Andrei Andreicuț: născut din parinti greco-catolici si „botezat” „in ascuns” greco-catolic! Se inscrie de foarte tanar in PCR. Urmeaza Facultatea de Constructii din Bucuresti si devine inginer. Dupa o vreme „se reorienteaza” si face, pe repede-inainte, studii de Teologie Ortodoxa! Este hirotonit preot de catre „episcopul ortodox” al Clujului, Teofil Herineanu, un notoriu greco-catolic „sub acoperire”. Astfel isi incepe ” misiunea”, intretinand vie activitatea clandestina a greco-catolicilor. Din acest motiv este la un pas de a fi arestat de catre securitate, chiar daca devenise oficial informatorul ei. Este salvat si luat sub aripa sa protectoare de catre Episcopul Alba-Iuliei, Emilian Birdas. Drept multumire, imediat dupa evenimentele din decembrie 1989, Andrei Andreicut, ajutat de cativa haidamaci, il scoate din Palatul Episcopal pe binefacatorul lui, băatându-l cu bestialitate si lăsându-l mai mult mort decat viu, pe motiv ca acesta ar fi fost … omul comunistilor! Îi uzurpă locul si se auto-numeste Episcop!
În lipsa Patriarhului Teoctist, „exilat” in acea perioada la Manastirea Sinaia, Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, alt greco-catolic „sub acoperire”, si care atunci conducea de facto Sinodul BOR, „ii recunoaste” lui Andrei Andreicuț „calitatea” de ” episcop” de Alba-Iulia! Era perioada cand greco-catolicii tocmai fusesera „re-legalizati” de Statul Roman si începuseră o ofensiva foarte zgomotoasa anti-Ortodoxă, inclusiv in perspectiva, dorita si planificata de multe forte ostile tarii, de a fi „desprisa” Transilvania de Romania!!
Aproximativ 6 ani mai tarziu, Emilian Birdas moare in urma unor grave probleme de sanatate, apărute ca o consecinta a bătăii primite in primele zile ale lui 1990! Așadar, Andrei Andreicut : greco-catolic, ne-canonic, uzurpator, turnator, instigator, criminal! Și ecumenist pâna în măduva oaselor!
Fr. Mihai Dinculescu
Omul poate trăi fără orice şi fără oricine – numai nu fără Dumnezeu
Sfântul Nicolae Velimirovici
Dacă, aşa cum scrii, te simţi ca în pustie, să ştii că foarte mulţi tocmai în pustie s-au mântuit. Dar toţi aceşti pustnici ai lui Dumnezeu s-au înălţat până în preaînalta tovărăşie a lui Dumnezeu şi a îngerilor lui Dumnezeu. Altfel n-ar fi putut îndura pustia. Au fost unii dintre ei care timp de cincizeci de ani n-au văzut faţă omenească, şi totuşi nu spuneau: „Suntem singuri! Ne plictisim!”. Căci Dumnezeu era cu ei şi ei erau cu Dumnezeu. Omul poate trăi fără orice şi fără oricine – numai nu fără Dumnezeu. Aceasta este mărturia lor, pe care au lăsat-o Bisericii ca pe un capital. Însă, nu se ştie să fi trăit vreun ateu cincizeci de ani în deplină singurătate, în pustie. Un asemenea fapt n-a fost înregistrat în istoria neamului omenesc. Ateul nu-i în stare de aşa ceva. El simte plictis şi în tovărăşia oamenilor, plictis care devine cumplit de chinuitor – chiar de nesuferit – în lipsa lor. El caută oameni pentru a-i înţepa cu acul veninos al ateismului său şi a se hrăni cu durerea lor. Iar în pustie, pe cine să înţepe afară de sine însuşi? Şi cu a cui durere să se hrănească, afară de durerea sa?
Ca atare, zboară neîncetat cu gândurile la înălţimea duhovnicească, unde sălăşluieşte Cel a Cărui tovărăşie este mai însemnată şi mai vrednică de iubit decât orice tovărăşie de pe pământ.
Lui slujeşte-i, cu El întovărăşeşte-te; Lui tămâiază-I, de El îndulceşte-te; Lui vorbeşte-I; despre El grăieşte; pe El iubeşte-L, şi iubeşte-L, şi iubeşte-L – cu toată inima, cu toată puterea, cu toată mintea ta!
Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 189
Ierarhii ecumeniști ai BOR falsifică semnificația Sfintelor Paști
Pr.Ioan Florin Florescu
M-am mirat să găsesc (și) la Părintele Patriarh, dar nu în pastorală, ci în predica de Înviere, explicația greșită că Paștele evreiesc comemora trecerea prin Marea Roșie: „Paștele iudaic însemna comemorarea trecerii poporului evreu prin Marea Roșie…”.
Legătura cu Marea Roșie este un aspect secundar, iar Paștele evreiesc se referă la ea abia în a șaptea zi, la încheiere sărbătorii. Desigur că pāsaḥ însemna „a trece peste” și pesaḥ comemorează o „trecere”, dar nu trecerea prin Marea Roșie (coincidență lexicală!), ci a îngerului nimicitor pe deasupra caselor evreilor din Egipt, unse cu sângele ocrotitor al mielului pascal (Ieșirea 12,21-23). Ce alt argument la sursă mai puternic decât cateheza lui Gamaliel chiar la Haggadah de Pesah: „Paște, pentru că Atotputernicul a trecut [pasah] pe deasupra caselor părinților noștri în Egipt, precum s-a zis…”.
Acest episod este povestit în Ieșirea 12, lectură fundamentală pentru istoria mântuirii atât la Paștele evreiesc, cât și la sărbătoarea Paștilor în Biserica primară. Verbul „trecerii” apare de mai multe ori în acest context, e.g. „iar sângele [mielului] vă va fi semn pe casele în care vă veți afla, Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi (v. 13), „aceasta este jertfa de Paște (pesaḥ) pentru Domnul, care a trecut (pāsaḥ) pe lângă casele fiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul” (v. 27) etc.
De ce este important să știm corect ce însemna Paștele evreiesc? Evident, pentru legătura sa tipologică cu Paștele Hristos, „mielul care ridică păcatele lumii”, Paștile noastre care „ne-a trecut pe noi din moarte la viață și de pe pământ la cer” (Canonul Învierii). Amintirea verbului „trecerii” nu este aici întâmplătoare. O mulțime de simboluri subtile se împletesc în Ieșirea 12 și trimit profetic la jertfa Mântuitorului: mielul „să fie înjunghiat pe înserat” (v. 6), „os din el să nu zdrobiți” (v. 46), „să fie mâncat într-o singură casă” (= așa cum euharistia se primește în comunitate, într-o singură „casă”) etc.
De unde, așadar, legătura eronată dintre pesaḥ și trecerea prin Marea Roșie? Nu știu exact, dar ea apare și în sinaxarul de la utrenia Învierii, în această referință sumară: „În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie…” (lasă că trecerea Mării n-a fost „în această zi”, ci după încă șase zile). Probabil de la faptul, cum spuneam, că în a șaptea zi a Paștelui evreiesc, ultima, este comemorată și trecerea prin Marea Roșie.
Dar dacă lăsăm deoparte Ieșirea 12 și ne referim doar la trecerea prin Marea Roșie (Ieșirea 14), se pierd toate semnificațiile tipologice ale Paștelui vechi-testamentar, precum și legăturile cu Noul Testament, în care sunt resemnificate elementele pascale din Ieșirea 12.
Cred că până și un seminarist din anul întâi ar înțelege consecințele unui asemenea reducționism exegetic. Cu atât mai mult mă mir să-l văd practicat de ierarhi luminați, așa cum o fac, de exemplu, Preasfințitul Timotei al Spaniei („cuvântul paști – pesah – înseamnă trecere. Paștile iudaic – trecerea prin Marea Roșie – preînchipuia Paștile cele Mari și Sfințite, adică Învierea Domnului Hristos”, în ziarul Lumina) sau Mitropolitul Laurențiu Streza, profesor universitar de Liturgică, chiar în pastorala de Înviere de anul acesta: „Sărbătoarea Învierii Domnului este numită și Paști, termen care vine din limba ebraică și înseamnă trecere. Evreii prăznuiau bucuria unei treceri minunate, geografice, fizice prin Marea Roșie și a intrării lor sub povățuirea lui Moise în pământul făgăduinței”.
Sau cum o face titularul catedrei de Omiletică și Catehetică de la București, părintele Beldiman, pe Basilica, ducând confuzia și mai departe, până-n adâncul Mării Roșii, unde i se pare că vede mielul pascal: „Paștile vechi însemna trecerea – pesah – prin Marea Roșie, plecarea din Egipt, trecerea prin Marea Roșie și mergerea spre Pământul Făgăduinței, Canaan (…) de aceea Marea Roșie simboliza taina morții [Mântuitorului], a jertfei Lui sângeroase”.
Singura excepție peste care am dat în această direcție, și absolut notabilă, este pastorala Preasfințitului Ignatie, episcopul Hușilor. Intitulată „Sfânta Euharistie – Paștile cel adevărat al Bisericii”, este una dintre cele mai bune pastorale de Înviere pe care le-am citit vreodată, o exegeză pascală, cu aplicații biblice și liturgice, expusă pe înțelesul unui public larg și orientată pastoral spre adevăratul sens al ospățului sărbătoresc: Euharistia. (I-aș reproșa doar întinderea textului, prea mare chiar și pentru o pastorală bună: ca idee, cca 3500 de cuvinte, comparativ, de exemplu, cu pastorala Patriarhului sau a Mitropolitului Teofan, ambele cca 1800 de cuvinte).
Preasfințitul Ignatie intră în dialog cu credincioșii, ceea ce e chiar unic într-o pastorală: „Dacă toţi cei care sunteţi de faţă aţi venit la slujba de Înviere, ca să vă întâlniţi cu Dumnezeu, atunci am certitudinea că veţi rămâne până la sfârşitul acesteia”. E primitor, cald, adecvat evenimentului: „Slujba de Înviere nu înseamnă doar primirea luminii, ci mai ales întâlnirea cu Hristos, Care este unicul şi adevăratul nostru Paşti. Locul de întâlnire a lui Hristos cel Înviat este Sfânta Liturghie, unde Îl primim pe El Însuşi drept hrană şi băutură, Trupul şi Sângele Lui din potirul euharistic”.
Explică cu răbdare, aduce detalii despre cina pascală a Vechiului Testament, citează frecvent din Ieșirea 12, pentru că, – iată că cineva o spune clar -, „este necesar să vedem legătura dintre Paştile iudaic şi Paştile nostru”, ca să pricepem că mielul Paștilor noastre „este o Persoană, Însuşi Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat” (1 Cor. 5,7).
Din exegeza biblică trece imediat la concluzii pastorale, încât cei prezenți să se simtă vizați, dar nu fără o anume eleganță: „Demn de reţinut este faptul că nu pleca nimeni până nu participa la toată cina pascală, în cadrul căreia se mânca mielul fript (…). Aşa cum pentru evrei participarea la cina pascală implica, în mod firesc, consumarea mielului jertfit special pentru sărbătoarea Paştilor iudaice, la fel pentru orice creştin participarea la praznicul Învierii sau al Paştilor ar trebui să implice, în mod inerent şi natural, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Care este adevăratul, desăvârşitul şi unicul nostru Paşti”.
În sfârșit, punctul pe i, ca oamenii să decidă dacă se mulțumesc cu lumina sau ar trebui să rămână și la Liturghia de Paști (pastorala e gândită să fie citită la utrenia Învierii, încă un lucru bun): „Deci, oricât pare de aspru acest cuvânt, a nu ne împărtăşi cu Hristos în noaptea de Paşti, de fapt, este acelaşi lucru cu a nu sărbători Paştile. (…) Vreţi ca Domnul să vă bucure inima şi să vă lumineze sufletul? Rămâneţi, rogu-vă, până când Hristos vrea să ni Se dea în Sfânta Cuminecătură, adică până la sfârşitul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Doar aşa vom simţi că Paştile sunt învierea şi bucuria noastră duhovnicească”.
Pe de altă parte, comparați învățătura euharistică despre „Hristos, Paștile cele noi, Paștile cele de taină”, pe care o duc acasă credincioșii de la Huși, cu substitutul folcloric al „Sfintelor Paști” la borcan, pâinea înmuiată în vin și îmbuteliată din Sâmbăta Mare, care încheie pastoralele din ultimii ani ale Preasfințitului Iustin al Maramureșului: „Să primim sfintele paști (prescura și vinul), pregătite și sfințite în Sâmbăta Mare, în pahare curate și anume rânduite (…) paștile cele sfințite și sfințitoare!” (2022), respectiv „Să pregătiți la parohii după rânduială și să primiți Sfintele Paști! (…) Nu uitați ce v-am învățat și altă dată: Paștile sfințite sunt hrană sfințitoare de suflet și vindecătoare de boli trupești…” (2023). Nu mai este vorba de o concesie benignă făcută unei tradiții populare de origini oricum suspecte, ci de întreținerea sistematică a unei confuzii cu Sfânta Împărtășanie, adevăratul nostru ospăț pascal, sfințitor și tămăduitor. Mă întreb ce-ar fi avut de zis Sfântul Ioan Gură de Aur, văzând preoții împărțind la Înviere sticluțele cu „paști” ale episcopiei.
*Bibliografie: Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul, ediție îngrijită de Maria Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, Humanitas, București, 2019; Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1: „Canonul apostolic al primelor secole”, Deisis / Stavropoleos, 2008 (pentru citatul din Haggadah de Pesah).
Din gura lui cand era doar episcop stand la masa cu el am auzit ca mama lui era penticostala si a murit tot penticostala cand el avea 19 ani!
Interesant ceea ce se semnalează în expunere! Un greco-catolic numit la cârma unei episcopii ortodoxe! Iar Patriarhul are interzisă implicarea (de către păpușarii din umbră care iau deciziile importante) ori nu-i dispus să-și facă ordine în ograda proprie! În fond, las’ că merge și-așa, câtă vreme afacerile se dezvoltă, la fel și conturile!
Iată opinia unui romano-catolic cu funcții, de această dată, în ceea ce privește sărbătorirea Paștilor împreună cu papistașii:
https://www.agerpres.ro/culte/2023/04/20/pr-prof-danca-identificarea-unei-date-comune-de-sarbatorire-a-pastelui-ar-putea-fi-discutata-in-anul-2025–1095265
Mai menționez un aspect: în una dintre predicile d-lui Wilhelm Dancă, redată inclusiv pe blogul personal, https://wilhelmdanca.ro acesta afirmă răspicat cum observă un ortodox care se oprește în fața unei Biserici Ortodoxe și-și face semnul Sfintei Cruci. Pr. Dancă declară singurel, neinfluențat de nimeni, că se enervează teribil în momentul când remarcă gestul trecătorului. Dacă pe catolici îi irită Sfânta Cruce, prin care Mântuitorul nostru ne-a oferit viața veșnică, oare cum vor putea ei să tolereze sărbătorile comune cu ortodocșii?
Totul s-a transformat în POLITICĂ!!! Iar Învierea Domnului este în primul rând o sărbătoare a creștinătății, nicidecum a guvernelor văzute sau mai puțin văzute. Papa lor, de asemenea numit politic, urmărește oficializarea crislamului, pe care atât ortodocșii cât și musulmanii ar trebui să-l respingă fiindcă islamismul și creștinismul sunt INCOMPATIBILE, islamul respingând cu hotărâre dumnezeirea lui Hristos. NU se pot estompa diferențele așa cum își dorește șeful de la Vatican alături de Bartolomeu cel fără minte. Faptul că NU există o revoltă constructivă din partea ortodocșilor, ci numai voci răzlețe pe diverse site-uri/bloguri/secțiuni, înseamnă nu numai lipsa solidarității care-i caracterizează atât de bine pe români, dar și trăitul în întuneric! Și-atunci, nu pot să nu mă întreb, unde sunt păstorii noștri care ar trebui la fiecare predică desfășurată în urma Sfintei Liturghii să semnaleze derapajele și să informeze, să instruiască și să călăuzească turma? Așteaptă depunerea unui alt jurământ? Smerenia e foarte bună, e adevărat, dar până la un punct!
Și totuși îmi permit niște gânduri… poate nu tocmai conforme, atipice, cu siguranță. Aș zice că tot rău-i spre bine, deoarece așa se separă neghina de grâu, alegând să urmez până la capăt un preot care NU s-a lepădat de ortodoxie și care oficiază slujbele și toate serviciile religioase în ilegalitate, decât să aparțin unei Biserici care NU mai este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.