Dumnezeu le ştie pe toate. El este Stăpânul lumii, Stăpânul Bisericii. El le are sub puterea Sa pe toate şi ştie când sunt războaie şi când nu sunt, cine face și cine nu face. Ştie toate absurdităţile care circulă astăzi, toate curentele care există şi toate pericolele. Pe toate le ştie Dumnezeu şi pe toate poate să le controleze. Pe toate le are în mâinile Sale şi pe omul Său îl va păzi. Dacă îl lasă pe om, o face ca să păţească un lucru sau altul, să se frământe, deoarece altfel nu-şi va învăţa lecţia.
Am spus şi altă dată că omul se va mântui dacă va conştientiza limitele slăbiciunii lui, capătul slăbiciunii lui, adică exact faptul că nu se poate mântui. Trebuie să ajungă exact la această conştiinţă. Dacă nu conştientizează acest adevăr şi nu se smereşte, nu poate să se mântuiască. Şi toate cele cu care ne confruntăm în fiecare zi, cu care ne întâlnim în fiecare zi, sunt cele date omului pentru a se smeri. Ca şi monahul care, dacă nu învaţă această lecţie, nu se mântuieşte.
Să mi se îngăduie aici să spun, fără să condamn pe cineva, că cei dintre monahi merg şi găsesc un părinte duhovnicesc care îi învaţă lecţia smereniei şi a ascultării se pricopsesc. Câţi însă dintre ei nu merg la un părinte duhovnicesc ca să-i ajute, deşi vor să fugă de lume, oricât ni s-ar părea de ciudat, continuă să cultive mândria, încrederea în sine, îndreptăţirea de sine, şi devin batjocura diavolului. Se joacă diavolul cu ei cum se joacă şi cu noi, atunci când credem că dacă am ascultat câteva lucruri, dacă am citit câteva lucruri, ne-am înălţat la nori. În astfel de cazuri te lasă Dumnezeu să cazi, să te zdrobeşti şi, mai mult, să devii batjocura diavolului şi să înveţi să te smereşti şi să ai încredere în harul şi în ajutorul lui Dumnezeu şi nu în puterile şi în virtuţile noastre.
Al doilea lucru, căruia trebuie să-i dăm atenţie este să ne smerim. Este de neconceput ca cineva să cugete smerit, să înveţe lecţia smereniei şi în acelaşi timp să nu se roage, să nu se încreadă în Dumnezeu sau să nu nădăjduiască, sau, căzând, să nu se scoale iarăşi. Este de neconceput, la fel cum este şi să înveţe cineva lecţia pe care o are de învăţat, istoria, de exemplu, fără să deschidă cartea. Cum să înveţe lecţia fără să deschidă cartea? Smerenia are manifestările ei. Cel smerit nu se încrede în sine, ci se încrede în Dumnezeu.
Ce înseamnă aceasta: neîncetat cere mila lui Dumnezeu – ca să ne întoarcem la tema noastră generală, rugăciunea minţii, pe care o poate spune omul oriunde şi oricând. Aşa cum spune Avva Isaac, totul este ca omul să conştientizeze „propria neputinţă, propria slăbiciune”. Asta îl face pe om să strige continuu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi nu de o manieră fatalistă sau deznădăjduit.
Dacă cumva zice cineva rugăciunea de o manieră fatalistă, cade şi mai mult.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, de două ori şi omul începe să se învioreze. Lucrul acesta se vede și aici în lume.
(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Despre patimi și rugăciunea minții, Editura Bizantină, 2017).
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
„Rugăciunea este ardere după Dumnezeu”
IERÓTHEOS VLACHOS, MITROPOLIT DE NAFPAKTOS ȘI SFÂNTUL VLASIE
– Toți Părinții duhovnicești au întâlnit oameni care se roagă, trăitori în lume și aflați în stări sociale dificile.
Și eu am întâlnit multe cazuri de oameni care se roagă în inima lor, adică bărbați, femei, copii, monahi, clerici. Nu este un fenomen rar.
Trebuie să înțelegem ce este Rugăciunea. Este starea celui ce-și simte păcătoșenia, greșelile, și cere milă de la Dumnezeu. Este starea sufletească a celui care Îl iubește mult pe Dumnezeu și vrea să-L poarte în minte, așa cum poartă cineva în minte pe iubita lui, așa cum mama își poartă în minte copiii. Rugăciunea este ardere după Dumnezeu, eros dumnezeiesc, dumnezeiască dragoste, mistuirea inimii de focul cel ceresc. Și, în cele din urmă, starea firească a omului, așa cum a fost el creat de Dumnezeu, este să aibă un avânt năvalnic spre a se întâlni cu Creatorul său.
Așa cum există o „memorie celulară” și fiecare celulă are înăuntrul ei forțe care o direcționează spre ce să facă, la fel există, din fire, și „memoria inimii”, sădită în om de Dumnezeu, ca omul să se îndrepte către El, la fel cum floarea-soarelui caută totdeauna către soare.
Rugăciunea este starea firească a omului, în timp ce viața fără rugăciune este o stare împotriva firii omului. Și ceea ce este surprinzător este că astăzi oamenii nu numai că nu se roagă, dar îi împiedică să se roage și pe cei care vor. Și ceea ce e încă și mai surprinzător este că există oameni care se consideră și se numesc pe sine „duhovnicești”, dar care nu se roagă, și-i mai îndepărtează de la rugăciune și pe cei ce vor să o facă, făcând uz de argumente raționale și morale.
[Articolul a fost publicat în numărul 76 (Mai 2015) al revistei Familia Ortodoxă]
Gheronda Iosif Vatopedinul – Rugăciune
https://www.youtube.com/watch?v=fsi75BtbYRo&t=13s&ab_channel=M%C4%83n%C4%83stireaDragomirna
Când afli pace neschimbată în calea ta, teme-te!
Când afli pace neschimbată în calea ta, teme-te, pentru că ești departe de cărarea pe care pășesc picioarele obosite ale sfinților.
Căci cu cât pășești mai sigur pe calea ce duce spre cetatea împărăției și te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atâta să ai mai mult ca semn tăria necazurilor ce te întâmpină. Și cu cât te apropii și înaintezi, cu atât se înmulțesc încercările împotriva ta.
Când simți deci în sufletul tău încercări mai felurite și mai mari, să știi că în acele timpuri sufletul tău a primit cu adevărat în ascuns o altă treaptă mai înaltă și i s-a adăugat la starea în care se află un har nou.
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. X, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pp. 241-242
Influența gândurilor
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Zis-a Bătrânul Porfirie:
„Este foarte important ceea ce vă spun: Prin gândul cel rău faci rău celui asupra gândești răul; îl influențezi. La fel se întâmplă și cu gândul cel bun. Este aceeași putere a sufletului care poate să se întoarcă și spre bine, și spre rău. Și în America să fie, tot va simți acțiunea gândului bun sau rău și va fi influențat pe măsură.
Cu toții cunoaștem războiul gândurilor, pe care îl poartă diavolul împotriva noastră.
Când, așadar, la un moment dat, l-am întrebat pe Gheronda Porfirie despre chestiunea aceasta, ne-a spus: ”Voi mergeți mai departe pe drumul vostru. Diavolul vine cu gândurile lui și vă trage de mânecă ca să vă dezorienteze. Voi să nu vă întoarceți înapoi și să începeți să stați de vorbă cu el sau vă contraziceți cu el. Să mergeți mai departe pe drumul vostru. El vă va trage de mânecă în continuare, dar voi să mergeți mai departe pe drumul vostru și la un moment dat se va plictisi el și să vă lăsa în pace”.
Într-o zi, fiind copleșit de gânduri de amărăciune din pricina unor oameni care mă judecau pe nedrept, Gheronda a tras semnalul de alarmă și m-a avertizat cu privire la atacul pe care îl sufeream, după cum mi-a spus. I-am obiectat că nici nu am zis, nici nu am făcut ceva împotriva celor ce mă judecau, ci doar gândeam negativ, fără să mă exteriorizez și, astfel, fără să supăr pe cineva.
Atunci Gheronda mi-a descoperit încă o taină a luptei duhovnicești, spunându-mi: ”Să nu te răzvrătești împotriva nici unei judecăți nedrepte care vine asupra ta, nici măcar în sinea ta. Acesta este un lucru rău! Răul începe de la gândurile rele. Când te amărăști și te răzvrătești, fie și numai în gând, îți pierzi așezarea duhovnicească. Îl împiedici pe Duhul Sfânt să lucreze și îngădui diavolului să facă un rău încă și mai mare. Tu totdeauna să te rogi, să iubești și să ierți, alungând din tine orice gând rău”.
Așadar, Gheronda Porfirie învăța că gândul nostru rău față de un semen al nostru, pe de o parte ne întinează nouă sufletul ca păcat, iar pe de altă parte îi face rău sau îi poate face rău și respectivului. Gândul rău transmite o putere rea, care îl influențează pe celălalt, după cum, pe de altă parte, rugăciunea îl poate ajuta. Desigur, toate aceste lucruri trebuie înțelese corect din perspectiva învățăturii Bisericii despre existența duhurilor viclene și bune și despre lucrarea acestora. Lucrarea duhurilor viclene este dezbinarea, minciuna, tulburarea, discordia și altele, iar a celor bune este slujirea celor care se îngrijesc să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Gândul rău nu poate fi ascuns, el îl influențează negativ față de noi pe acela despre care gândim rău, chiar dacă ne aflăm departe unul de altul, chiar dacă el nu conștientizează motivul pentru care ajunge să aibă ceva împotriva noastră. Suntem datori, așadar, să fim ”curați cu inima”, curați nu numai de fapte rele, ci și de gânduri rele, mai ales de ținerea de minte a răului și de amărăciune.
Creştinul este dator să fie nobil în toate
Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desăvârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia sunt înfiripate mai întâi adânc în sufletul creştinului şi după aceea se întipăresc în gândurile, în dorinţele, în cuvintele, în lucrările lui. Astfel, harul lui Dumnezeu care există în suflet se revarsă şi în purtarea lui cea din afară.
Creştinul este dator să fie nobil în toate. Cuvintele şi faptele lui să fie inspirate de harul Duhului Sfânt, Care locuieşte în sufletul lui, încât să mărturisească formarea lui creştinească şi să Se preamărească numele lui Dumnezeu. Cel care este măsurat în cuvinte este măsurat şi în fapte. Cel care cercetează cuvintele pe care trebuie să le spună îşi cercetează şi faptele pe care trebuie să le săvârşească, şi niciodată nu depăşeşte limitele purtării bune şi virtuoase .
Cuvintele pline de har ale creştinului sunt caracterizate de nobleţe şi delicateţe . Acestea sunt cele care nasc iubirea, aduc pacea şi bucuria .
Dimpotrivă, vorbirea multă naşte ura, duşmăniile, mâhnirile, certurile, tulburările şi războaiele. Deci, întotdeauna să fiţi nobili. Niciodată buzele voastre să nu scoată cuvânt rău, care nu este dres cu sarea harului lui Dumnezeu, ci să grăiască întotdeauna cuvinte pline de har, bune, care mărturisesc nobleţea cea după Hristos şi cultivarea noastră sufletească. (Sfântul Nectarie al Pentapolei)
Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 285-286
Mesia S-a născut, Cel mai minunat, în acelaşi timp Om şi Dumnezeu
Când spunem: „Hristos S-a născut!” e ca şi cum am spune: „Mesia S-a născut!”, sau „Împăratul S-a născut!”, sau „Mântuitorul S-a născut!”. Felicitându-ne astfel, noi întărim şi ne dăm mărturie unii altora că a venit în lume Cel ce trebuia să vină pentru mântuirea neamului omenesc, şi că altul afară de El nu trebuie aşteptat.
Cel pe Care Dumnezeu L-a făgăduit strămoşilor noştri izgoniţi din Rai; Cel pe Care popoarele şi seminţiile păgâne Îl presimţeau în chip ceţos; Cel pe Care prorocii evrei L-au prevestit limpede; pentru Care omenirea neajutorată suspinase dureros vreme de mii de ani – Acela a răsărit pe pământ ca soarele după o lungă noapte. Şi astfel, când spunem: „Hristos S-a născut!”, dăm mărturie şi că Cel Preaînalt S-a ţinut de făgăduinţă, şi că presimţirile omenirii s-au împlinit, şi că proorociile proorocilor sau înfăptuit, şi că suspinele omeneşti au fost stinse de bucurie.
Mesia S-a născut, Cel mai minunat, în acelaşi timp Om şi Dumnezeu – ca ochii omeneşti osteniţi să se odihnească pe El şi să nu se uite după un alt Mesia.
Împărat S-a născut, Cel mai puternic, în acelaşi timp cu toiagul puterii şi cu candela milei – ca şi cei mai mici să se îndrepteze şi să strige: „Noi suntem fii de Împărat!”. Erou S-a născut, Nebiruit, ca să-i apere pe cei drepţi, ca să-i cucerească pe păcătoşi, ca să sfărâme duhurile răutăţii, cele de sub ceruri.
Călăuză S-a născut, Cel mai limpede-văzător, ca pe cei rătăciţi să-i aducă la drumul drept şi să-i călăuzească. Luminător S-a născut, Cel mai luminat, ca să destrame întunericul şi să îi lumineze pe cei întunecaţi. Păstor S-a născut, Cel mai grijuliu, ca să mântuiască turma de lupi şi s-o adune în staulul Său.
Hrănitor S-a născut, Cel mai bogat, ca să-i hrănească pe cei flămânzi, nu cu pământ, ci cu cer – cu trupul Său ceresc şi cu sângele Său de foc.
Iubitor de oameni S-a născut, Cel mai mare, ca să-i strângă la pieptul Său şi să îi învieze prin dragoste pe orfanii Săi cei nenumăraţi, ce îndelung au mers din mormântul vieţii în mormântul morţii.
Descoperitor S-a născut, Cel mai mare, ca să tragă vălul şi să descopere muritorilor nemuritoarea împărăţie a cerurilor.
Toate acestea sunt înţelesuri ale acestor cuvinte încântătoare, cu care creştinii se salută de Naşterea Domnului şi cu care şi eu vă salut pe voi, fraţilor: Hristos S-a născut!
Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, p. 192-194
Model de mamă
Doi soţi de curând căsătoriţi, din Cluj, trăiau în armonie şi în bună vieţuire. Amândoi îşi doreau copii şi bucurie.
Iată că soţia rămâne însărcinată. îşi face o vizită medicală în Cluj. Doctorul, în cele din urmă îi spune:
– Trebuie neapărat să întrerupi sarcina! Altfel vei naşte un copil anormal, dement, cu malformaţii, un monstru.
– Domnule doctor, mă las în voia lui Dumnezeu. Eu nu întrerup sarcina. Vreau să avem şi noi un copil.
Auzind soţul ei, o silea pe biata femeie să ucidă copilul înainte de naştere, ca să nu nască un „monstru”. Femeia n-a vrut. în cele din urmă a început ceartă în casă, neînţelegere şi apoi divorţ.
– Dacă nu vrei să avortezi, a zis soţul, te-am lăsat, decât aşa să am un copil dement.
Rămasă singură, femeia îşi făcu curaj. Zilnic se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să nască un copil sănătos şi normal. Zadarnice erau ocările părinţilor şi sfaturile medicilor. Ea nădăjduia în Dumnezeu.
Iată, se apropie vremea naşterii. Femeia s-a internat la o maternitate. Apoi a născut foarte uşor un copil mare şi frumos, cum rar s-a mai văzut în maternitate. Toţi medicii s-au adunat în jurul ei. Nu mai ziceau un cuvânt.
Credinţa şi devotamentul de mamă al unei femei i-a ruşinat pe toţi. În prezent copilul este la liceu, iar mama se mângâie cu dânsul în văduvia ei.
Mamă martiră
O femeie credincioasă din comuna Gârcina, judeţul Neamţ, a rămas însărcinată. Era prin anul 1965. Soţul lucra la pădure. Iată, într-o noapte i-a venit ceasul să nască, cu puţin mai devreme ca de obicei.
Fiind singură acasă, cu o fetiţă ca de opt ani, biata femeie şi-a trimis copila la o bătrână, ca s-o cheme în ajutor. Bătrâna a venit numaidecât.
A născut, într-adevăr, foarte greu, un copil mare şi frumos. Dar în clipa când copilul s-a născut, femeia, sfârşită de durerile naşterii, şi-a dat duhul în mâinile Domnului.
Adevărată mamă martiră! Astăzi când copilul se joacă, se bucură, cântă, învaţă la şcoală, mama lui se odihneşte în cimitirul satului, străjuită de o cruce mică de stejar.
Păcat şi pedeapsă
În Roman trăia o familie binecuvântată. Părinţii se înţelegeau bine, copii creşteau în frica lui Dumnezeu. Mai târziu, femeia, simţindu-se însărcinată, a început a slăbi în cugetul ei şi a zice:
– Am patru copii. Este destul. Pe acesta care vine nu-l mai nasc. Este greu de crescut. Nu mai ajung banii. Şi apoi de ce să sufere şi el necazurile vieţii acesteia?
Deci, pe ascuns, fără ştirea şi voia bărbatului ei, femeia a luat unele medicamente pentru întreruperea sarcinii. Dar în clipa aceea, conştiinţa a început s-o mustre. Un glas lăuntric îi spunea că de va ucide pruncul, îi va muri un copil.
Într-adevăr, noaptea a luat medicamentul, iar dimineaţa a plecat cu soţul şi copilul cel mai mare, care avea 15 ani, la un sat departe de oraş. Pe cale, i-a ajuns un autocamion. S-au urcat cu toţii în cabină, dar după judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu, s-a deschis portiera maşinii şi a căzut copilul pe asfalt, căci se afla la margine. În acelaşi ceas, copilul a murit sub ochii plini de lacrimi ai părinţilor. Iată, deci, păcate pe care le pedepseşte Dumnezeu în viaţa aceasta şi în cea viitoare!
Să nu ne răzbunăm asupra vrăjmaşilor
Unui cetăţean din Dorohoi i s-au furat noaptea 10 găini. Ştia cine i le-a furat, dar nu putea să-l acuze, că nu avea martori. Mâniat, s-a dus la un preot din oraş:
– Părinte, mi s-au furat 10 găini şi aş da 40 de slujbe cu părticele ca să-l descopere Dumnezeu.
– Frate Ioane, îţi scot părticele la cele 40 de Liturghii, numai dacă nu ştii cine ţi le-a furat. Iar dacă ştii, nu-ţi scot părticele, nu cumva să i se întâmple ceva, că dumneata răspunzi!
– Nu, părinte, nu ştiu cine mi le-a furat.
– Bine, eu te cred pe cuvânt. Dar poate n-ai dat şi tu de pomană, de aceea ţi le-a furat!
I-a început cele 40 de zile cu părticele. Dar în a zecea zi, iată că o maşină a lovit mortal pe cel ce furase găinile.
Atunci păgubaşul a venit foarte trist la preot:
– Părinte, iată că mă mustră conştiinţa! Astăzi, a zecea zi, cel care mi-a furat găinile a fost omorât de o maşină. Eu ştiam cine mi le-a luat, dar nu v-am spus. Acum, ce mă învăţaţi să fac?
– Deh, frate Ioane, dacă mă ascultai, Dumnezeu poate îi îngăduia să se pocăiască. Acum îl ai pe conştiinţă. De acum, poartă-i şi tu slujbele, 40 de Liturghii şi 40 de parastase, să-l ierte şi să-l miluiască Dumnezeu.
Nu este mântuire fără spovedanie
Un sihastru bătrân cu viaţă duhovnicească aleasă, după ce şi-a făcut obişnuitul canon de rugăciuni şi metanii, a aţipit şi a visat un vis înfricoşat.
A văzut o groapă mare plină cu oameni ce se chinuiau în grele munci, iar capetele lor erau sparte. Şi a auzit un glas de sus care zicea: Aceştia sunt cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie şi preoţii care slujesc Sfânta Liturghie neîmpăcaţi şi nespovediţi, precum şi cei care au murit nemărturisiţi şi neîmpărtăşiţi din a lor nepăsare”.
Nimănui nu-i este îngăduit să se împărtăşească prea des şi fără spovedanie şi dezlegare de la duhovnicul său. Iar preotul care săvârşeşte Sfânta Liturghie este dator mai întâi să se mărturisească de păcatele făcute peste săptămână şi să se împace cu toţi. Numai aşa să îndrăznească a săvârşi dumnezeiasca Liturghie. Spovedania este necesară şi obligatorie pentru toţi cei care cred în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Puterea psalmilor
O creştină dintr-un oraş se ruga mult lui Dumnezeu, citind zilnic la Psaltire cu post şi cu metanii. Dar diavolul, care nu poate suferi rugăciunea cu lacrimi şi post, şi mai ales citirea psalmilor, prin care vrăjmaşii sunt izgoniţi din casele creştinilor ca de o văpaie de foc, a făcut acestei creştine o ispită ca aceasta.
Copilul ei de trei ani se juca într-o zi cu Psaltirea în casă. Apoi, cu ea în mâini, s-a urcat pe fereastră şi, din lucrarea vrăjmaşului, a căzut jos în curte de la etajul al patrulea. Însă mâna lui Dumnezeu l-a scăpat pe copil în chip minunat de moarte, căci, agăţându-se de nişte sârme, a rămas nevătămat, fiind găsit jos cu Psaltirea lângă el. Iar mama lui, crezând că a murit, a căzut la rugăciune înaintea Mântuitorului şi a Maicii Domnului cu multe lacrimi şi durere în suflet, cerând salvarea fiului ei. După două zile de şedere la spital, copilul a fost adus acasă sănătos.
Pedeapsa celor ce trăiesc necununaţi
În comuna Belceşti, judeţul Iaşi, doi soţi au trăit necununaţi 38 de ani şi au născut câţiva copii. Amânând mereu cununia religioasă, nu li se primeau slujbele la biserică şi nu puteau fi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci trăiau în desfrânare.
Într-o noapte, însă, i s-a arătat femeii în vis o împărăteasă îmbrăcată în alb, cu cunună pe cap, care desigur era Maica Domnului, şi i-a spus cu asprime: „Dacă nu vă cununaţi şi trăiţi mai departe în desfrânare, o să vă pedepsească Dumnezeu şi o să vă ia două suflete dintre cele mai dragi!”. Ei însă n-au luat în seamă aceste cuvinte şi au rămas necununaţi. După aproape un an de zile de aşteptare i-a ajuns mânia Domnului, căci le-au murit două fete în accident, împlinindu-se astfel cele vestite prin vedenie de la Maica Domnului.
Cutremuraţi de păcatul făcut şi de pedeapsa care i-a ajuns, s-au trezit ca din somn şi s-au cununat imediat la biserică, înainte de înmormântarea fiicelor lor, spovedindu-şi păcatele şi căindu-se cu multe lacrimi de fărădelegile lor.