„Fiecare exagerează partea de adevăr pe care o înțelege. De aici toate ereziile. Ereziile s-au născut nu din rea credință, ci din prea mult zel, însă zel orb, zel mânjit de păcat, zel profanat. Un creștin oricât de zelos ar fi, nu încetează de a fi un om de păcat. El e pe drumul mântuirii, nu e însă un mântuit.
Omul schimbă în cădere avântul; zelul orbește și el. Există o grozavă cădere din prea mare râvnă. Pentru că râvna necumpănită lăuntric cu liniștea în Hristos, duce la îngâmfare, la orgoliul zelatorului. Zelatorul condamnă pe cel ce nu-i poate înțelege exagerarea sa și de aici îl tăgăduiește pe acesta, se desparte de acesta și îl ucide în sufletul său. De aici erezia, care e crima lăuntrică”.
„Biserica Ortodoxă, mai mult ca oricare alta, ține acest Adevăr al său: Cuvântul dătător de viață, Hristosul Cel Viu. Numai prin atingerea sufletului omenesc viu cu alt suflet omenesc viu se poate aprinde viața. Slova omoară. Cărturarii devin farisei maniaci asemeni sărmanei cămile, cu munți de himere în cocoașă. Nu ne trebuie nicio reparație savantă pe dinafară. Nu ne trebuiesc Seminare și Facultăți teologice în care se predă un amestec ciudat de câteva crâmpeie de program laic cu câteva alte rămășițe furate și îmbinate, ba de la catolici, ba de la protestanți, și care se numește înțelegerea modernă a Ortodoxiei. Ne trebuie amvoane din înaltul cărora să se reverse cuvântul izvor de viață. (…) Tagma celor ce se învrednicesc a fi urmașii întăriți ai Apostolilor, nu trebuie să uite că Ortodoxia strămoșilor noștri s-a născut în staul, pe cruce, în catacombe și pe ruguri. În chivotul tradiției noastre găsim cartea fantastică scrisă cu sângele martirilor, viețile Sfinților Mucenici. Biserica să învieze iar tradiția noastră ortodoxă și va fi iar pâinea noastră cea spre ființă și nu vom mai gândi cu teamă la plinătatea cărărilor neamului nostru”.*
„Sunt numeroşi creştini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roagă, postesc, priveghează, se spovedesc, se împărtăşesc fac milostenie…), dar direcţia este stricată şi se prăbuşesc. Iar dacă repară direcţia, adică vor face din mintea lor o fabrică de gânduri bune, având ca temelie smerita cugetare, iar gândurile rele le vor transforma în gânduri bune, atunci vor merge uşor şi sigur pe calea mântuirii”.
„Două sunt aripile mele de om: harul și libertatea. Două sunt bătăile mântuirii mele. Una mi-este dată, iar cealaltă eu trebuie să o iscusesc și să o cresc și amândouă laolaltă, necurmat în cumpănire, mereu să sporească izbăvitoarea suire, uriașele vâsle ale Duhului spre izbăvire”.
*Sandu Tudor în Ideea Creștină, publicată de Federația Asociațiilor Creștine din România, iunie 1926, pp. 1-3.
** Frag. extrase din Caietele 1 și 4 ale Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ed. Christiana, București, 2000
Selecție și redactare: Dr. Gabriela Naghi
Sfântului Cuvios Mucenic Daniil-
Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor
(Alexandru Teodorescu), „Floarea de foc a ortodoxiei”+17 noiembrie1962
Cel mare imnolog şi poet mistic român contemporan, mărturisitor şi sfințit mucenic, este model şi ajutor deopotrivă monahilor şi intelectualilor creştini ortodocşi. Prin sfințenia vieții sale a mărturisit credința ortodoxă prin cuvânt şi faptă, prin scrierile şi minunile săvârşite în timpul vieții şi după mutarea la viața cea veşnică şi prin sfârşitul său mucenicesc. Acestea ne întăresc credința că Ieroschimonahul Daniil Tudor este în ceata Sfințiților Mucenici, rugându-se pentru noi, păcătoşii.
Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.
„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi … postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale… Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte… Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură… ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând… un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire… o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin… ”.
Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Mărturisitorul Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu Părintele Ieroschimonah Daniil, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”
„ Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui. După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: „Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului. După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.” (Părintele Augustin de la Aiud în cartea Din temniţe spre sinaxare)
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăcinile Prea Curatei Maicii Tale, ale Părintelui Daniil de la Rarău şi ale tuturor Sfinților Tăi, miluieşte-ne pe noi. Amin!