A fost un preot strălucit, cu un doctorat în teologie. L-au aruncat la Aiud și i-au dat cea mai umilitoare meserie posibilă: să spele tăvile pline cu fecale și sânge ale deținuților bolnavi de dizenterie. În loc să fie zdrobit, a transformat umilința în sfințenie. Îi spăla pe muribunzi cântând rugăciuni, până când torționarii, furioși că nu-l pot face să plângă, l-au lăsat să moară fără tratament.”
Părintele Ilarion Felea a fost una dintre cele mai luminoase minți ale Bisericii Ortodoxe Române, preot și profesor la Arad. Comuniștii i-au urât influența enormă asupra tinerilor, arestându-l prima oară în 1949, și a doua oară în 1958, condamnându-l la 20 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”.
Ajuns în iadul de la Aiud, comandantul închisorii a decis să-l umilească pe acest intelectual fin. A fost repartizat la curățarea tinetei (găleata cu excremente a celulei) și la îngrijirea muribunzilor de la „Zarca” – aripa de exterminare. Erau oameni în ultimul stadiu de TBC sau dizenterie, plini de sânge, puroi și mizerie, pe care gardienii nici măcar nu voiau să-i atingă de frica mirosului și a infecției.
Părintele Ilarion nu doar că a acceptat sarcina, dar a făcut-o cu o bucurie care i-a îngrozit pe securiști. Îi ștergea pe muribunzi, le săruta fruntea febrilă, îi spovedea și îi împărtășea în secret. El însuși suferea de un cancer de colon nediagnosticat și netratat. Slăbise îngrozitor, dar continua să curețe celulele și să-și mângâie frații.
Pe 18 septembrie 1961, corpul lui a cedat. A murit zâmbind, lăsând în urmă sute de deținuți care plângeau în hohote după cel care le fusese tată și înger păzitor în infern. Trupul lui a ajuns într-o groapă din Râpa Robilor.
Morala: Dictatorii cred că umilesc un intelectual punându-l să curețe toalete, dar ei nu știu că un suflet curat poate sfinți până și cea mai murdară celulă de pe pământ. Părintele Felea ne-a învățat că nu funcția te face om, ci capacitatea de a-i iubi pe cei pe care restul lumii i-a aruncat la gunoi.
Ene Daniel
Preluare de pe Facebook
Părinte Vasile, mă iertați! Au dispărut o serie de comentarii de la mai multe articole, dvs. le-ați șters?
Doamne ajută
Le-am șters unele pentru că erau foarte lungi și sufocau pur și simplu ,,comentariile”. De pildă, Sinodiconul, nu era necesar,deoarece l-am postat pe blog.
Ale mele nu erau lungi, de ce au fost șterse? Întreb, ca să știu dacă mai are rost să scriu sau nu…Sincer, să-mi șteargă cineva comentariile, fără să motiveze de ce, îmi dă impresia că nu sunt dorite și atunci n-are rost să continui…Iar dacă nu sunt dorite, aș fi dorit să aflu motivul…, pe principiul: ,,dacă am greșit, arată-mi ce am greșit, iar dacă nu, atunci de ce sunt șterse?”…
Mă iertați! Pentru mine este important aspectul…
Care este înțelegerea mea sau…, gândul meu pe acest subiect al întreruperii comuniunii/pomenirii, despre care unii ar susține că este opțională…
Eu cred că și cei care spun că este opțională au dreptate, și cei care spun că este obligatorie au dreptate…
De unde vine această aparentă contradicție?
Din perspectiva din care sunt abordate lucrurile…
Unii le abordează din punct de vedere juridic, alții din punct de vedere duhovnicesc…
Fără a exclude importanța aspectului juridic sau canonic, cel mai important este să nu ne oprim sau să nu ne mărginim doar la el, ci să privim dincolo de el și să vedem dacă , din punct de vedere duhovnicesc, ne ajută la mântuire…!
Este exact ca și în cazul ierarhilor ecumeniști din BOR: ei sunt ierarhi canonici, nejudecați și necondamnați de Biserică, dar din perspectiva mântuirii sufletului, nu le este de folos, dacă nu renunță la erezie, dacă nu se delimitează/separă de ea…
Revenind la întreruperea pomenirii: ea este, din punct de vedere juridic, facultativă.
Însă, din punct de vedere duhovnicesc, soteriologic sau al mântuirii sufletului, ea este obligatorie.Pentru că nu te poți mântui în erezie! De aceea, pentru cine vrea să se mântuiască, trebuie să aleagă: ori în Adevăr, în comuniune cu Dumnezeu, ori în erezie, adică unit cu diavolul, căci erezia este o lucrare demonică.
Acuma, bineînțeles că vinovățiile sunt de diferite grade sau nuanțe: pe deoparte avem ierarhia ecumenistă, clericii ecumeniști și credincioșii ecumeniști; pe de altă parte avem ,,ortodocși” care afirmă că au cuget ortodox, dar petrec în erezie, în comuniune cu erezia și care refuză să se îngrădească de ea, făcând front comun cu ecumeniștii sau păstrând unitatea cu ei (contrar Evangheliei) și ajutând astfel,indirect, la dăinuirea ereziei în Biserică.
Pentru aceștia din urmă (,,ortodocșii” aflați în erezie/neîngrădiți de ea), mărginirea doar la aspectul juridic sau la canonicitate, poate să le fie cea mai mare capcană împotriva mântuirii sufletului, pentru că prevalându-se sau …amăgindu-se cu canonicitatea și cu caracterul facultativ (din punct de vedere juridic) al întreruperii comuniunii/pomenirii, pierd din vedere esența, care constă în aspectul duhovnicesc al problemei sau la care ar trebui să se raporteze în primul rând, pentru că privește mântuirea. Ori, pentru mântuire, una din condițiile de bază este respingerea ereziei sau…comuniunea cu Adevărul…
Faptul că ortodocșii au fost băgați în erezie (de către ierarhia ecumenistă), fără voia lor, nu constituie o vină pentru ei, dar faptul că ei continuă să rămână în erezie de bunăvoie și în comuniune/uniți cu cei care i-au înșelat și i-au băgat în erezie (validându-i în continuare ca pe niște vrednici urmași ai Sfinților Apostoli și ai Sfinților Părinți, care drept învață cuvântul adevărului), nu reprezintă altceva decât obținerea acordului lor, din partea ecumeniștilor, la erezia în care se află și din care ei înșiși refuză să iasă, deși Biserica îi ajută și le oferă și cadru canonic prin care ei ar putea renunța la erezie…
Deci, din acest moment, ,,ortodocșii” aflați în comuniune cu ecumeniștii, nu îi mai pot acuza pe ecumeniști pentru faptul că ei, ,,ortodocșii”, se află în erezie, pentru că ei înșiși nu vor să iasă din ea, deși Biserica le oferă cadrul juridic să o facă, dacă doresc…Ei înșiși petrec în erezie, de bunăvoie…Chiar ecumeniștii ar putea să le reproșeze faptul că , dacă nu au fost de acord cu erezia, puteau să nu participe la ea, să se îngrădească de ea, nu să arunce vina pe umerii ecumeniștilor pentru faptul că ei înșiși au refuzat să se îngrădească sau nu au ieșit din ea…
Concluzie: atunci când vorbim de întreruperea pomenirii/comuniunii, să avem în vedere în primul rând mântuirea sufletului , aspectul duhovnicesc al problemei și în funcție de acesta să le judecăm pe celelalte…
Mulțumesc că
l-ați repostat! Doamne ajută!
V-am restabilit singurul comentariu pe care l-am găsit, ca să nu fie supărare. După cum vedeți, n-are legătură cu articolul pe care se presupune că îl vizează. Doamne ajută.