Se crede pe larg în creștinism că rezidirea Templului Ierusalimului este unul dintre semnele venirii lui Antihrist, deoarece acesta trebuie să domnească în acest templu. Susținătorii acestei opinii cred că acest lucru este indicat de cuvintele apostolului Pavel: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.”(2 Tes. 2, 3-4). Aceste cuvinte implică Templul Ierusalimului sau altceva?
„ El este destinat să stea în biserica lui Dumnezeu . Care biserică? În templul ruinat al evreilor, mai degrabă decât în cel în care ne aflăm acum. De ce spunem asta? Să nu se gândească nimeni la noi că suntem lingușitori. Dacă vine la evrei sub numele lui Hristos și dorește ca evreii să i se închine, atunci, pentru a-i înșela mai mult, va avea grijă deosebită de templu, arătându-le că el, fiind din dinastia lui David , dorește să creeze templul construit de Solomon ” (Sfântul Chiril al Ierusalimului).
Dar acesta nu este singurul punct de vedere. De exemplu, Sfântul Efrem Sirul spune că prin asta se înțelege Biserica lui Hristos, adică Biserica Ortodoxă: „În acest fel va apărea și va urca în templul lui Dumnezeu pentru a sta în interiorul și în Biserica lui Dumnezeu. El va disprețui și respinge toate cultele (false) pentru a cuceri Biserica. De aceea va urca în chiar templul lui Dumnezeu pentru a se așeza și a se arăta ca și cum ar fi Dumnezeu. Cum va arăta el că este un Dumnezeu adevărat? Pe lângă gloria și onoarea cu care va fi învestit, va arăta acest lucru și mai mult prin dușmănia împotriva sectelor eretice. Întrucât nu se va închina către nicio erezie, atunci, datorită dragostei sale (prefăcute) pentru copiii Bisericii, îi va face să creadă că îi iubește ca pe drept adevărații (fii ai Bisericii) și va veni la templul lor și se va așeza, ca în templul adevărului, pentru a arăta că este Dumnezeu ”.
Majoritatea Sfinților Părinți au recunoscut că antihristul ar putea sta atât în templul din Ierusalim, cât și într- una din Bisericile creștine. „El nu va conduce lumea către idolatrie, ci va respinge pe toți zeii și va porunci tuturor să i se închine lui în locul lui Dumnezeu. Și va ședea în templul lui Dumnezeu – nu numai în Ierusalim, ci peste tot în biserici ” (Sf. Ioan Gură de Aur).
„Nu se spune: în Templul Ierusalimului propriu-zis, ci pur și simplu: în templu, în fiecare templu al lui Dumnezeu” spune Fericitul Teofilact al Bulgariei.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, rezumând părerile Sfinților Părinți, a scris: „Va fi undeva locul central al activității lui antihrist și, desigur, va exista un anumit moment în care se va manifesta ca atare. Apostolul se referă la templul principal al acelui loc. În acest templu el va sta ca un zeu; și apoi va avea un astfel de statut și în orice alt templu pe care îl întâlnește în persoană. Sau, poate, va ședea personal într-o biserică, în timp ce în altele va conduce adunarea sa în alt mod. ”
Având în vedere exacerbarea actuală a conflictului arabo-israelian, agenția de știri greacă Vimaorthodoxias a postat pe site-ul său un citat al Cinstitului recent canonizat, Sfântul Paisie din Muntele Sfânt: „Un semn că împlinirea profețiilor se apropie, va fi distrugerea Moscheii Omar din Ierusalim. Va fi distrusă pentru a se reconstrui Templul lui Solomon, despre care se spune că ar fi fost în locul ei. În templul reconstruit, sioniștii vor proclama în cele din urmă pe Antihrist drept Mesia. Am auzit că evreii se pregătesc deja să construiască Templul lui Solomon ”.Totul se îndreaptă încet, dar sigur către faptul că „al treilea templu” va fi totuși construit în ciuda rezistenței întregii lumi musulmane.
Aceste cuvinte sunt confirmate de întregul curs al dezvoltărilor care au avut loc în Orientul Mijlociu, începând cu restaurarea Israelului ca stat în 1948.
Prin urmare, este necesar să fim atenți nu numai la construcția templului în care va sta antihristul, ci și la întregul complex de profeții asociate cu venirea sfârșitului vremurilor. Și cel mai important, trebuie amintit că Apostolul Pavel, care le-a scris Tesalonicenilor că antihristul „va sta în templul lui Dumnezeu ca dumnezeu”, a scris, de asemenea, că fiecare creștin este templul lui Dumnezeu: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? ”(1 Corinteni 6: 19). Și dacă lăsați sau nu pe antihrist să intre în acest templu depinde doar de fiecare dintre noi.
Sursa: https://spzh.news/en/zashhita-very/80067-arabo-izrailyskij-konflikt-i-prorochestva-o-tretyjem-khrame
Traducere: Dr. Gabriela Naghi
Concluzii
1.Antihristul va fi încoronat în templul rezidit din Ierusalim, din care îşi va exercita tirania asupra întregii lumi.
2.Fiecare om este ,,templul al Duhului Sfânt’’, după expresia scripturistică a Sfântului Apostol Pavel. Oamenii care se vor alătura voit slujitorilor antihristici vor fi părăsiţi de Sfântul Duh şi în templul trupului lor va locui antihristul, care-i va duce cu sine în iad, în chinurile cele veşnice. Să nu fie!
3.Blestematul antihrist va fi venerat ca dumnezeu al lumii în bisericile în care vor sluji preoţii lui Baal, sub ascultarea episcopilor eretici. Veţi vedea cât de frumos se vor supune aceştia papei, vor uni şi vor ,,binecuvânta’’, printr-o taină mincinoasă, persoanele de acelaşi sex, ei vajnicii pomenitori, care nu se ,,răzvrătesc’’, ci acceptă cu bucurie ereziile din Creta.
O rugăciune făcută din inimă, are mai multă putere decât mii de cuvinte
Sfântul Paisie Aghioritul
Atunci când vedeţi că vă preocupă lucruri pentru care, omeneşte, nu există rezolvare şi nu le încredinţaţi lui Dumnezeu, să ştiţi că aceasta este o măiestrie a diavolului, ca să lăsaţi rugăciunea prin care Dumnezeu poate trimite nu numai, simplu, putere dumnezeiască, ci puteri dumnezeieşti.
Ajutorul adus de rugăciune nu este un simplu ajutor dumnezeiesc, ci o minune a lui Dumnezeu. Dar, din clipa în care începem să ne neliniştim, Îl împiedicăm pe Dumnezeu să intervină.
Punem logica înainte, iar nu pe Dumnezeu şi voia Sa cea dumnezeiască, lucru care ne-ar îndreptăţi să primim ajutorul dumnezeiesc. Diavolul încearcă, furând cu măiestrie dragostea monahului, să-l ţină într-o dragoste lumească, într-o înfruntare lumească a lucrurilor şi într-o slujire lumească a semenului său. În timp ce el, ca monah, are posibilitatea să se mişte în spaţiul lui propriu, în specialitatea sa de transmisionist, pentru că aceasta este şi ascultarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Toate celelalte, pe care le facem prin străduinţe omeneşti, sunt pe un plan inferior.
De aceea, este mai bine ca monahul să ajute pe ceilalţi cu rugăciunea sa, decât cu cuvintele sale. Dacă nu are puterea să oprească pe cineva care face rău, să-l ajute, de departe, cu rugăciunea, pentru că altfel se poate chiar vătăma.
O rugăciune bună, făcută din inimă, are mai multă putere decât mii de cuvinte, atunci când ceilalţi nu ascultă de cuvinte.
Cu toate că unii spun că ajut lumea care vine şi mă află, eu văd însă că mai eficace slujesc lumea citind o oră şi jumătate la Psaltire. Cealaltă lucrare o văd ca o recreaţie, adică să-şi spună sărmanii durerea lor, iar eu să le dau un sfat.
De aceea nu socot că-i ajut prea mult slujindu-i astfel. Rugăciunea este cea care ajută. Dacă tot timpul meu l-aş fi dat rugăciunii, aş fi ajutat mai mult lumea. Să spunem că văd, pe zi, 200 de oameni. Oare numai 200 de necăjiţi există în lume? Dacă n-aş vedea pe nimeni şi m-aş ruga pentru toată lumea, atunci aş primi toată lumea.
De aceea spun lumii: „Eu vreau să vorbesc lui Dumnezeu despre voi, iar nu vouă despre Dumnezeu. Aceasta este mai bine pentru voi, dar nu mă înţelegeţi”.
Să nu neglijăm rugăciunea în aceşti ani grei, căci ea este o asigurare, este comuniunea cu Dumnezeu. Aţi văzut ce spune Avva Isaac? „Dumnezeu nu ne va întreba pentru ce n-am făcut rugăciune, ci de ce n-am avut legătură cu Hristos şi ne-a chinuit diavolul”.
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2011, p. 350-352
Să iubim Ortodoxia noastră şi să-i rămânem fii credincioşi până la moarte – Stareţul Efrem Athonitul
* Trebuie să păstrăm Ortodoxia noastră cu precizie duhovnicească, pentru a avea cu noi harul Sfântului Duh. Să nu ne lăsăm târâţi de diferite doctrine şi să nu ne clătinăm de anumite întâmplări.
* Biserica Ortodoxă este ascetică, este preafrumoasă, are toată podoaba harului lui Dumnezeu… Biserica Ortodoxă are smerenia şi pocăinţa. Dacă nu ne smerim, nu mergem pe calea strâmtă şi nu trecem prin poarta îngustă. Ci pe calea strâmtă şi pe poarta îngustă vor intra câţi or să primească pocăinţa şi smerenia lui Hristos… De aceea numai prin smerenie şi prin pocăinţă ne vom îndrepta cu siguranţă intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
* Să fim cu luare-aminte la viaţa noastră, să fie ortodoxă. Dacă vieţuirea noastră este cu luare-aminte, pe temelia poruncilor lui Dumnezeu,vom simţi în noi uşurare sufletească, pentru că nimic nu ne va învinui.
* Credinţa Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată dimensiunea, în toată înălţimea, adâncimea şi lărgimea lui. Biserica ne vesteşte despre toate prin adevărul ei. Noi vom rămâne fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, Biserica mucenicilor. Mucenicia lui Hristos va continua până la mucenicii şi mărturisitorii din vremea lui Antihrist…
Să iubim Ortodoxia noastră şi să-i rămânem fii credincioşi până la moarte, ca să ne asemănăm cu Mântuitorul nostru Hristos.
* Trebuie să avem viaţă ortodoxă, ca să avem şi credinţă adevărată, statornică şi neclintită.
* Credinţa ortodoxă se numeşte adevăr, pentru că nu are înşelăciune în ea, nu are minciună, nu este deşartă, ci este adevărul vădit pe deplin al Evangheliei.
* Biserica Ortodoxă binecuvântată ne ajută în chip minunat. Avem Sfânta Liturghie, pomenirile, milostenia, faptele bune, rugăciunea. Avem atâtea prin care Biserica noastră îi ajută pe cei adormiţi. Ne trebuie credinţă şi viaţă ortodoxă. Să le ţinem pe acestea în Biserica noastră Ortodoxă pe care a întemeiat-o Hristos şi pe care au stropit-o sângele mucenicilor şi eforturile, lacrimile şi nevoinţele asceţilor şi ale sfinţilor ierarhi ai Bisericii noastre.
* Sufletul nostru are privilegiul nemuririi. Va lăsa lumea aceasta şi va pleca către Dumnezeu. Patria lui este în ceruri, căci este nestricăcios.
* Când noi cugetăm la viaţa cealaltă şi credem cu desăvârşire în ea, vom primi neîndoielnic dorinţa nevoinţei.
* Învierea lui Hristos este prevestirea şi preînştiinţarea că oamenii vor învia la a Doua Venire, în nestricăciune şi duhovnicie.
Sursa: http://www.cartiortodoxe.com/carte/278/despre-credinta-si-mantuire
Doamne ajută! Sărut mâna! Tare aș vrea să vă vorbesc. Am găsit acest blog acum și am citit ceva. Am multe întrebări. Mă puteți ajuta?
Doamne ajuta
V-am raspuns si acum trei zile, nu stiu daca a ajuns la dumneavoastra. N-ati dat niciun semn si probabil nu mai sunteti interesata. Sanatate si mantuire.
Ortodoxia nu este religie
Protopresbiter Prof. Univ. Dr. Ioannis ROMANIDES
Prima parte
Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre multele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membrilor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se consideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pentru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiunea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, eventual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.
Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!
O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bisericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va ajuta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini ortodocşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe preoti [3] să le facă rugăciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masluri, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre mare ca să se căsătorească, să le meargă treburile bine etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproximativ aceleaşi lucruri [4].
Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodoxie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevoile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa cotidiană însăşi.
În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă există sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisfacerea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.
Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puternică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!
Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.
Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religioşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce ajutorul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudecată superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credincioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni aceeaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.
Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?
Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-aces-tea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta trage vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]
.
***
[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71
Ortodoxia nu este religie
Protopresbiter Prof. Univ. Dr. Ioannis ROMANIDES
A doua parte
Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică disciplina ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciunea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o temelie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – luminarea – îndumnezeirea.
Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâmpla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebuie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu există pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci este pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.
Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi luminarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care este aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva ortodox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are menirea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dumnezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.
Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra modului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adică lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descoperă fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]
Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lumină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pentru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodoxe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lucru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lumină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].
Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.
Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].
***
[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71