îl vor păstra în icoane, dar Îl vor scoate din viață;
Îi vor rosti numele, dar Îi vor lepăda poruncile.
Vor spune «cred», însă vor trăi ca și cum Dumnezeu nu vede, nu judecă și nu mântuiește.
Credința va deveni obicei, nu jertfă; rugăciunea – grabă fără lacrimi; spovedania – rară și fără durere pentru păcat.
Atacul cel mai mare nu va veni din afara Bisericii, ci dinlăuntrul ei: din comoditate, din dorința de a fi pe placul lumii.
Adevărul va fi îndulcit ca să nu rănească, Crucea micșorată ca să nu sperie, asceza batjocorită ca exagerare.
Sfinții vor fi admirați, dar nu urmați; harul va fi căutat fără pocăință, iar mângâierea fără schimbare de viață.
Mulți vor alerga după semne și minuni, dar vor fugi de tăierea voii.
Vor vorbi despre dragoste fără adevăr, despre pace fără luptă cu păcatul, despre unitate fără pocăință.
Dumnezeu nu va lipsi din lume, dar lumea va încerca să trăiască fără Dumnezeu.
În aceste vremuri, cei credincioși nu vor fi cei strălucitori, ci cei smeriți; nu cei zgomotoși, ci cei statornici.
Vor fi puțini, dar luminați: vor plânge în taină, vor posti fără laudă, vor suferi fără cârtire și vor iubi fără compromis cu minciuna.
Mântuirea nu va fi ușoară, ci posibilă doar pentru cei care vor rămâne până la capăt în adevăr, ascultare și cruce.”

„În vremurile din urmă răul și erezia vor stăpâni atât de mult, încât credincioșii nu vor mai găsi ierarh, preot, păstor, care să-i ferească de înșelări și să-i conducă pe calea mântuirii.
În acel moment credincioșii nu vor putea accepta îndrumări sigure de la oameni, însă îndrumătorul lor va fi scrierile Sfinților Părinți. În această perioadă fiecare credincios va fi responsabil de tot poporul Bisericii.
Fraților, este timpul să ne asumăm cu toții responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu și a istoriei.
Nu o luați pe drumuri alunecoase și alte înșelări de la episcopii și preoții voștri.
Nu vă faceți că nu vedeți, sunteți responsabili.”

„Dumnezeu este foc mistuitor (Evr. 12, 29). Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se călește. La fel și omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuiește. Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenușă, fie oțel, în funcție de ceea ce se atinge.
.La fel se întâmplă și cu omul, și totul depinde de ce anume va aduce el focului dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu. Dacă se ține ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oțel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi mistuit.
Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, este în mod inevitabil adus la Dumnezeu și vai lui dacă nu se va pregăti pentru această întâlnire. Lev Tolstoi s-a apropiat de Dumnezeu cu neglijență, plin de sine, fără frică de Dumnezeu, s-a împărtășit cu nevrednicie si a ajuns apostat. Va veni ceasul când ne vom atinge de puterea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrem sau nu acest lucru.
Lopata este în mâinile Domnului. Cu lopata se aruncă semințele și paiele; paiele le împrăștie vântul, iar semințele cad la picioarele Stăpânului si sunt strânse în jitnițe, în timp ce paiele sunt lăsate deoparte sau arse. Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă si trebuie sa ne pregătim pentru ea. Păcatele noastre sunt paiele care sunt mistuite la această întâlnire. Trebuie ca, din vreme, să facem singuri judecata cu noi însine și noi înșine, pregătindu-ne pentru această întâlnire, trebuie să ne desprindem de paie, să mistuim paiele păcatelor prin pocăință.
Ori se mistuie ele singure, ori împreună cu ele se mistuie și omul, care s-a înrobit păcatului.
Trebuie să știm că vine Judecata de Apoi și să ne raportăm cum se cuvine la acea zi și la acel eveniment. Trebuie să ne curățim sufletele și să ne rugăm. Trebuie să ne raportăm la acel eveniment în mod limpede și conștient, iar nu ca o jivină care-și ascunde capul ca să nu vadă primejdia.”

„Orice ai fi tu, cititorule, de vei primi cu inimă mulțumitoare, ca din mâna Domnului, tot ce ți se va întâmpla în viață (plăcut sau neplăcut) din voia sau cu îngăduința Domnului, fericit vei fi și bine-ți va fi !”

Text preluat – Adrian

„Ioane, urcă pe Cruce, să fii lângă Mine!” – Părintele Ioan Negruțiu, deținutul care a refuzat să fie scos din lagăr (+ 22 octombrie 2003). Un volum de documente CNSAS despre ”Preotul cu închidoarea satisfăcută
Părintele Teofil Părăian despre Părintele Ioan Negruțiu (întemnițat timp de 16 ani în închisorile comuniste), de la a cărui naștere în Ceruri se împlinesc 23 de ani († 22 octombrie): „Părintele Ioan Negruțiu i-a spus unui tânăr un cuvânt care mie mi-a plăcut foarte mult și pe care aș vrea să-l cunoaștem cu toții: „Să ai grijă să nu cazi. Și dacă cazi, să ai grijă să cazi cu fața în sus”. Asta înseamnă să nu uiți de Dumnezeu.”
„M-am născut într-un sat din spatele Lui Dumnezeu”, într-o familie cu cinci copii, își aducea aminte Părintele Ioan Negruțiu de locul nașterii sale. Firav și bolnav încă de la naștere, i s-a pregătit sicriul când împlinea trei luni; Dumnezeu însă a făcut ca acesta să devină troaca din care se hrănea capra, simbol al sărăciei în care trăia familia sa.

Orfani de la o vârstă fragedă, mai întâi de mamă, apoi și de tată, cei cinci copii au crescut sub oblăduirea plină de dragoste a surorii lor celei mai mari. Locuința de la marginea satului nu era deloc înstărită: „Într-o seară am găzduit un cerșetor orb. Am împărțit cu dânsul țolul cu care ne înveleam; dacă Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut și noi cu ce să ne cinstim oaspetele…”, care, surprins de o sărăcie și mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte pentru familia năpăstuită.

Clasa a I-a a frecventat-o până când timpul a fost favorabil, rămânând acasă deoarece avea o singură cămășuță, și aceea purtată de când împlinise trei ani. Abia la sfârșitul anului școlar, odată cu sosirea verii, a mers iarăși la școală. Dar aici a fost pus în ultima bancă. Însă elevul Ioan Negruțiu deprinsese buchiile de la sora sa mai mare, uimind învățătoarea cu caligrafia sa și cu spiritul de observație: fiind puși să descrie clasa în care învață, ceilalți colegi pomeniseră lucrurile de care erau înconjurați: bănci, ferestre, flori, scaune; el singur începuse enumerarea cu Icoana și Stema regală de pe peretele din fața clasei. Atunci învățătoarea l-a luat acasă, să discute situația lui cu soțul ei, director al școlii. „Mi-au dat o felie de pâine albă unsă cu unt și cu miere deasupra; atunci am trăit primul extaz din viața mea”.

De atunci soarta copilului s-a schimbat. Prin grija dascălilor din satul natal care i-au remarcat aptitudinile, a fost trimis la școală, cu bursă pentru orfani, la Oradea. Datorită înclinațiilor sale, a urmat Seminarul de la Galați, apoi în 1934 devine student al Facultății de Teologie din București.

Se încadrează în Mișcarea Legionară, alături de o întreagă generație de teologi: dr. Gheorghe Furdui, dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Ilie Imbrescu, Arhim. Grigore Băbuș. În anul de mare încercare 1938, își ia licența cu o teză despre martiriu inspirată de jertfa lui Moța și Marin în lupta contra bolșevismului, în Spania, din 13 ianuarie 1937, și înmormântarea lor peste o lună la București. Martiriul, care îl preocupa pe tânărul teolog, avea să fie o constantă în viața Părintelui Ioan, după lipsurile și necazurile din pruncie având de suportat prigonirile și opresiunile regimurilor carlist, hortist și comunist, asumându-și, totodată, și nevoința „atleților” lui Hristos.

După terminarea studiilor este hirotonit preot celib și se întoarce în locurile natale, în Beiușul Bihorului. „Nu am trecut niciodată granița țării, dar ea a trecut de trei ori peste mine”: născut în 1915, la Borșa/ Bihor în Imperiul Austro-Ungar, din 1918 devine cetățean român, având să sufere în 1940 revizuirea frontierei în urma Dictatului de la Viena. Părintele Ioan Negruțiu compară drama României, „mare ca o pâine rotundă”, cu ofranda adusă de jertfa liturgică: țara este străpunsă ca o prescură cu copia în cele patru puncte cardinale. Granița se va muta abia la sfârșitul războiului la locul ei actual, dar mutarea ei nu dă la o parte „cortina de fier”.

Ca și la Oradea, unde episcop era PS Nicolae Popovici (scos din scaun în 1950), stăpânirea comunistă găsește în zona Beiușului un vrednic opozant în personalitatea Părintelui Negruțiu: aici îl primește în sărbătoare pe Regele Mihai; PS Ioan Suciu, vicar al Mitropoliei de la Blaj și ierarhul tinerimii greco-catolice din Ardeal, îi mărturisește dorința de unitate cu Biserica Ortodoxă, căreia ierarhul greco-catolic îi „reproșează” doar lipsa unei discipline ferme; păstorește credincioșii în acele timpuri tulburi cu puterea cuvântului său din predică; activitatea sa organizatorică se evidențiază și pe tărâm cultural, ca dirijor al corului alcătuit tot de dânsul. Toate acestea fac ca în 1947 să fie arestat și dus la Securitatea din Oradea; la Cluj i se instrumentează procesul. Lotul, al cărui cap era Părintele Negruțiu cuprindea peste 200 de români, pe care vrea să-i absolve, asumându-și întreaga vină cu care erau acuzați. Ia condamnarea cea mai mare: 10 ani muncă silnică (totuși, mică, în raport cu ușurința cu care se dădeau atunci condamnări).

Cunoaște regimul penitenciar dur, dar își încurajează frații de suferință cu harul care-l acoperă și cu puterea ce-l însuflețește. La Canal refuză să fie scos din lagăr, la intervenția Patriarhului Justinian Marina. Cu o zi înainte de a-și împlini executarea pedepsei, are o viziune în vis: Hristos este pe Golgota, iar Părintele, la poalele celor trei cruci, văzându-L singur pe Mântuitorul, întreabă: „Pe care dintre celelalte două cruci să urc: pe cea din stânga, pentru osândire, sau pe cea din dreapta, pentru izbăvire?”. La care primește răspuns: „Ioane, crucile nu mai au semnificația din Vinerea Răstignirii; urcă pe oricare, numai pe Cruce să fii, lângă Mine!” A doua zi este scos la poarta lagărului.

Pornește peste câmp, dar este ajuns de o mașină a Securității și, în loc să fie lăsat în libertate, este dus la Rubla, cu domiciliu obligatoriu, pentru a avea cei de acolo un preot. Părintele își ia misiunea în serios și în scurt timp transformă o casă părăginită în locaș de cult. Reușind să primească aprobări de a merge la oraș pentru a se îngriji de starea sănătății, de fiecare dată trece și pe la Episcopia din Galați și obține aprobările pentru târnosirea bisericii, aducând multă mângâiere celor ce erau ținuți departe de casele lor, putând săvârși Liturghia, botezuri, cununii, înmormântări.
La valul de arestări din 1958 este ridicat din nou, fiind găsite scrisori ale sale în care erau și versuri ale lui Radu Gyr, condamnat și trimis la Aiud. Decretul de eliberare a foștilor deținuți politici din 1964 încheie parcursul din temniță al Părintelui.

Se întoarce în Bihorul său natal și timp de un an este preot la țară. Zaharia, episcopul de atunci, mai înainte aservit cu totul comuniștilor, recunoaște calitățile Părintelui Negruțiu și-l aduce secretar la eparhie, pentru a-i fi de folos, trimițându-l la mai toate Consiliile eparhiale. Mare și iscusit orator (din studenție se apropiase de filosofie, mai ales de cea germană, de care se slujea ca o albină, culegându-i numai nectarul), faima sa întinzându-se, este chemat (mai ales de Mitropolitul Nicolae Corneanu) să predice în Catedrale. Apoi, în anii ’70 este numit director al Seminarului de la Curtea de Argeș (unde și-a luat mulți colaboratori dintre părinții și profesorii de teologie care cunoscuseră închisorile comuniste) formând câteva generații de preoți de caracter, vrednici slujitori ai Altarului.

Fiindu-i refuzat buletinul de București și neputându-se stabili acolo, este numit inspector pe învățământul bisericesc. Un an de zile este și membru al Consistoriului Bisericesc (instanța de judecată), timp în care rezolvă toate cazurile, fără a se pronunța caterisirea vreunui preot. Cei ce l-au cunoscut, au văzut în Părintele Ioan Negruțiu o persoană de mare încredere, om hotărât și de cuprindere duhovnicească, privindu-l cu respect. Atitudinea sa demnă a fost apreciată de Patriarhul Justinian Marina: „Părinte, nu știm cum să-i mulțumim Lui Dumnezeu și dumneavoastră că ne-ați salvat Biserica! Noi aici am fost legați de mâini și de picioare și cu căluș la gură! Ortodoxia noastră a amuțit aici. Altarele românești s-au mutat acolo, în închisori!” Totodată, a refuzat scaunul episcopal de câte ori i s-a oferit, știind că aceasta urmărea să-i schimbe atitudinea de dreptate.

Presiunile comuniștilor devin tot mai de nesuportat, mai ales în urma cazului Părintelui Calciu. Deși Patriarhul Iustin Moisescu îi cere: „Te rog să nu pleci; că Biserica stă rău. E un haos aici!”, nu l-a ascultat. În 1981 „ascultă” chemarea Mitropolitului Corneanu și preia funcția de redactor al publicației eparhiei, Altarul Banatului. Aici devine duhovnic al Mănăstirii Timișeni, unde polarizează suflarea credincioșilor din Banat, datorită virtuților sale, așa cum îl apreciase Patriarhul Teoctist: „Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat și puterea de a altoi spiritul zidului. Or, ție, Ioane, ți-a dat Dumnezeu acest dar din plin: să pui viață în ziduri”. De altfel, Părintele Ion Buga aprecia că Părintele Ioan Negruțiu „ca într-o simetrie dumnezeiască, în ultima vreme s-a așezat în punctul cel mai de vest al duhovniciei românești, să nu se răstoarne țara către nord-est, unde-s cei mai mulți duhovnici”.După decembrie 1989, în activitatea sa plină de sacrificiu iese în evidență misiunea de duhovnic al cetății: este cap de afiș la conferințele studenților din Timișoara și încurajează tinerii să intre pe linia de luptă a neamului românesc, aceasta fiind cea mai importantă operă a sa. Deși a fost unul dintre cei mai buni predicatori ai Bisericii, nu a dorit să lase ceva scris (modestia sa socratică dăunează acum, lipsindu-ne de un cuvânt de întărire), cele două convorbiri cu sfinția sa (în „Convorbiri duhovnicești”, vol II, 1990 și „Accesul la memorial”, 1999) putând fi completate doar de mărturia celor ce l-au cunoscut sau de înregistrările unor predici.

A avut și o mare nemulțumire: nici un ofițer sau informator al Securității, nici un torționar din câți erau măcar în partea aceea de țară, nu au ajuns după Revoluție să-și spovedească la dânsul răul comis. Și-a dus Crucea cu demnitate și va primi cununa pe patul de suferință: din 1996, în urma unei indigestii, a unei infecții și a unor operații, avea să zacă peste șapte ani în patul din chilia sa, îngrijit de maici și continuu cercetat de cei ce-l îndrăgeau, până când lumina din ochi i s-a stins.

De acolo a auzit chemarea celor plecați mai înainte și a urcat la Domnul în 22 octombrie 2003. Trecutul său de luptă și suferință, dimpreună cu trupul străveziu și chipul îngeresc al Părintelui, i-au încredințat pe cei ce au participat la înmormântarea sa că au însoțit pe ultimul drum un sfânt. Mormântul Părintelui Ioan se află în curtea Mănăstirii Timișeni Șag.

În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache

De ani de zile spun că nefericitul Sofronie Drincek trebuie să plece de pe scaunul episcopal al Oradiei, sau să fie înlăturat ca un mădular putred. Evident, nu prin mijloace violente, pentru că Biserica lui Hristos nu propovăduiește violența. Răul pe care și-l face Sofronie Drincek, nimeni nu poate să i-l facă. Enumăr motivele pentru care Sofronie ar trebui să fie acum într-o Mănăstire, pentru pocăință, într-un spital sau în vreo locație izolată, pentru a-și plânge păcatele.

1. A fost impus ca episcop (șantajabil) de puterea lumească. Păcat de neiertat. Ar trebui caterisit urgent,. împreună cu copărtașii săi la fărădelege
2..A semnat documentele sinodului tîlhăresc din Creta, din 2016, devenind eretic, fără putință de tăgadă.
3.A pășit pe tărâmul schismei, slujind împreună cu schismaticul Bartolomeu al Constantinopolului.
4. În anii trecuți, Sofronie a participat la o ceremonie greco-catolică, fiind pomenit cu ereticii papistași și asemilat de aceștia. Acest act se numește apostazie.
5.S-a înconjurat de indivizi homosexuali, făcându-se vinovat de păcatul sodomit.

Ce păcate trebuie să mai comită un individ, pentru a fi îndepărtat dintr-un scaun episcopal, pe care îl ocupă cu o nevredncicie strigătoare la cer?

Presbiter Iovița Vasile

,,Nu fiți părtași la faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci osândiți-le pe față. Căci cele ce sefac întru ascuns între ei, rușine este a le și grăi” (Efeseni 5, 11-12).
„Prețul pe care BOR îl plătește pentru Sofronie

Războiul pe care Episcopia Oradiei l-a declanșat împotriva mea se apropie de final, iar daunele de imagine vor fi suportate integral de Patriarhia Română, la un nivel nu mai prejos de cel la care s-a ambiționat Sofronie să ridice acest conflict.
De la primul comunicat mincinos emis de ei și până de curând, am repetat permanent că sunt dispus să iert. Adică să iau această decizie în dreptul meu, în dreptul familiei mele, în dreptul minunatei comunități care m-a urmat. De azi înainte, iertarea lor nu mai ține de mine, ci de conștiința Bisericii. Și, fără îndoială, iertarea nu înseamnă menținerea statutului pe care îl au în prezent.
Acești indivizi, care au găsit în Biserică un spațiu pentru a-și exercita nestingheriți perversiunile pe munca și umilirea celorlalți, au reușit să extindă judecata care li se cuvine asupra întregii Biserici.
Toți ierarhii au știut ce se întâmplă la Oradea, așa cum au știut de peste trei decenii despre Chișinău și despre Huși. Ceea ce au transmis fără echivoc a fost că lor, celor care l-au susținut pe Sofronie, li se pare firească atitudinea lui. Și, să nu ne ascundem, au stârnit bănuiala că ei înșiși ar practica aceleași scârboșenii.
Sunt, desigur, câțiva dintre ierarhi – foarte puțini! – care, în această perioadă, au fost de partea mea și au fost scârbiți de acest monstru și de camarila lui. Despre acei drepți urmează să dau mărturie publică, pentru a nu fi asociați cu iadul căruia i se va dezvălui deplin chipul pe granița de vest.
Momentul a ajuns să capete o importanță neașteptată pentru viața Bisericii. Dincolo de caracterul lui mărunt, Sofronie a devenit astăzi un nume. Măcar din acest punct de vedere, ambiția sa este confirmată.
Sunt multe de explicat, dar subiectul a ajuns să mă obosească atât de mult, încât nu am dispoziția să scriu despre el. Dacă socotiți că ar trebui să-l detaliez și să explic dimensiunea dezastrului și consecințele imediate pe care le va avea în viața Bisericii Ortodoxe Române, scrieți-mi și le voi explica într-un material video.
În rest, simt să le cer iertare celor care, văzându-și de propriile neputințe acolo, în dreptul lor, au căzut victime colaterale în acest conflict. Sofronie este direct vinovat pentru tristețea și spaima voastră. El v-a expus pe toți. N-ar interesa pe nimeni viața altcuiva, nici chiar homosexualitatea unor clerici. Patimile s-ar cuveni să rămână ascunse, iar multe lucruri, nespuse. Dar există o condiție: acești băieți, care își fericesc mădularele unul altuia și care nu au muncit nicio secundă pentru Biserică, n-ar trebui să glumească nici cu viețile celorlalți, nici cu teologia, nici cu slujbele. Adică s-ar cuveni să aibă măcar puțin bun-simț.
Later edit: Se cuvine să-i menționez pe cei mai vocali susținători ai lui Sofronie: episcopul Siluan din Ungaria, episcopul vicar Teofil Trotușanul, amărâtul Nestor. Și, desigur, Laurențiu Streza, dar acolo nu-i cu supărare. Dumnealui ar fi susținut pe oricine l-ar fi plătit.
Și, desigur, Veniamin. De pe acela nu cred că-l consideră cineva episcop.”?

peu fără margini al șefului noii Biserici a Ucrainei: Se ia la trântă cu Patriarhul Daniel și cu Patriarhul Ierusalimului pentru că nu îl recunosc

Liderul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (BOU), mitropolitul Epifanie Dumenko, a calificat drept „o greșeală” refuzul Patriarhiei Ierusalimului și al altor Biserici Ortodoxe Locale de a intra în comuniune liturgică cu structura pe care o conduce. Între Bisericile Locale care nu îl recunosc canonic se află și Biserica Ortodoxă Română, scrie Adevărul Bisericii.

Într-o declarație publicată pe rețelele sociale, Dumenko a încercat să justifice lipsa recunoașterii BOU de către mai multe Biserici Ortodoxe, făcând o paralelă cu un episod din Epistola către Galateni, în care Apostolul Pavel l-a mustrat pe Apostolul Petru.

Potrivit lui Epifanie Dumenko, conducătorii Bisericii Ierusalimului „pot greși” la fel cum ar fi greșit cândva Apostolul Petru și unii dintre ucenicii Apostolului Iacov.

„Astăzi, Biserica Ortodoxă a Ucrainei, asemenea Apostolului Pavel, se opune greșelilor pe care, din păcate, le săvârșesc Biserica Ierusalimului și unele dintre celelalte Biserici care nu ne-au recunoscut”, a afirmat liderul BOU.

Dumenko a susținut, de asemenea, că vechimea Bisericii Ierusalimului și statutul său istoric de primă Biserică nu îi conferă automat calitatea de „izvor al adevărului”.

Așteaptă schimbarea poziției Bisericilor Locale

Liderul BOU i-a caracterizat pe adversarii structurii sale drept „o falsă frăție inovatoare” și și-a exprimat convingerea că Patriarhia Ierusalimului și celelalte Biserici Ortodoxe își vor „corecta atitudinea” și vor restabili, în timp, „comuniunea frățească” cu BOU.

Biserica Ierusalimului se numără printre Bisericile Ortodoxe Locale care nu au recunoscut structura condusă de Epifanie Dumenko.

Text preluat

Arhimandritul Serafim Alexiev arată că osândirea celor care cugetă ceva eretic e o datorie a tuturor ortodocșilor:
„Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat osândirea aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar erau fără cruţare către îndârjiţii stricători ai credinţei.
Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă în a păzi curăţenia ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun frate că vorbea chiar puţin în neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea din mănăstire.

Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Axentie, Sfântul Ioan cel Tăcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor.
Unii dintre ei, precum: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al Ciprului, Sfântul Amfilohie, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolului, Preacuviosul Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat cu mult curaj. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp, când a venit la el ereticul Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu eşti primul născut al diavolului.”

Iar a tăcea când se pune problema osândirii unui învățător mincinos ce îndeamnă în mod viclean la erezie, înseamnă a contribui la pierzania foarte multor oameni:
„Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă întunecatele ţeluri ale celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume. Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi slujesc în planurile lui pierzătoare.”

Tot Arhimandritul Serafim Alexiev scoate în evidență faptul că lumea contemporană se scaldă tot mai mult într-un relativism al iadului:
„Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe eretici se ocupă neîncetat în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor fireşti ale celor care nu le sunt prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne conducem după legea dragostei către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai conducem după principiul dragostei? Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice dragoste?

Erezia, pe care Sfânta Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru neofensator. Şi acolo unde Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii Părinţi opresc osândirea, ei mai pe îndelete osândesc.”

Alexandros Kalomiros
„În momentul în care ierarhul este pomenit, fiecare credincios din biserica intra în comuniune cu mărturisirea lui de credință. Adică ce face? Credinciosul mărturisește ceea ce mărturisește ierarhul, este de acord cu propovăduirile lui (cu capul descoperit, adică în văzul lumii). Și aceasta înseamnă COMUNIUNE. Fie că știi, fie că nu știi, fie că realizezi sau nu, conștient sau inconștient, comuniunea se împlinește, are loc.
Dacă ierarhul s-a rugat cu neortodocșii în cadrul „rugăciunilor comune” ecumeniste, eretice, papistașe, atunci toți creștinii prezenți în biserică se fac părtași ereziei ierarhului, adică prin „mărturisirea lui de credință”, devin eretici.
Mărturisirea de Credință este de o importanta supremă în viața Bisericii, deoarece Credința Dreaptă și Mărturisirea adevărată reprezintă elemente de unitate între creștini, elemente de unire, de împărtășire, de comuniune.
Biserica este doar acolo unde Adevărul este mărturisit.
Acolo unde ecumenismul, adică abaterea de la adevăr, este mărturisit, acolo nu este nici Biserică și nici Hristos. În Biserică noi mărturisim credința noastră prin numele pe care îl pomenim. Ortodocșii pomenesc pe Arhiereii ortodocși, arienii pomenesc pe episcopii arieni, monofiziții pomenesc pe episcopii monofiziți, iconoclaștii pe episcopii iconoclaști, uniații pe episcopii uniați, iar ecumeniștii pe episcopii ecumeniști. Este posibil ca orice lucru să pară a fi ortodox în Biserică, însă cu toate acestea, episcopul care este pomenit de către preot ne va arăta nouă unde ne aflăm cu adevărat.
În „biserica” uniată, toate lucrurile par a fi ortodoxe. Iar preotul uniat pomenește un episcop uniat, care la rândul lui pomenește pe Papă de la Roma. Astfel toate aparențele de ortodoxie sunt în zadar.”

Iată și un mesaj adresat parlamentarilor preluat de pe un canal de Telegram. La acesta adăuga și argumentul religios. Numai Dumnezeu are dreptul să ne controleze TOTAL. Cei care vor accepta controlul total printr-un număr al cărui semn este 666, în locul numelui de Botez se vor supune Fiarei apocaliptice în locul lui Dumnezeu. Chiar dacă nu toți preoții vorbesc despre asta, se pot citi capitolele 13 și 14 din Apocalipsă. Controlul total are efecte pe plan duhovnicesc anulând posibilitatea de mântuire.

Stimaţi parlamentari,

De ce votul pentru Guvernul Niculescu va marca sfȃrşitul carierei dumneavoastră politice

Înainte de a vota Guvernul Niculescu, priviți cu atenție pârghiile de control total prin digitalizare pe care sunteți pe cale să le aprobați. Această infrastructură de monitorizare nu va viza doar cetățeanul de rând, ci va deveni arma supremă de șantaj și control politic împotriva dumneavoastră și a partidelor din care faceți parte. Validând acest Executiv, nu digitalizați România, ci cedați de bunăvoie controlul total asupra propriilor dumneavoastră cariere, afaceri și secrete în mâna unui singur grup de putere.

Digitalizarea va fi arma perfectă de șantaj financiar și personal. O bază de date total integrată înseamnă că sistemul va corela instantaneu afacerile, proprietățile, tranzacțiile, interesele de familie și comunicațiile fiecărui ales. Mai clar: unificarea tuturor bazalor de date înseamnă că sistemul poate corela instant interesele financiare ale oricărui ales local. Cine deține cheia acestui algoritm nu va mai avea nevoie de mandate judecătorești pentru a vă alinia la ordin, ci doar de un simplu click pentru a bloca sau expune public pe oricine devine incomod. Pe scurt, cine deține controlul bazelor de date vă va controla cariera, afacerile și viitorul politic.

În momentul în care un Executiv controlează absolut toate fluxurile de date, informații financiare și rețele din România, mandatul dumneavoastră de ales își pierde orice putere de negociere. Centralizarea și algoritmizarea totală a fluxurilor financiare și a licitațiilor prin sisteme digitale controlate de la centru vor elimina complet marja de negociere a parlamentarilor și a primarilor.
Din momentul în care veți apăsa butonul „PENTRU”, influența dumneavoastră politică locală este lichidată: alocările financiare și deciziile nu vor mai depinde de negocierea în Parlament, ci de filtrele digitale ale unui minister-mamut. Algoritmii vor decide achizițiile și alocările din teritoriu. Aliații de conjunctură vă vor folosi voturile pentru a valida această mașinărie, iar apoi veți fi măturați de un sistem automatizat care știe deja totul despre afacerile, primarii și vulnerabilitățile fiecăruia.
Digitalizarea totală propusă taie, deci, complet pârghiile politice locale și controlul pe bugete Nu veți mai avea nicio pârghie pentru a vă susține proiectele locale sau electoratul, devenind irelevanți în propriul județ. Votați practic propria dumneavoastră irelevanță politică. Parlamentul va deveni o anexă decorativă iar dumneavoastră veți fi la mila unui algoritm controlat de un singur grup.

Orice sistem de control total pe care îl girați astăzi din postura de putere va fi folosit mâine împotriva dumneavoastră. Programul ascuns al Guvernului Niculescu centralizează date și pârghii care pot distruge instantaneu orice opozant politic sau lider local.

Nicio putere nu este veşnică. Dacă astăzi girați acest sistem din postura de majoritate, când veți ajunge în opoziție, veți fi complet dezarmați în fața unui aparat digital care știe totul despre dumneavoastră și care vă poate neutraliza politic și economic în câteva secunde.

Parlamentarii care își imaginează că un vot pozitiv le garantează supraviețuirea la putere până în 2028 ignoră realitatea din spatele acestui executiv. Dacă credeți că digitalizarea totală e o unealtă bună pentru a-i controla pe alții, uitați-vă cine o va conduce. Sistemul de control total integrat prin digitalizare va fi utilizat, inevitabil, ca armă politică. Investind acest guvern creați un monstru tehnologic pe care nu îl veți putea controla! Veţi fi complet descoperiți în fața unui sistem digital faţă de care nu puteţi păstra secrete. Nicio funcție, nicio promisiune de finanțare locală și nicio asigurare de „pace politică” nu vor rezista în fața acestui aparat de centralizare totală.

De ce nu pune niciun partid problema controlului total? Răspunsul este un amestec de naivitate, frică și oportunism.
Liderii se tem de eticheta de „anti-progresist” şi înghit pe nemestecate termenul de „digitalizare” doar pentru că sună modern, fără să aibă capacitatea sau curajul de a citi printre rândurile legii și de a înțelege pârghiile de control ascunse în spatele algoritmilor.
Partidele mari tac pentru că fiecare speră că va ajunge la butoane și va folosi această armă digitală pentru a-și nimici adversarii. Este o orbire politică fatală: sistemul este conceput să fie controlat de un grup restrâns de tehnocrați și ingineri AI, nu de liderii de partid, care vor deveni primii șantajabili.

Pentru că miza de moment este împărțirea unor funcții, vi se cere disciplină de partid și tăcere totală, în timp ce vi se confiscă independența decizională, influenţa în teritoriu şi relevanţa ca parlamentar. Algoritmul nu va manifesta nicio loialitate politică.

Votați NU la învestirea Guvernului Niculescu!

Prof Popa Olimpia

Pelerinajul la moaştele sfintei Parascheva din anul acesta a fost parcă mai emoţionant şi mai plin de semnificaţii decât cele din anii trecuţi. Poate şi pentru că românii simt că ţara se află la un moment de cumpănă şi omul simplu nu mai are de unde cere ajutor decât de la Cel de Sus.

Dacă Mântuitorul s-a chinuit pe cruce trei zile până ce şi-a dat sufletul, au putut şi credincioşii români să stea la coadă 17 ore, cu rugămintea nespusă ca Maica Domnului să protejeze România de urgia din jurul nostru.

Înainte de a ajunge la Iaşi, sfintele moaște au străbătut un drum lung prin Balcani. Din Epivat din Turcia, unde Sfânta Parascheva a murit și unde trupul ei a fost descoperit în mod miraculos, moaştele au ajuns la Târnovo, unde au poposit în jurul anului 1235 sub domnia țarului Ioan Asan al II-lea. De aici au ajuns la Belgrad în anul 1393, după extinderea Imperiului Otoman. Iar după ce sultanul Soliman Magnificul a cucerit Belgradul, au ajuns la Constantinopol, unde au rămas la Patriarhia Ecumenică timp de 120 de ani.

În secolul al XVII-lea, Patriarhia de Constantinopol se afla într-o criză financiară profundă și acumulase datorii uriașe către autoritățile otomane. Domnitorul Vasile Lupu, recunoscut ca un mare sprijinitor al ortodoxiei, a plătit aceste datorii. Drept recunoștință, Patriarhul Partenie și Sfântul Sinod au hotărât să ofere moaștele Sfintei Parascheva Moldovei.

Deoarece legile otomane interziceau transportul public al cadavrelor sau relicvelor pe teritoriul imperiului, moaștele au fost coborâte pe ascuns pe la spatele zidurilor Fanarului și transportate pe Marea Neagră. Racla a sosit în portul Galați și a fost adusă la Iași pe 13 iunie 1641, fiind întâmpinată cu mari onoruri de Vasile Lupu, mitropolitul Varlaam și de întreaga populaţie a urbei.

În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, a izbucnit un incendiu la Paraclisul Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, unde se aflau moaştele Sfintei. Flăcările au mistuit suportul de lemn și au topit argintul raclei, însă moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost găsite neatinse de foc.

Când aveam nouă ani, o mătuşă ne-a povestit nouă, nepoţilor, că racla cu moaştele era atât de grea, încât patru oameni abia o puteau ridica de jos. Turcii au cerut atunci lui Vasile Lupu să plătească greutatea echivalentă a raclei cu galbeni de aur. Pusă pe cântar, racla a devenit atât de uşoară, încât cu un singur galben, racla a putut fi cumpărată de la turci.

Am văzut cu mare tristeţe, cum nişte inconştienţi iau în râs acest fenomen social, acuzându-i pe credincioşi de prostie, că stau atât de multe ore la coadă, ca să pupe nişte oase. O aroganţă pe care o vor plăti scump când mai târziu, îi va lovi o mare nenorocire sau o boală grea. Atunci degeaba se vor uita în sus, fiindcă milă de acolo nu va mai veni.

A mai fost odată un deştept plin de trufie, care pe 7 septembrie 1903, în timpul unei dezbateri publice din Lausanne (Elveția) pe tema existenței lui Dumnezeu şi unde vorbea pastorul evanghelic Alfredo Taglialatela, a urcat pe scenă. Apoi şi-a scos ceasul de buzunar și l-a așezat pe masă, spunând celor din sală că el va demonstra că Dumnezeu nu există.
„Vreţi dovada? a mai spus el. Iat-o: Îi acord lui Dumnezeu exact cinci minute să mă trăznească sau să mă lovească pentru că îl insult și îl reneg! Dacă nu o face, înseamnă că nu există!”

A urmat o tăcere profundă în care tânărul s-a uitat fix la limba ceasului. După expirarea celor 5 minute, nevătămat fiind, imbecilul a concluzionat triumfător: „Vedeți deci? Am demonstrat că Dumnezeu nu există!”

Numai că Dumnezeu nu face ce vrei tu, el are răbdare, fiindcă timpul la el curge altfel decât la oameni. După mai bine de 40 de ani nătărăului acestuia, ajuns mare om de stat şi care mai era cunoscut şi sub numele de „Il Duce”, i s-a întâmplat o nefăcută.

„Ducele” Benito Mussolini, spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în timp ce armatele aliate avansau și regimul său se prăbușea, a încercat să fugă spre Elveția, împreună cu amanta sa Clara Petacci și câțiva oficiali fasciști de rang înalt, deghizaţi în soldaţi germani într-un convoi militar.

Aceștia au fost recunoscuți de partizanii italieni în apropierea localității Dongo, lângă Lacul Como. În ziua următoare, Mussolini și Clara Petacci au fost executați prin împușcare în satul Giulino di Mezzegra de către un grup de partizani conduși de Walter Audisio. Era ziua de 28 aprilie 1945.

Pe 29 aprilie 1945, cadavrele lui Mussolini, Petacci și ale altor lideri fasciști au fost descărcate în Piazzale Loreto din Milano. O mulțime uriașă și furioasă s-a adunat rapid, lovind, scuipând și desfigurând trupurile. Pentru a le proteja de distrugerea completă de către mulțime și pentru ca toată lumea să le poată vedea, partizanii au spânzurat cadavrele de picioare, cu capul în jos, de grinzile metalice ale unei stații de benzină Esso din piață.

Alegerea locului Piazzale Loretto n-a fost întâmplătoare: cu opt luni înainte, în august 1944, autoritățile fasciste și trupele germane executaseră în exact aceeași piață 15 partizani italieni, cunoscuți ca „Martirii din Piazzale Loreto”, lăsându-le cadavrele la vedere pentru a intimida populația.

Nu credeţi că în ziua de 28 aprilie 1945 Domnul şi-a scos ceasul de buzunar şi i l-a arătat lui il Duce ca să vadă că timpul lui a expirat? Şi poate că în ultimele lui clipe i-o fi şi citit din Biblie versetul „„Până când, proștilor, veți iubi prostia? Până când batjocoritorii își vor găsi plăcerea în batjocură?” Nu sunteţi de părerea mea, că atunci când te ajunge, grozavă este pedeasa Domnului?

Preluare de pe Blogul Ion Coja