Sfântul Agaton spunea cu multă dreptate că erezia este despărţire de Dumnezeu. Zadarnic se revendică ereticii a fi slujitori ai lui Dumnezeu, zadarnic îşi numesc adunarea lor Biserică. Ei nu sunt altceva decât nişte lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu.
Sfântul Gherasim a trăit în asprimile vieţii călugăreşti, în vremurile Sinodului IV Ecumenic din 451 de la Calcedon. Părinţii de la acest Sfânt Sinod au luptat cu multă osteneală împotriva ereticilor monofiziţi, cei care nesocoteau adevărul revelat de Dumnezeu şi învăţau că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut o singură fire. Dumnezeu l-a împodobit cu multe daruri. Avea putere asupra duhurilor necurate, scoţându-le din oameni şi alungându-le în pustie. Ceea ce n-au reuşit vrăjmaşii nevăzuţi, diavolii, au reuşit vrăjmaşii văzuţi ai lui Dumnezeu, ereticii monofiziţi, care l-au atras la rătăcirea lor. Auzind de această cădere, Sfântul Eftimie s-a dus la dânsul şi l-a învăţat Dreapta Credinţă, iar el degrabă a părăsit vătămarea eretică şi s-a pocăit vreme îndelungată pentru înşelăciunea în care căzuse.
Ne-a rămas scris despre Sfântul Gherasim că ,,era atât de postitor, încât în Sfântul şi Marele Post nimic nu gusta până la luminata zi a Învierii lui Hristos, decât numai işi întărea trupul şi sufletul cu Sfânta Împărtăşanie a Dumnezeieştilor Taine’’.
Bunătatea lui se arăta pentru toate fiinţele aduse de Dumnezeu la existenţă. A întâlnit într-o zi un leu bolnav din pricina unui ghimpe mare care i-a intrat în picior. În faţa Sfântului s-a arătat blând şi din priviri l-a rugat să-l ajute. Acesta i-a scos ghimpele, i-a curăţat rana şi din acel moment leul nu se mai despărţea de el, încât se mira cât de recunoscătoare poate fi o fiară necuvântătoare.
A venit vremea ca Sfântul Gherasim să se despartă de trup şi să urce spre locaşurile fericirii veşnice. În acea vreme leul lipsea din lavra vieţuirii Sfântului şi când s-a întors, nu l-a găsit. Atunci a început a se tângui ca un om, până când l-au dus la mormânt. ,,Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul ar fi avut suflet cuvântător, ci pentru că Dumnezeu a voit să preamărească pe cel care L-a preamărit pe El, adică pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte, şi să ne arate nouă câtă ascultare aveau fiarele către Adam, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai’’ (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 61-66).
Presbiter Iovița Vasile