,,Sfânta’’ Inchiziţie: eretici contra eretici

,,Erezia este păcat, pentru care vinovatul trebuie nu numai să fie excomunicat din biserică, dar şi să fie scos din rândul celor vii. Dacă ereticul stăruie în rătăcirea lui, atunci biserica, pierzând orice nădejde pentru mântuirea lui, trebuie să aibă grijă de mântuirea celorlalţi oameni, izgonindu-l pe acest eretic prin excomunicare. Dar după aceea, biserica îl predă puterii laice ca prin moarte să-l scoată din lumea aceasta’’.

Aceste cuvinte aparţin unui ,,sfânt’’ papistaș, Toma de Aquino, şi ele arată cinismul papistaşilor faţă de cei socotiţi eretici. Din acest mod de cugetare s-a născut în Spania instituţia odioasă numită Inchiziţia. Aceasta era un tribunal catolic, instituit de papa, pentru a-i judeca pe eretici, vrăjitori, sodomiţi. Sub cuvânt că apără credinţa în faţa celor rătăciţi şi se îngrijeşte de mântuirea sufletelor, papistașii au supus judecăţii pe cei socotiţi că s-au abătut de la credinţa lor. Dacă cel învinuit refuza să-şi recunoască greşeala, era condamnat şi apoi executat prin arderea pe rug.

Începutul Inchiziţiei datează din 1184, când papa Lucius al III-lea (1181-1185) a instituit aşa numitul Sfânt Oficiu, având menirea de a combate erezia catarilor şi a patarenilor din Lombardia. Papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) a dezvoltat Inchiziţia prin faptul că a stabilit procedura de urmat, procedură care a suferit mai multe schimbări de-a lungul vremii. În secolul al XV-lea a fost numit ca inchizitor general al Spaniei dominicanul Thomas de Torquemada, figură de tristă amintire, care la moartea lui în 1498, a dus cu sine povara imensă a multor omucideri.


De la început se ridică întrebarea: ce autoritate şi îndreptăţire aveau papistașii eretici să judece şi să condamne pe alţi eretici? Căci, precum vedem din textul lui Toma de Aquino, erezia era socotită, pe bună dreptate, păcat pierzător de suflete. Care va fi fost logica unui papă eretic să ordone judecarea, condamnarea şi execuţia unuia socotit eretic? ,,Medievalii se întrebau: dacă pentru un trup ucis se dă pedeapsa capitală, atunci pentru un suflet ucis, ce pedeapsă se cuvine? – ştiind că sufletul e veşnic şi mult mai de preţ decât trupul. Aşa s-a ajuns la introducerea unei pedepse capitale, dar completată cu o funcţie purificatoare – focul, arderea pe rug’’.

Inchiziţia a fost, aşadar, un apogeu al tendinţei nestăvilite a papilor de a-şi aroga dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor. Sfântul Apostol Pavel îl îndemna pe Episcopul Cretei, Tit, şi implicit pe oricare dintre păstorii Bisericii lui Hristos: ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine, osândit’’ (Tit 3, 10-11). Se înţelege dar, că un mădular bolnav al Bisericii, un eretic trebuie îndepărtat, nicidecum ucis, deoarece nimeni nu are voie să se substituie lui Dumnezeu, Cel Care ne va judeca pe toţi. Păcătosului îi lăsăm deschisă calea pocăinţei, el putându-se întoarce la Dumnezeu chiar şi în ceasul morţii.

Victime ale Inchiziţiei au fost Giordano Bruno, Galileo Galilei şi mulţi alţii. Este semnificativ cazul Ioanei d’Arc, socotită eroină naţională a Franţei, care a fost acuzată de erezie de Universitatea din Paris şi, drept urmare, a fost arsă pe rug de Inchiziţie în 1432. Culmea ironiei este că în 1913 a fost beatificată de papistași, iar în 1921 a fost sactificată. În acest fel au ştiut cei din adunarea papistașiilor să facă victime, apoi să le atribuie calitatea ,,sfinţeniei’’.

Perioada în care Inchiziţia a fiinţat rămâne una întunecată în istoria papalităţii. Numai Dumnezeu ştie numărul celor care au căzut victime ale Inchiziţiei, născută din trufia celor care, cu crasă nesăbuinţă, au socotit că au îndreptăţire să se substituie lui Dumnezeu. Istoricii catolici au tendinţa de a atenua grozăviile acestei instituţii. Gesturile pretins reparatorii ale papilor din urmă, ca şi recunoaşterea abuzurilor Inchiziţiei nu schimbă cu nimic lucrurile.

În 1813, parlamentul spaniol a desfiinţat teribila instituţie a Inchiziţiei.

Presbiter Iovița Vasile