Fericit este sufletul care și-a dat seama că este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca ticălos și păcătos! Un astfel de suflet se află pe calea mântuirii; în el nu mai este amăgirea de sine.
Dimpotrivă, cine se crede pregătit să primească darul, cine se socotește vrednic de Dumnezeu, cine așteaptă și cere venirea Lui tainică, cine spune că e gata să-L primească, să-L audă și să-L vadă pe Domnul, acela se înșală pe sine, acela se amăgește pe sine; acela a atins culmea înaltă a mândriei, de unde urmează căderea în întunecoasa prăpastie a pierzării. Acolo se prăbușesc toți cei care se mândresc înaintea lui Dumnezeu, care cutează să se considere cu nerușinare vrednici de Dumnezeu și cu această părere de sine și înșelare de sine să-i spună lui Dumnezeu: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă.”
(Sf. Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre rugăciunea lui Iisus, în colecția Comorile Pustiei, vol. 10, Ed. Anastasia, 1996)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Sfântul Cuvios Iustin Popovici: „Dragostea face nemuritoare în om simţămintele; le preschimbă din moarte în fără de moarte”
Dragostea face nemuritoare în om simţămintele; le preschimbă din moarte în fără de moarte, din vremelnice în veşnice. De unde aceasta?
Pentru că dragostea vine de la Dumnezeu, Care este dragoste, şi pleacă la Dumnezeu; vine de la Dumnezeu şi duce la Dumnezeu; dragostea este îndumnezeitoare, este o putere care dă nemurire, pentru că este în întregime de la Dumnezeu.
De aceea Apostolul dragostei a binevestit limpede şi minunat: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (I Ioan 3, 14). Dragostea este de fapt învierea sufletului din moarte, din morţi. Cel care nu are dragoste se află cu toată fiinţa în închisoarea fără de ieşire a morţii; niciunde nu găseşte uşi, niciunde, ieşiri, niciunde, ferestre; întregul lui suflet, toate gândurile şi simţămintele sunt zidite de moarte.
De aici reiese că mai mult decât orice este necesară dragostea lucrătoare. Fără ea nu există înviere a sufletului.
Dumnezeu este dragoste, şi ce este omul? Şi omul este dragoste… Da, şi omul este dragoste, pentru că este făcut după asemănarea lui Dumnezeu. Omul este reflexie, oglindire a dragostei lui Dumnezeu. Acesta este sufletul omului: chip al lui Dumnezeu, chip al dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Şi omul este dragoste.
Sfântul Iustin Popovici, Viața și minunile, Editura Sophia
Orice gândeşte, orice vorbeşte omul, orice face, în fiecare clipă, e scris în cartea vieţii
Cuviosul Părinte Adrian Făgeţeanu Mărturisitorul
Cum este sufletul judecat, părinte? La judecata particulară, cum este judecat sufletul? Sunt acele vămi ale văzduhului?
– Da… orice gândeşte, orice vorbeşte omul, orice face, în fiecare clipă, e scris în cartea vieţii. Totuşi, abia la Judecata de apoi, Mântuitorul va hotărî, adică va face bilanţul, cât e minus, cât e plus. V-am spus: şi la Ştefan Vodă, şi la ceilalţi, aşa s-a făcut, câte a făcut păcate, cât bine.
Deci, Dumnezeu hotărăşte dacă ai făcut mai mult bine decât rău. El hotărăşte locul, spune: „Mă duc înainte, să vă pregătesc loc la fiecare”, nu? De aceea, după moarte, încă trei zile, sufletul – aşa spune Biserica noastră – încă este în preajma trupului şi a celor ai lui, care sunt părinţi sau copii sau fraţi sau rude sau cine ce are, unde moare. Abia pe urmă sufletul merge în locul în care hotărăşte Dumnezeu, nu definitiv, ci până la Judecata de pe urmă, în locul provizoriu. Nu există ce spun catolicii, purgatoriu, ci Dumnezeu ştie fiecare unde trebuie să meargă.
Părintele Adrian Făgeţeanu, Viaţa mea. Mărturia mea, Interviuri de Andrei Dârlău, volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, București, 2011, pp. 98-99