Cei ce se socotesc deştepţi au dat expresiei ,,săraci cu duhul’’ un înţeles străin de ceea ce a voit Mântuitorul să spună, afirmând că ar fi vorba de oamenii lipsiţi de prea multă minte, simpli, neînvăţaţi, neajutoraţi. Excludem din capul locului acest mod de interpretare.
Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Chiril al Alexandriei au desluşit sensul corect al expresiei, spunându-ne că este vorba de cei smeriţi de bunăvoie. Aceştia sunt conştienţi că datorează totul lui Dumnezeu, Care i-a adus din nefiinţă la existenţă, le poartă de grijă ca unor fii, veghează în toată clipa asupra lor, i-a împodobit cu daruri pe care altfel nu le-ar fi avut, îi călăuzeşte spre viaţa veşnică în împărăţia cea cerească. Fiind creaţi prin bunăvrerea lui Dumnezeu, se simt legaţi fiinţial de El şi nu pot concepe a trăi altfel decât în ascultare de El. Pe Dumnezeu Îl socotesc ca fiind Binefăcătorul lor, nelipsindu-se, în nici un chip, de binele pe care El îl lucrează în vieţile lor. Când totuşi făptuiesc binele, nu se laudă, nu se mândresc, ştiind că meritul nu este al lor, ci al lui Dumnezeu care a lucrat acel bine. De multe ori citim cuvintele celor smeriţi, care afirmau că n-au făcut nici un bine în vieţile lor. Sfântul Apostol Pavel afirma în acest sens: ,,Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine’’ (I Corinteni 15, 10).
Chipul sărăciei cu duhul este Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel născut în locul sărăcăcios al Betleemului şi nu în palate regeşti, Cel care ,,S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte pe Cruce’’ (Filipeni 2, 7-8). Sfântul Evanghelist Ioan ne relatează un fapt de smerenie Dumnezeiască: ,,Cunoscând deci Iisus că au să vină să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur’’ (Ioan 6, 15).
Sărăcia cu duhul merge, de obicei, împreună cu sărăcia de cele materiale. Nu trebuie să ne îngrijim peste măsură de cele necesare vieţii trupeşti şi să ne risipim timpul şi puterea agonisindu-le. Dumnezeu ştie de ce avem nevoie şi ne dă bucata de pâine în fiecare zi. Văduva la care a poposit Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul i-a dat acestuia ultima mână de făină şi puţinul untdelemn care-l mai avea. Sfântul Ilie nu i-a dat, în schimb, belşug de bunătăţi, ci a făcut ca făina puţină şi untdelemnul din urcior să nu se mai termine (IV Regi 17, 11-16).
Presbiter Iovița Vasile
Slavă lui Dumnezeul!