Autor: iovita_vasile

 

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament la Cartea Numerii, cap. 16, are o amplă relatare privind răzvrătirea împotriva lui Moise, de fapt, împotriva lui Dumnezeu, a patru bărbaţi din Israel, urmaţi de alţi două sute cincizeci. Era vremea când Israel străbătea pustia spre Ţara Sfântă, după ispăşirea robiei egiptene. Cei patru şi-au strigat nemulţumirea: ,,Destul! Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi şi Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului?’’ (Numerii 16, 3). Conducătorii lui Israel, Moise şi fratele său Aaron, cu nimic greşiseră poporului, ei îşi împlineau doar misiunea încredinţată de Dumnezeu. Răzvrătiţii, în schimb, aveau ambiţii peste chemarea şi menirea lor, ceea ce vedem din cuvintele lui Moise: ,,Alergaţi acum şi după preoţie?’’ Da, alergau deşi preoţia era bine definită şi stabilită prin legi Dumnezeieşti. Analizând cuvintele şi faptele răzvrătiţilor, avem în faţă tabloul lui Luther şi al celor contaminaţi de ereziile lui, protestanţii şi neo-protestanţii de toate felurile, vajnici luptători împotriva Bisericii lui Hristos. Conflictul ameninţa să ia forme violente, până când Moise i-a convins să accepte judecata lui Dumnezeu.

A doua zi s-au adunat răzvrătiţii, fiecare cu cădelniţa sa, iar de cealaltă parte, Moise şi Aaron, ţinându-şi cădelniţele. Moise rosteşte un ultim cuvânt: ,,Dacă Domnul va face lucru neobişnuit, de-şi va deschide pământul gura sa şi-i va înghiţi pe ei şi casele lor, şi corturile lor, şi tot ce au ei, şi dacă ei de vii se vor duce în iad, atunci să ştiţi că oamenii aceştia au dispreţuit pe Domnul’’(Numerii 16, 30). Şi într-adevăr, spune Sfânta Scriptură, ,,şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit pe ei, şi casele lor, şi toată averea; şi s-au pogorât ei cu toate câte aveau de vii în iad şi i-a acoperit pământul şi au pierit din mijlocul obştii’’ (Numerii 16, 32-33).

Relatare aceasta biblică este de o excepţională însemnătate, căci ne arată cu multă limpezime unde este situat iadul: în interiorul pământului. Acest lucru fiind stabilit cu certitudine, urmează să facem un mic exerciţiu de logică şi imaginaţie. Ce e în interiorul pământului? Geografia fizică ne spune, mult după Sfânta Scriptură, că adâncimile pământului cuprind în ele o materie incandescentă de mii de grade! Acolo este focul despre care a spus Mântuitorul: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui’’ (Matei 25, 41). Prin urmare, focul şi chinul iadului nu sunt simple născociri ale cuiva, spre a-i înfricoşa, chipurile, pe oameni! Sunt adevăruri cuprinse în Revelaţia Dumnezeiască, rostite de Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar dacă vreun împuţinat la minte cutează să pună la îndoială aceste cuvinte, întrebe oamenii de ştiinţă, credincioşi sau necredincioşi, şi vor avea în faţă imaginea a ceea ce-i aşteaptă pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi a tot binele.

De mii de ani, Biserica lui Hristos ne învaţă să ne ferim de drumurile care duc spre iad. Cine mai ia seama la cuvintele cântării bisericeşti de la Paşti care ne spun despre pogorârea la iad a Mântuitorului: ,,Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca Iona din chit, ai înviat din mormânt’’.Sfântul Pionie din Smirna, care a pătimit în vremea lui Deciu (245-251), ne-a lăsat cuvintele deplin lămuritoare, privind existenţa iadului: ,,Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă acestea vi se par că sunt departe, apoi cunoaşteţi apele cele calde care ies din pământ, de unde se încălzesc şi se înfierbântă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în părţile cele dinăuntrul pământului? De aici cunoaştem că va fi judecata şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu, prin Cuvântul Lui Cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, nu vom sluji zeilor elineşti şi nu voim a ne închina idolului de aur’’ (Vieţile Sfinţilor pe luna martie, ziua a unsprezecea, Ed. Mănastirea Sihăstria, 2005, p. 189).

Este binecunoscută zona din America Centrală numită ,,Triunghiul Bermudelor’’, sau al ,,diavolului’’. Aici, precum bine se ştie, dispar fără urmă avioane şi nave, împreună cu echipajele. Oamenii de ştiinţă au explicat în fel şi chip fenomenul, fără a da un răspuns convingător şi definitiv. Nu cumva în acea zonă se deschide o intrare spre iad? Eu cred că da, însă lumea refuză fapte atât de evidente şi de pline de învăţăminte.

Învăţămintele acestea sunt pentru toţi oamenii, fiindcă toţi ne vom supune Judecăţii lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate sustrage acestei Judecăţi, nimeni nu poate înfrânge voinţa lui Dumnezeu. Dreptatea lui se va înfăptui fără urmă de îndoială. Cel mai înfiorător lucru este nu pedeapsa iadului în sine, ci veşnicia ei!

Închei cu cuvintele Părintelui Cleopa privitoare la iad: ,,Să ne ferească mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului pe toţi câţi suntem aici şi să nu îngăduie Dumnezeu ca vreunul să încerce chinurile iadului în vreun fel. Şi toţi, cu darul Mântuitorului şi cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a tuturor Sfinţilor, să ne mântuim, să ne uşurăm înainte de a ne duce din lumea aceasta şi să ne întâlnim cu toţii în veacul viitor la bucuria cea veşnică’’. Amin

Scris-am eu, Pr. Ioviţa Vasile

 

 

 

De săptămâni bune, Sfânta Biserică Ortodoxă, mama noastră, este ţinta unor atacuri mediatice fără precedent. Posturile de televiziune se întrec în a mediatiza faptele reprobrabile a doi pretinşi slujitori ai Bisericii lui Hristos: Cristian Pomohaci şi minciuno-episcopul de la Huşi, Corneliu Onilă. Dovezile împotriva lor au luat proporţii de avalanşă, în faţa căreia nimeni nu poate sta. Şi de ce ar sta cineva împotriva adevărului, precum că cei doi au comis fapte peste măsură de ruşinoase? Sfântul Apostol Pavel avea o sfială, o jenă, o stânjeneală deosebită când se referea la asemenea necuviinţe, şi a scris Bisericii din Efes: ,,Căci cele ce se fac în ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi’’ (Efeseni 5, 12). Acum nu mai este nicio ruşine, se vorbeşte cu o plăcere diabolică, deschis, despre păcatele sodomiţilor din Sfânta Biserică Ortodoxă Română. Despre aceste păcate se ştia de multă vreme. Şi totuşi au fost toleraţi.

În aceste circumstanţe, domnul Pop, care stă pe scaunul Episcopal din Alba-Iulia, care ştia de apucăturile sodo-gomorite ale lui Pomohaci, să plece. Nu spun unde, dar să plece. Pentru că oricum, nu va muri în acel scaun. Scriu, datez şi semnez. Dumnealui a semnat documentele din Creta prin care s-a legiferat sodomia şi, iată, sodomiţii se arată în toată urâţenia lor. Să mi se ceară să dovedesc cele afirmate mai sus, şi o voi face!

Despre păcatele sodo-gomorite ale lui Corneliu Onilă ştia patriarhul Daniel, ştiau majoritatea membrilor ,,Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române’’, şi au păstrat omerta. Cine aude, vede, ştie şi tace, o mie de ani trăieşte în pace. Este socoteala pe care şi-au făcut-o minciuno-episcopii ecumenişti din Creta, şi cei ce i-au aprobat. Dumnezeu ne arată că nu este aşa. A îngăduit ca faptele murdare şi ruşinoase ale acestor doi specimeni să iasă la lumină. Îngăduie ca ele să fie mediatizate şi întoarse pe toate feţele de vrăjmaşii Bisericii. Pentru că ierarhii alcătuitori ai Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române au ştiut şi au tăcut, să plece din scaune! Previziune: nu vor pleca. Vor acoperi faptele lui Onilă şi-l vor scoate binişor din acest scandal. După cum vor fi comandamentele din afara Bisericii, că nu ei hotărăsc. Ei execută.

Cristian Pomohaci îşi organizează concerte, primeşte buchete de flori, cântă şi pupă. Nu-i pasă. Corneliu Onilă pleacă în străinătate şi aşteaptă să se aştearnă uitarea peste toate grozăviile sale. În această vreme, vrednicii preoţi care s-au îngrădit de asemenea specimeni, prin nepomenirea ereticilor, au fost ,,caterisiţi’’ şi alungaţi din parohiile lor. Aşa sunt comandamentele vremii.

Nişte călugări vrednici, veniţi din Moldova, care s-au delimitat de ruşinea ierarhilor, au mărturisit că au fost huiduiţi cu numele lui Pomohaci. Exact ce scriam. Ruşinea nu este a cui o face, este a celui care o pricepe.

Doamne, întoarce pe ierarhii căzuţi în erzie la Sfânta Ortodoxie. Amin.

 

Preot Ioviţa Vasile

Cine sunt eu? O definiţie posibilă ar fi: ,,nimea-n drum’’. Mă regăsesc în această definiţie. Înainte de 29 decembrie 2016 eram unul care mai ridicam glasul şi mai predicam, îndeosebi pe la înmormântările la care eram invitat. De-atunci, mi s-a pus pumnul în gură şi de-abia în două rânduri am avut putinţa să vorbesc credincioşilor, pe unde-am putut. Văzând această neputinţă, am zis că îmi deschid un site sau un blog, nu fac deosebire, în care voi scrie tot ceea ce nu pot să vorbesc. Cu ajutorul cuiva care se pricepe, am încropit această alcătuire în care am reuşit să-mi expun anumite puncte de vedere, să iau anumite atitudini, să semnalez anumite evenimente, să transmit nişte sfaturi şi învăţături. Piedici multe, greu de depăşit. Din senin vedeam că-mi apar nişte ciudăţenii grafice şi nu puteam să continui. Nu-i nimic, am zis, important e ca mesajul să ajungă unde trebuie, şi a ajuns. Vârful l-am atins când am avut 6 persoane cu 18 accesări. Nu e rău, m-am gândit, şi atâţia dacă mă urmesc, e ceva. Unul singur de-ar fi fost, merita să scriu în continuare. Descurajat, am încetat să mai postez, aşa încât am ajuns la 0 accesări. Ce rost avea să mai continui, dacă nici cei apropiaţi nu sunt intereasaţi de ceea ce scriu? Am tras de-aici concluzia că scrisul meu e lipsit de valoare, şi degeaba-mi face eu iluzii că voi găsi oarecare audienţă. Bine, dar atunci ceea ce-am propovăduit eu din faţa Sfântului Altar, vreme de 39 de ani, a fost lipsit de valoare? Doamne, fereşte! Că dacă eu voi fi un împiedicat într-ale vorbirii, de multe ori am citit texte biblice ori patristice în auzul credincioşilor ortodocşi, iar acestea nu pot fi lipsite de valoare decât în optica celor împuţinaţi la minte. A fost momentul în care mi-am adus aminte de preotul care, în condiţii extrem de dificile, îşi oficia Sfintele Slujbe cu biserica pustie. Şi trecănd să cădească prin biserica goală, vedea doar scaunele, şi cu amărăciune în suflet se gândea: ,,Voi, scaunelor, veţi da mărturie la Judecată de nepăsarea lumii acesteia’’. Atunci am zis, acum zic, hai să scriu şi să postez, că toate acestea se vor şterge, nu se vor păstra pe niciun fel de suport, dar cu certitudine Dumnezeu mi le va ţine în socoteala Sa, şi poate la înfricoşătoarea Judecată va zice: ,,Acest netrebnic a vrut să facă şi n-a reuşit, dar măcar s-a străduit’’.

Sfântul Ioan Botezătorul era numit ,,glasul celui ce strigă în pustie’’, adică în deşert, adică nimănui. Şi comparându-mă cu acest mare Sfânt al lui Dumnezeu am constatat că până să-i ajung la gleznă, ca statură morală, îmi lipsesc câţiva centimetri. Nu mulţi, numai câţiva! Adică ceea ce spuneam la început; sunt un mare nimea-n drum. Important este ca acest drum să ducă spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Doamne, ajută!

 

Sfântul Antonie cel Mare a trăit în Egipt între anii 251-356, în vremuri de mari şi grele încercări pentru Biserica lui Hristos. Erezia arienilor se întindea cu repeziciune. Arienii arătau multă ură şi violenţă pentru cei care păstrau Dreapta Credinţă. Episcopii şi preoţii erau alungaţi din biserici, în locul lor fiind aşezaţi păstori nevrednici, iubitori ai ereziei lui Arie. Despre această cumplită prigonă i s-a descoperit Sfântului, prin vedenie, cu doi ani înainte. Iată cum relatează Sfântul Atanasie cel Mare descoperirea Dumnezeiască: ,,Deci, într-o vreme fiind în vedenie, a suspinat îndelung, apoi după câtva timp, întorcându-se către cei care erau împreună cu dânsul, şi cutremurându-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrânul plângând. Deci înfricoşându-se cei ce erau cu dânsul,îl rugau să le arate cele văzute de dânsul, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: ,,O, fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta’’. Iar ei, iarăşi rugându-l să le spună ce a văzut, el lăcrimând, a zis: ,,O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor asemenea cu dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce saltă fără rânduială. Şi atunci suspinam, căci am auzit un glas, zicând: <>. Acestea le-a văzut bătrânul şi după doi ani s-a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, le făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să vină cu dânşii şi, fiind ei de faţă, lucrau deasupra mesei precum voiau.

Atunci toţi am cunoscut că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei care erau cu dânsul, zicându-le: ,,Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s-a mâniat Domnul, aşa se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor., iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi Dreapta Credinţă biruind, va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a Apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătura care este stearpă, dobitocească a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor’’ (Vieţile Sfinţilor pe ianuarie, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 344).

Cinstiţi cititori! În multe biserici se aud loviturile de copite ale ecumeniştilor. Au încercat să ia Schitul Rădeni, Dumnezeu nu le-a îngăduit. Se străduiesc din răsputeri să se înstăpânească în Parohia Schit Orăşeni din judeţul Botoşani, vrednicii credincioşi în frunte cu Părintele Ioan le stau împotrivă. Au ,,caterisit’’ pe Părintele cel vrednic, Cantor Mihai din Sălaj, şi l-au alungat din mijlocul Turmei.  Lovituri de copite se aud din Oltenia, în altarul Mănăstirii Lacul Frumos, de unde slujitorii lui Hristos, Ieromonahul Grigorie şi monahul Chiriac, au fost siliţi să plece, în aplauzele stareţilor şi stareţelor din Eparhie, care, cu grăbire au semnat împotriva fraţilor lor. La Pietroasa a fost trimis un comando să pună pumnul în gura Părintelui Claudiu Vasile. Glasul Părintelui Staicu Ciprian şi ale ieromonahului Onisim nu se mai aud în bisericile unde, cu vrednicie, au slujit. Răsună, în schimb, zgomotul copitelor ecumeniste. La biserica Părintelui Andrei Savin din judeţul Neamţ au venit slujbaşii lui Savu Teofan, au pus stăpânire pe sfântul locaş, instalând camere spion, în cel mai pur stil gestapovist. Cine va trece prin Beiuş nu va mai auzi glasul Părintelui Cosmin Tripon, preamărind pe Dumnezeu, ci va fi asurzit de loviturile şi ţopăielile catârilor. Nu-l mai căutaţi pe Părintele Ioan Miron în parohia în care a slujit. Riscaţi să auziţi răcnete de equus mullus, lăudând isprăvile celor care L-au trădat pe Hristos Mântuitorul în Creta. Buzoienii îl ştiu bine pe Părintele Buză Claudiu, mintea lucidă care s-a îngrădit de ereticul Vincenţiu Griffoni. Urmarea? A fost ,,caterisit’’ şi alungat din biserică. Nu şi din Biserica lui Hristos, asta-i cu neputinţă!

Ecumenişti! Veniţi-vă în fire. Încetaţi prigoana, spre binele vostru. Oricum, timpul vostru este scurt (Apocalipsa 12, 12). Nimeni nu vă vrea răul. Voi înşivă vă faceţi răul pe care nimeni altcineva nu vi l-ar putea face. Pentru oarecari măriri şi deşertăciuni lumeşti vă primejduiţi mântuirea sufletelor. Am văzut slujbaşi ecumenişti zeloşi, folosiţi o vreme, apoi lepădaţi ca nişte cârpe îmbâcsite şi rău mirositoare. Nu mai trepăduşiţi în jurul scaunelor episcopale. Nu sunteţi stăpâni ai Bisericilor (I Petru 5, 3), numai Hristos Mântuitorul are stâpânire deplină şi neîngrădită asupra Turmei Sale. Nu vă afundaţi şi mai mult în mocirla ecumenistă. Va veni vremea când veţi dori să ieşiţi din ea şi nu veţi putea.

Iar voi, iubitori de Hristos, preoţi, monahi şi monahii cu picioarele zdrobite de copitele purtătoarelor de straie călugăreşi (Frumoase!), credincioşi mireni, nu vă temeţi! Dacă le stăm împotrivă, ecumeniştii sunt neputincioşi. Linişte nu mai au nici când îşi pun capetele pe pernă, căci şi în ei a sădit Dumnezeu conştiinţa morală, care îi mustră în fiecare ceas al vieţii lor. Nu-i vedeţi cum încearcă zadarnic să se îndreptăţească? ,,Numai să nu vă uniţi cu ecumeniştii, că nu este a Apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor’’ Suntem în ultima prigoană a istoriei, cea mai cumplită, ,,cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi’’ (Matei 24, 21). ,,Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie’’ (Luca 21, 28). ,,Vino, Doamne Iisuse!’’ (Apocalipsa 22, 20). Amin.

Preot Ioviţa Vasile

5 iulie 2017

    �

Sunt preotul pensionar Ioviţa Vasile din Sânmihaiu Almaşului, jud. Sălaj. Pe această cale vă rog să nu-l sancţionaţi în niciun fel pe Pomohaci Cristian pentru păcatul sodomiei, dezvăluit de un post de televiziune în data de 24 iunie 2017. Dimpotrivă, promovaţi-l, daţi-i un post de consilier sau faceţi-l protopop, ca să nu lezaţi sensibilităţile minorităţilor sexuale. În acest fel, aţi fi consecvent cu cele ce aţi semnat în Creta, la ,,sinodul’’ acela mititel şi nesfânt. Vă aduceţi aminte de această formulare: ,,la aplicarea tradiţiei bisericeşti, practica bisericească va ţine seama, în egală măsură, de prescripţiile legii civile cu privire la acest subiect, fără a depăşi limitele iconomiei biseiceşti’’. Aşadar, dacă mâine în România parlamentarii vor legifera căsătoriile între homosexuali, noi, slujitorii lui Hristos, vom ţine seama ,,în egală măsură’’ de această lege, vom recunoaşte aceste căsătorii, iar ceva mai târziu îi vom şi cununa! Vă daţi seama ce aţi semnat?, sau ne socotiţi nişte înapoiaţi mintal cărora le impuneţi ce doriţi domniile voastre, fără ca să putem măcar să ne exprimăm opoziţia? Vreţi să transformăm pământul ortodox al României într-un loc blestemat, asemenea celui pe care s-au aflat cetăţile Sodoma şi Gomora? Doamne, fereşte! De când legile civile au putere în domeniul bisericesc, împotriva Tradiţiei Sfinte a Ortodoxiei? Revenim la cântăreţul Pomohaci Cristian, ecumenist convins, care a dus eretici în sfânta biserică şi i-a pus să ,,propovăduiască’’, spurcând în mod repetat locaşul. Lucrurile acestea se cunoşteau de multă vreme, şi totuşi nu l-aţi tras niciodată de mânecă ca să vină la o dreaptă vieţuire. Am putea spune chiar că l-aţi încurajat, prin pasivitate, şi iată unde s-a ajuns. Spunea o voce din reportaj că faptele spurcate ale cântăreţului sunt incompatibile cu calitatea de preot. Aşa este! Sunt perfect compatibile nu cu Sfintele Canoane, ci cu ceea ce aţi semnat în Creta, de aceea v-am şi sugerat să-l promovaţi. Pomohaci se declara fiu duhovnicesc al domnului Andrei Andreicuţ de la Cluj care, sunt convins, nu se va dezice de el. Aşa se culeg primele roade ale unui sinod pe care Sfântul Kukşa al Odesei l-a numit ,,adunătură de necredincioşi’’. De cealaltă parte, vă rog să identificaţi preoţii de felul Părintelui Ioan Miron şi să-i ,,caterisiţi’’, fără a sta prea mult pe gânduri. Cum îşi permit aceştia să nu pomenească un episcop eretic, ascultând de Canonul 15 al Sinodului de la Constantinopol? Deşi nu sunteţi ierarhul locului în care trăiesc, de bună vreme m-am îngrădit de dumneavoastră şi de cei asemenea, rupând comuniunea euharistică, prin nepomenire.

Preot Ioviţa Vasile

2 iulie 2017

 

�

În primul secol după Naşterea Mântuitorului, şi multă vreme după aceea, nu existau locaşuri de cult, biserici sfinţite, pentru săvârşirea Sfintelor Slujbe. Cu toate acestea, în comunităţile bisericeşti înfiinţate, viaţa liturgică se desfăşura fără încetare, ba am putea spune, cu o râvnă mult mai mare decât în vremurile noastre. Frângerea pâinii, adică Sfânta Liturghie, se găsea în centrul vieţii liturgice şi duhovniceşti. Aşa ne informează Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, pe la anul 63: ,,În ziua cea dintâi a săptămânii, Duminica, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând sâ plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul său până la miezul nopţii. Iar în camera de sus, unde eram adunaţi, erau multe lumini aprinse’’ (Fapte 20, 7-8). Textul acesta scripturistic ne conturează imaginea unei Sfinte Biserici locale, care s-a adunat Dumninica, ziua de odihnă statornicită de Dumnezeu în locul sabatului sau sâmbetei iudaice. Locul de întrunire era o casă cu câteva eteaje, căci ni se spune că de la catul al treielea a căzut Eutihie şi a murit, fiind apoi înviat de puterea Dumnezeiască care se lucra prin Sfântul Apostol Pavel. Semnificativă este şi informaţia care ne spune că în încăperea despre care vorbim erau multe lumini (lumânări) aprinse, întocmai ca în sfintele biserici din vremea noastră. ,,Şi suindu-se şi frângând pâinea şi mâncând, a vorbit cu ei mult până în zori, şi atunci a plecat’’ (Fapte 20, 11). Aşadar, Sfânta Liturghie era însoţită de predicile obişnuite, ce constituiau hrana duhovnicească pentru sufletele însetate de adevăr şi de mântuire.

În anul 57 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel a scris cele două Epistole Bisericii lui Hristos din Corint. Spre finalul celei dintâi, Apostolul neamurilor scrie credincioşilor care alcătuiau această Biserică: ,,Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor’’ (I Corinteni 16, 19). Avem aici o altă comunitate bisericească, al cărei loc de adunare liturgică era casa celor doi credincioşi amintiţi cu numele. Este pilduitoare comuniunea dintre Bisericile Asiei şi cele de pe continental European, relevată în Epistolă, cu toate că mijloacele de deplasare şi comunicare erau destul de reduse. Epistola însăşi era şi este o cale de transmitere şi menţinere a acestei comuniuni.

Aceaşi comuniune interbisericească ne este înfăţişată de Sfântul Apostol Pavel pe la anul 63, anul Scrierii Epistolei către Biserica din Colose: ,,Vă îmbrăţişează Luca, doctorul prea iubit, (Sf Evanghelist Luca, n.a.), precum şi Dima. Îmbrăţişaţi pe fraţii din Laodiceea şi pe Nimfan şi Biserica din casa lor.Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi către voi, faceţi să se citească şi în Biserica Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi’’(Coloseni 4, 14-16). Din nou ni se arată că o casă particulară era folosită drept locaş în care se adunau credincioşii pentru săvârşirea Sfintelor Slujbe. De remarcat, în textul citat, modalitatea de transmitere între Biserici a scrierilor nou-testamentare, în cazul de faţă între cele din Colose şi Laodiceea. A fost voia lui Dumnezeu ca Epistola către Biserica din Laodiceea să nu ni se păstreze. Avem totuşi informaţii despre această Sfântă Biserică în cuprinsul Apocalipsei (3, 14-22).

O puternică şi statornică dragoste frăţească răzbate din cuprinsul Epistolei către Filimon a Sfântului Apostol Pavel, pentru fiul duhovnicesc căruia-i era adresată. Acesta îşi pusese casa la dispoziţia Bisericii din localitate, pentru a împlini rolul de locaş în care se desfăşura viaţa liturgică, pastorală şi misionară, după cum ni se spune dintru început: ,,Pavel, întemniţatul lui Iisus Hristos, şi fratele Timotei, iubitului Filimon, însoţitorul nostru de lucru, şi surorii Apia lui Arhip, cel împreună oştean cu noi, şi Bisericii din casa ta’’ (Filimon 1-2). Filimon ,,era un om înstărit, având o casă îndestulată şi încăpătoare, unul sau mai mulţi sclavi şi destulă trecere în oraş. În casa lui se adună cei dintâi creştini din localitate. Aici a fost hirotonit preot Epafras, care continua opera începută de Sf. Pavel, şi tot aici este hirotonit diacon Arhip’’ (Studiul Noului Testament, ed. a doua, Ed.I.B.M.O., Bucureşti 1977, p. 203-204). Toate trebuinţele vieţii bisericeşti erau împlinite în casa lui Filimon, inclusiv cele două hirotonii, despre care suntem informaţi.

Concluzii

Din aceste succinte consideraţii, ne dăm seama că atunci când vremurile sunt tulburi şi potrivnice Bisericii lui Hristos, casa particulară poate prelua toate menirile bisericilor sfinte. În aceste ,,vremi cumplite anilor noştri’’, când pan-ereticii ecumenişti se manifestă cu ură virulentă împotriva slujitorilor lui Hristos, când preoţii mărturisitori se opun ecumenismului şi sunt ,,caterisiţi’’ şi alungaţi din sfintele locaşuri, când monahii şi monahiile sunt bătuţi cu sălbăticie şi siliţi să iasă din Sfintele Mănăstiri, locurile de refugiu pentru aceştia sunt casele particulare. Evident, aceasta este o soluţie temporară, căci nu-i mult până când Mireasa lui Hristos, Sfânta Biserică, va fi silită să se retragă în pustie, unde va fi hrănită ,,vreme, vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui’’ (Apocalipsa 12, 14). Să nu creadă ,,distinşii’’ ecumenişti că alungând preoţii, monahii şi credincioşii mireni din biserici şi mănăstiri, îi alungă şi din Biserica lui Hristos! Nicidecum. Ei, ecumeniştii, sunt în afara Bisericii, într-o criză de legitimitate de nedepăşit, fără pocăinţă sinceră.

Bunul Dumnezeu să păzească Sfânta Sa Biserică Ortodoxă, cea de la o margine până la cealaltă a lumii. Amin.

Pr. Ioviţa Vasile

 

 

Din lecturarea biografiei domnului Nifon Mihăiţă aflăm, fără surprindere, că s-a şcolit prin universităţi din Bucureşti, Anglia, Israel, Elveţia şi Canada. Nu ne interesează opera dânsului, pentru noi contează poziţia pe care o are în raport cu Biserica Ortodoxă Română şi faţă de Dreapta Învăţătură Ortodoxă. Spunând acestea mă gândesc că sunt situaţii când o persoană ocupă o funcţie importantă în Biserică, poartă un titlu şi veşminte arhiereşti, oficiază slujbe şi totuşi este în afara  Bisericii. Criteriul unic şi  negreşelnic de apreciere a cuiva este Dreapta Credinţă pe care o mărturiseşte, sau dimpotrivă, credinţa eretică la care se face părtaş.

Cu câţiva ani în urmă, domnul Nifon Mihăiţă a fost prezent la Busan, în Coreea de sud, la o întrunire ecumenică, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române. Ceea ce a putut să rostească acest domn în discursul susţinut, îl situează fără drept de apel în rândul marilor eretici ai lumii. În cuvântarea de câteva minute, a proferat nu mai puţin de patru erezii, fapt rămas aproape fără ecou în România, dar înfierat cu asprime în Grecia de Înaltpreasfinţitul Serafim al Pireului. Enumerăm cele patru erezii, fiecare cu un scurt comentariu.

1.Unitatea Bisericii a fost pierdută.Este părerea dânsului, afirmată cu seninătate, cu capul acoperit sau descoperit, public, în orice caz. Se prea poate ca în anii de seminar să fi buchisit în Învăţătura de Credinţă Ortodoxă cele ce urmează: ,,Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi cxalitatea ereticilor, care se zmulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi de mari, nu pot împărţi Biserica, pentru că ea stă strâns unită cu Capul ei, Care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni’’. (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, EIBMO, Bucureşti, 1952, pag. 165). Textul acesta este mai mult decât lămuritor pentru toţi cei care bat drumurile ecumeniste, spunându-ne că ei vor refacerea unităţii Bisericii, unitate care există de la Cincizecimea ierusalimiteană şi va exista în veşnicie, neputând fi periclitată în niciun fel. Acest adevăr l-ar fi aflat de la un seminarist modest şi n-ar mai fi fost necesar să cutreiere lumea, decenii de-a rândul, în căutarea a ceea ce există şi e evident pentru orice om de bună credinţă.

2.Biserica existentă e divizată, este sacramental incompletă. Altă enormitate strigătoare la cer! Îl informăm pe domnul Nifon Mihăiţă, ca să afle măcar acum în al 73-lea an al vieţii, că Biserica lui Hristos nu este în criză, nu e împărţită şi are Sfinte Taine (sacramente, cum le zice dânsul) valide, le va avea până la sfârşitul veacului. Poate că dânsul se referă la biserica sa, acea apostată, la care ne îndeamnă Părinţii Bisericii să nu mergem cu niciun chip. Cu asemenea învăţături eretice, domnul Nifon Mihăiţă se situează, cu certitudine, în afara Bisericii lui Hristos şi are trei căi de urmat: să persevereze în erezie, să revină în Biserică prin pocăinţă şi prin rânduielile statornicite de aceasta, să plece de pe scaunul episcopal pe care-l ocupă abuziv. Pot să vă spun de pea cum calea pe care va merge. S-a pomenit vreodată în istorie ca un eretic să recunoască faptul că se află în rătăcire? Cred că nu.

3.Nu ştim care grupare creştină este urmaşa Bisericii vechi de la Ierusalim.Nu ştie domnia sa, sau poate se face că nu ştie, deoarece acestea sunt comandamentele vremii. În caz că, într-adevăr nu ştie, îi spunem noi, apăsat, ca să înţeleagă: Gruparea creştină numită Sfânta Biserică Ortodoxă este urmaşa Bisericii vechi de la Ierusalim, este singura Biserică, ce este în afara hotarelor ei este erezie, schismă rătăcire, apostazie, necredinţă.Şi încă ceva: nu vă cred câtuşi de puţin, domnule Mihăiţă, cănd afirmaţi asemenea elucubraţii, prefer să-L cred pe Fiul lui Dumnezeu, întrupat în istorie, Cel care ne-a spus despre Sfânta Biserică aceea că nici porţile iadului nu o vor birui. Dacă tot aţi hotărât în Creta ca orice sectă e ,,biserică’’, de ce n-aţi schimbat conţinutul Simbolului Credinţei în partea prin care mărturisim că credem într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, punând-o în acord cu ,,adevărul’’ potrivit căruia avem o mulţime de ,,biserici’’, ca să le daţi ,,legitimitate’’ acestora?

3.Toţi oamenii sunt fraţi în Hristos. Bine-ar fi! Aceasta-i dorinţa oricărui orthodox, este voinţa lui Dumnezeu! Dar, oare, lucrurile stau întocmai cum spuneţi? Mă tem că nu. Eu, umil preot de ţară, nu mă simt frate în Hristos cu dumneavoastră pentru un motiv simplu: aţi păşit pe tărâmul ereziei, iar erezia este despărţire de Dumnezeu, în caz că nu ştiaţi. Nu sunt frate în Hristos cu niciunul din cei care-L batjocoresc în chip josnic pe Fiul lui Dumnezeu, aşezându-L în acelaşi rând cu Buda, Mahomed, Confucius sau alţi impostori ai istoriei. Refuz să fiu frate în Hristos cu toţi ecumeniştii lumii, promotori ai tuturor ereziilor şi rătăcirilor lumii, plăsmuite în străfundurile iadului. Cum aş putea fi frate în Hristos cu cei care stau cu încăpăţânare în afara Bisericii Sale, luptând împotriva ei şi amăgindu-se că posedă adevărurile ultime şi absolute? Nu sunt frate în Hristos cu niciunul din care au ales să stea pe scaunul hulitorilor şi în sfatul necredincioşilor (Psalmul 1).

          5.Botezul creştin nu este altceva decât un grad sacramental mai înalt în familia spirituală a umanităţii.Sfânta Taină a Botezului este altceva, şi accentuez, decât îşi dă cu părerea domnul Mihăiţă. Nu vorbim de exprimarea agramată şi pleonastică ,,botezul creştin’’. În Creta aţi hotărât, indirect şi în chip viclean, că simulacrul de botez al ereticilor are aceaşi valoare cu Sfânta Taină a Bisericii lui Hristos. Greşiţi grav şi duceţi şi pe alţii în rătăcire. Mai puteţi,,mărturisi’’ UN BOTEZ SPRE IERTAREA PĂCATELOR’’. Botezul  în care credeţi poate fi orice, nicidecum Sfântă Taină. Nu mă voi apuca acum să explic şi să dau învăţături despre Sfântul Botez, nici să indic surse bibliografie, că oricum ar fi inutil.

Domnul Nifon Mihăiţă este eretic dovedit. Ar trebui să i se ceară să se lepede de erezii şi, prin pocăinţă să revină în Biserica lui Hristos. Cine s-o facă, ceilalţi eretici? În caz de refuz, ar urma să fie caterisit şi înlăturat ca un mădular putred, nu din Biserică deoarece oricum e în afara ei, ci din scaunul episcopal pe care-l ocupă în chip nedemn. Să nu-şi închipuie dânsul că s-a eternizat pe acel scaun şi nimeni nu-l poate clinti. Deşi lucrurile sunt clare ca lumina zilei, domnia sa a fost ales să participe la adunarea eretică din Creta. Cu alte cuvinte, ereticul e pus să hotărască pentru Biserică.

Preot Ioviţa Vasile

 

 

 

 

 

 

O lege necanonică, abuzivă, opresivă, nedreaptă şi absurdă

În anul 2015, cu un înainte de sinodul II tâlhăresc din Creta, cinstiţii noştri ierarhi au avut grijă să alcătuiască şi să aprobe o lege prin care să-şi sporească atribuţiile punitive împotriva preoţilor, diaconilor, monahilor, monahiilor şi mirenilor care ar îndrăzni să conteste cele ce li s-a impus să aprobe la adunarea cretană. Legea are un titlu stufos şi greoi: ,,Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi ale instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române’’. Încă din titlu se poate vedea caracterul legii, iar în cele ce urmează voi susţine şi argumenta.

1.În art. 5 sunt prevăzute un număr de 12 (11) sancţiuni fără drept de contestare. Împotriva oricărei logici, împotriva dreptului la apărare, supuşii episcopului pot fi sancţionaţi fără măcar să-şi poată spune punctul de vedere, fără a putea apela la o instanţă superioară. Astfel e legiferat abuzul, bunul plac discreţionar al ierarhilor. Aceste sancţiuni sunt: dojana arhierească, oprirea mirenilor de la Sfânta Împărtăşanie, canon de post şi pocăinţă la mănăstire, mutarea disciplinară la o parohie de rang inferior, suspendarea din oficiul de paroh, degradarea din rangurile onorifice, perderea dreptului de a fi hirotonit, canonisirea la mănăstire pentru 30 de zile, oprirea clericilor de la unor lucrări sfinte, timp de 30 de zile, trecerea în ascultări inferioare timp de 30 de zile, mutarea disciplinară într-o altă mănăstire, excludere din monahism. Las la o parte faptul  aceaşi sancţiune, canonisirea la mănăstire, e prevăzută de două ori.

2.Prin art. 21 se aduce o jignire tuturor membrilor Bisericii, excluşi fiind, desigur, episcopii, prin aceea că e prevăzută sancţionarea consumului de droguri şi al substanţelor halucinogene asimilate drogurilor! Ca şi cum consumul de droguri ar fi un fenomen răspândit şi îngrijorător în Biserică, legiuitorii sancţionează cu asprime fapte inexistente. Chiar presupunând că unul din preoţi ar consuma droguri, el e supus sancţiunilor bisericeşti şi civile, adică e pedepsit de două ori pentru aceaşi faptă. Această prevedere e suficientă pentru a fi îndreptăţiţi să cerem retragerea legii, ca una care înjoseşte nepermis demnitatea preoţilor şi a celorlalţi membri ai Bisericii.

3.Art. 39 sancţionează ,,contrazicerea public, în scris sau prin mijloace audio vizuale, a poziţiei oficiale a Bisericii’’. Ca şi cum ar fi fost văzători cu duhul, cei care au redactat legea au prevăzut că parte din membrii Bisericii se vor opune sinodului II tâlhăresc din Creta. Cu alte cuvinte, încearcă să ia pliromei Bisericii dreptul de a recepta sinodul sau a-l respinge, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în istorie. Dimpotrivă, Poporul lui Dumnezeu s-a pronunţat întotdeauna negreşelnic atunci când a fost necesar. Un singur exemplu: în anul 754 a avut loc un sinod cu participarea a 338 de episcopi care a hotărât că sfintele icoane trebuie îndepărtate din Biserici şi din casele credincioşilor şi distruse. Poporul lui Dumnezeu, călugări şi mireni, s-au ridicat cu vehemenţă întru apărarea sfintelor icoane. Altfel, am fi acum cu toţii nişte iconoclaşti. Doamne, fereşte! Pe lângă aceasta, poziţia oficială a Bisericii a fost stabilită, o dată pentru totdeauna, de Sfinţii Părinţi şi de Sfintele Sinoade Ecumenice şi locale şi nimeni n-are dreptul să hotărască altceva, cum s-a întâmplat în Creta.

4.Art. 14 sancţionează încălcarea jurământului depus la absolvire sau la hirotonie. Ce se spune în acest jurământ? ,,Jur înaintea Atotştiutorului şi Atotputernicului Dumnezeu că, în toată viaţa mea, voi păzi şi voi propovădui învăţătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, aşa cum s-a descoperit de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cum s-a propovăduit şi s-a predat de către Sfinţii Apostoli şi de către Sfinţii Părinţi’’. Dumneavoastră, cinstiţi ierarhi, aţi păzit sau aţi trădat învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe? Aţi păzit sau aţi încălcat Sfintele Canoane? Aţi respectat sau aţi nesocotit poziţia Bisericii stabilită de Sfinţii Părinţi? Evident, le-aţi călcat toate acestea în picioare. Şi-atunci, cine e pasibil de pedeapsă?

Jurământul este încălcat de toţi clericii care, prin pasivitate, nu i-au atitudine faţă de rătăcirile din Creta, adică nu păzesc Învăţătura Bisericii Ortodoxe. Caterisiţi-i pe toţi, că legea vă permite! Aici absurdul atinge proporţii monumentale. Dacă respecţi jurământul şi te împotriveşti sinodului tâlhăresc, prin nepomenirea ierarhului, eşti caterisit. La fel de bine poţi fi caterisit dacă nu iei nicio atitudine sau aprobi cele convenite în Creta. În ambele cazuri, caterisirea este perfect ,,legală’’. Ce fel de lege e aceasta?

5.O intruziune grosolană în practica şi tradiţia Bisericii este prevăzută la art. 29, alin. 7: ,,Clericul care care oficiază logodna separate de cununia religioasă se sancţionează cu dojană arhierească sau cu împlinirea unui canon de post şi pocăinţă la mănăstirea’’.De când există Sfânta Taină a Cununiei, între logodnă şi Cununie a existat un timp, mai scurt sau mai lung, sau Cununia s-a săvârşit imediat după logodnă, potrivit împrejurărilor şi după opţiunea celor doi tineri. În învăţătura lui Simeon al Tesalonicului, cuprinsă în Molitfelnic, este prevăzută această posibilitate: ,,Iar de va fi trecut câtăva vreme după logodna lor, atunci preotul având ştire, pregăteşte iarăşi masa în mijlocul bisericii…’’, şi urmează Cununia. Dicţionarul Explicativ defineşte logodna ca fiind ,,intervalul de timp dintre această ceremonie (a logodnei, n.a.) şi nuntă’’. Invocând faptul că legiuirile bisericeşti se adaptează prevederilor din Codul Civil, ierarhii noştri încalcă cu brutalitate practica şi tradiţia Bisericii şi mai inventează o abatere pentru care preoţii pot fi pedepsiţi. Este un precedent care va fi urmat de altele poate şi mai grave. Legiuirile bisericeşti din perioada neagră a comunismului erau mult mai echilibrate, fără atâtea restricţii şi pedepse şi urmau Sfintelor Canoane. Actualul Regulament seamănă mai degrabă cu un cod penal coercitiv şi abuziv în care s-au introdus un  număr extrem de mare de ,,abateri’’, cu pedepse pe măsură. Este un instrument de intimidare a preoţilor, monahilor sau mirenilor care ar cuteza să se opună atunci când bunele rânduieli bisericeşti sunt încălcate sau desfiinţate.

6. Grijulii, episcopii noştri au intuit că după sinodul II tâlhăresc o seamă de preoţi vor fi caterisiţi şi alungaţi din biserici, nu şi din Biserică, aceasta fiind cu neputinţă. Odată alungaţi, este evident că îşi vor continua slujirea, de aceea au prevăzut în Regulament interdicţia de înfiinţare a paracliselor particulare şi slujirea Sfintei Liturghii, fără aprobarea scrisă a episcopului (art. 40, alin. 1). Propun ca toţi Sfinţii care au slujit Sfânta Liturghie în catacombe, peşteri, închisori sau case, să fie caterisiţi post-mortem, deoarece nu aveau aprobarea scrisă a episcopului.

7.Un principiu elementar şi de bun simţ, prezent în legislaţia civilă, ne spune că un judecător nu este admis să judece într-un proces în care s-a antepronunţat, are interese sau este parte. În legislaţia bisericească, episcopul are rolul suveran în cauze în care este parte, prin faptul că aprobă (sau nu) hotărârea Consistoriului eparhial. Nepomenirea ierarhului la Sfintele slujbe pentru motive de erezie, este, să zicem, un ,,conflict’’ între preotul nepomenitor şi episcop. Cu toate acestea, episcopul ordonă judecarea preotului prin oameni aleşi şi numiţi de el, le indică dinainte sentinţa şi apoi, fireşte, o aprobă, căci de respins nu poate fi vorba. Curată imparţialitate! Nicio putere nu mai are Canonul 107 al Sinodului de la Cartagina, care spune: ,,S-a hotărât în acest Sinod că un episcop singur să nu dea sentinţă în afacerile judecătoreşti proprii’’.

8.Vă rog să observaţi cu atenţie articolul 59, care ne arată cum s-au pus ierarhii la adăpost de eventuale pedepse. ,,Sfântul Sinod este unica instanţă de judecată canonică a membrilor săi’’ (a episcopilor, n.a.) Cu alte cuvinte, Poporul Dreptcredincios nu are niciun cuvânt atunci când un episcop săvârşeşte abateri grave de la bunele rânduieli ale Bisericii. La hirotonirea episcopului, Poporul lui Dumnezeu, Biserica, exclamă  ,,vrednic este’’. Prin simetrie, tot Poporul poate interveni şi să spună ,,nu este vrednic!’’

Articolul prevede o procedură greoaie, complicată, imposibil de pus în practică şi sunt sigur că niciun ierarh nu va ajunge să fie judecat nici într-o mie de ani, după acest articol. Iată prevederile acestui articol: un episcop poate fi trimis în judecată numai la sesizarea Sinodului mitropolitan din care acesta face parte. Zadarnic ar sesiza o mie de credincioşi că un episcop e eretic, nu vor fi luaţi în seamă. Urmează ca Sinodul Permanent sesizat să aprobe introducerea în Sfântul Sinod a cauzei. Dacă nu aprobă, lucrurile se opresc aici. Se prevede că dosarul se întocmeşte de Comisia canonică, juridică şi pentru disciplină a Sfântului Sinod. Este necesară apoi aprobarea Patriarhului României. După aceasta, Sfântul Sinod trebuie să aprobe trimiterea în judecată cu două treimi din voturi. Următorul pas este judecata propriu zisă. ,,Sentinţa acestei instanţe se aprobă, se respinge sau se modifică prin votul secret a două treimi din membrii Sfântului Sinod, întruniţi în şedinţă special de judecată’’. Este mai mult decât evident că această procedură a fost gândită ca să facă imposibilă judecarea unui episcop, indiferent de gravitatea faptei, indiferent că e vorba de erezie, schismă, apostazie sau omor. Şi ce proceduri simple şi rapide sunt prevăzute în cazul preoţilor, diaconilor, monahilor şi mirenilor!

Mă oporesc aici cu această analiză. După parcurgerea ei, fiecare îşi va da seama că Regulamentul în discuţie este, aşa cum am relevat în titlu, necanonic, abuziv, opresiv, nedrept şi absurd. Singura cale de îndreptare este retragerea şi desfiinţarea lui, lucru care, desigur, nu se va întâmpla. Biserica se află sub prigoana ierarhilor.

Preot Ioviţa Vasile

 

 

 

Să găseşti astăzi un duhovnic bun, este un lucru din ce în ce mai greu. Explicaţiile sunt mai multe, eu m-aş opri la două din ele.                   

  Înainte de toate, administrarea Sfintei Taine a Spovedaniei este deosebit de dificilă, deoarece duhovnicul lucrează aici asupra sufletelor penitenţilor, care adesea mărturisesc păcate deosebit de grele, împrejurări pe care preotul nu le-a mai auzit niciodată, şi pentru care trebuie să ia hotărâri, să dea sfaturi şi canoane potrivit Tradiţiei Sfintei Biserici, să arate înţelegere celui împovărat de păcate, să păstreze un echilibru între Sfintele Canoane şi dispoziţia de îndreptare, adică să nu fie prea aspru, dar nici deosebit de îngăduitor. Marii noştri duhovnici au ajuns la această măsură după ani şi ani, şi, mai ales, după anevoioase urcuşuri duhovniceşti. Un preot mărturisea odată că abia după treizeci de ani de pastoraţie s-a simţit, cu adevărat, preot. Şi-i dau dreptate.

Al doilea motiv ar fi ,,pregătirea’’ viitorilor preoţi pentru  pastoraţie, în anii de studii Teologice, în seminare şi facultăţi. Mă tem că programele acestor instituţii Teologice sunt încărcate, deliberat, de lucruri inutile şi dăunătoare, cele esenţiale pentru formarea duhovnicească sunt marginalizate. Mă tem că viitorii preoţi sunt ,,pregătiţi’’ nu pentru o pastoraţie apropiată de sufletele oamenilor, ci mai curând pentru a ocupa nişte parohii în care să se comporte aidoma unor funcţionari de rând, buni strângători de biruri. Şi-atunci de ce să ne mai mirăm că avem preoţi tineri care, literalmente, au desfiinţat Sfânta Taină a Spovedaniei?! Răspund în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce afirm, şi dacă vreodată mi se va cere, voi da exemple de persoane şi fapte. Citind în continuare cele scrise, veţi vedea că lucrurile stau întocmai, şi poate încă şi mai rău.

Şi acum câteva sfaturi pentru toţi care au buna deprindere de a îngenunchia sub epitrahilul duhovnicilor.

1.Poate veţi fi remarcat că unii preoţi spovedesc îmbrăcaţi în toate veşmintele preoţeşti, la fel ca atunci când slujesc Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Este modul corect de a sta în faţa credinciosului care vine la Sfânta Spovedaniei pentru tămăduirea sufletului şi a trupului. Biserica îngăduie, în caz de urgenţe, care nu sunt puţine, să spovedeşti doar cu epitrailul şi felonul. Sunt prea frecvente cazurile când duhovnicul spovedeşte doar cu epitrahilul. Este o primă încălcare gravă a bunelor rânduieli statornicite de Biserică, deoarece cartea bisericească spune desluşit: ,,Duhovnice, venind la tine cei ce vor să se mărturisească, să stai tu îmbrăcat în toate veşmintele preoţeşti înaintea icoanei Stăpânului Hristos şi, chiar de ar fi şi lucru în grabă, fără epitrahil şi felon să nu îndrăzneşti a mărturisi’’. De se va întâmpla să ajungeţi în faţa duhovnicului care are doar epitrahilul, atrageţi-i atenţia cu dragoste şi bună cuviinţă. De se va conforma cerinţelor Bisericii, îngenunchiaţi şi vă spovediţi. Este un bun prilej de a vedea vrednicia duhovnicului şi a şti dacă între el şi dumneavoastră se poate statornici o relaţia bună, ca între părinte şi fiu duhovnicesc.

2.Din modul cum citeşte Rugăciunile de la Spovedanie, aşezat sau grăbit, cu evlavie sau cu mintea risipită, superficial sau temeinic, în întregime sau cu multe lacune, ne vom da seama de calitatea duhovnicului pe care-l avem în faţă şi la care ne deschidem sufletul. Este evident că cel ce vine la spovedanie nu cunoaşte rânduiala acesteia în întregime, dar va fi lesne de desluşit râvna preotului, mai ales dacă s-a spovedit şi la alţi duhovnici. Credinciosul să arate îngăduinţă, căci preotul de multe ori este obosit, după ce a stat ore întregi şi a dialogat cu credincioşii şi a trebuit să cumpănească şi să-i mulţumească pe toţi. Oricum, duhovnicii buni rămân tăinuiţi doar din smerenie şi pentru o vreme, credincioşii vor şti să-i găsească şi să păstreze bune legături cu dânşii.

3.Există o tendinţă primejdioasă la unii duhovnici, aceea de a nu da canon penitentului. Dacă se întâmplă această anomalie, credinciosul să ceară el însuşi canon. Dacă totuşi nu i se dă, să evite a se mai spovedi la asemenea ,,duhovnic’’, căci atitudinea lui trădează grave dedesupturi pe care acesta le tăinuieşte cu grijă. Am citit cartea unui duhovnic clujean în care ne spunea cu nonşalanţă că el nu dă canon (epitimie) celor care se spovedesc, deoarece, zicea dânsul, nici Preasfinţitul Episcop Vasile Someşanul, vrednicul arhiereu al lui Hristos, nu obişnuieşte să facă acest lucru. Mă îndoiesc. Preasfinţia Sa este un duhovnic vrednic şi încercat. Să revenim la canonul pe care-l primim la spovedanie. Cartea sfânta spune aşa, ca îndemn pentru duhovnic: ,,Şi aşa slobozindu-l cu pace(pe penitent, n.a), să-i dai canonul după potriva păcatelor lui; şi de va fi făcut păcate mai multe şi mai mari, să-i dai canon mai mare, adică să fie oprit de la Sfânta Împărtăşire ani mai mulţi; iar cele mai uşoare păcate să-i ierţi lui, pentru canonul cel mai mare ce i-ai dat’’. Cum cutezaţi, stimaţi dascăli de Teologie să-i învăţaţi pe tinerii teologi că nu-i necesar canonul? Cum cutezaţi, cinstiţi preoţi să refuzaţi a da canon celor care vă vin la spovedanie, ştiind că Sfânta Taină este completă numai după împlinirea canonului dat? De ce nesocotiţi această cerinţă a Sfintelor Canoane?

Pentru credincioşi spun aceasta: dacă în mod repetat ,,duhovnicul’’ refuză să vă dea canon, depărtaţi-vă de el, nu şi de Sfânta Spovedanie.

4.Recent, părintele Ciprian Staicu a dezvăluit nişte practici absolut aberante, în afara tuturor uzanţelor bisericeşti, petrecute la Schitul Oituz, din judeţul Bacău: aceea de a îndemna credincioşii să se spovedească în faţa unei icoane, să înştiinţeze duhovnicul printr-un bip, şi tot printr-un bip să primească dezlegare. După aceea credinciosul putea să se ,,împărtăşească’’ singur din ceea ce primise, din vreme, într-o cutiuţă. Pare de domeniul incredibilului şi totuşi n-am motive să mă îndoiesc de existenţa acestor practici. De altfel, l-am rugat, telefonic, pe părintele Macarie să revină la bunele rânduieli ale Sfintei Biserici.

Feriţi-vă de asemenea sacrilegii ca de foc. Altfel, ne primejduim grav mântuirea.

5.Grave abateri de la rânduielile bisericeşti ni se semnalează de la Cluj, chiar de credincioşi. O seamă de preoţi spovedesc şi apoi dau dezlegare ca respectivii credincioşi să se împărtăşească de mai multe ori la rând, în temeiul aceleaşi spovedanii. Profund greşit. Părinţii sfătuiesc să ne spovedim ori de câte ori ne simţim împovăraţi de păcate, apoi să ne împărtăşim, dacă ni se dă dezlegare, dar de fiecare dată Sfânta Împărtăşire să fie precedată, obligatoriu, de Spovedanie sinceră, curată, completă. E de prisos să mai spun că nu este bine să procedăm în felul descris mai sus, căci ne vătămăm grav sufleteşte. Noi dorim să ne împărtăşim ,,nu spre judecată sau spre osândă, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului’’. Este împotriva bunelor rânduieli bisericeşti.

6.Aminteam mai la început că sunt cazuri, nu spun multe, în care preoţii au desfiinţat pur şi simplu Sfânta Taină a Spovedaniei. Caz concret, ştiut, nu dau nume. Deocamdată. Preotul se duce la casa unei credincioase, unde mai vin două femei, pentru spovedanie. Li se citesc rugăciuni, bănuiesc, cele premergătoare mărturisirii păcatelor, şi atât. A daua zi, ,,duhovnicul’’ a revenit şi le-a împărtăşit! Fără mărturisirea păcatelor, fără canon, fără dezlegare. Strigător la cer! Ecumenism în floare. Las pe fiecare să cugete la aceste fărădelegi ce se petrec sub ochii noştri. Doamne, fereşte-ne de asemenea păcate.

Preot Ioviţa Vasile

 

Caterisirea unui cleric este o pedeapsă grea, rânduită de Sfânta Biserică pentru fapte de gravitate deosebită, cum ar fi erezia, schisma, apostazia, desfrânarea, sperjurul, etc. Cel caterisit pierde dreptul de a sluji şi este trecut, pe bună dreptate, în rândul mirenilor.

Nu de puţine ori, caterisirea a fost pronunţată pe nedrept, din raţiuni diferite, cum vom vedea în continuare.

Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului a fost caterisit de papa Nicolae şi excomunicat de papa Adrian al II-lea, deşi n-aveau acest drept. Motivul: în anul 861 s-a ţinut la Constantinopol un Sinod care la recunoscut pe Sfântul Fotie drept Patriarh legitim, în disputa sa cu Ignatie.Trimişii papali au recunoscut la rându-le legitimitatea Sfântului, fapt pentru care, după ce s-au întors la Roma au fost şi ei caterisiţi pe nedrept. Trebuie să spunem că Sfântul Fotie a fost un mare apărător al Ortodoxiei, de aceea l-a şi destituit pe papa Nicolae, de data aceasta în mod justificat.

Caterisirea nedreaptă nu l-a împiedicat pe Sfântul Fotie să trăiască în sfinţenie şi să-şi continue slujirea arhierească la care a fost chemat. Aţi auzit cumva ca cei doi papi, Nicolae şi Adrian, să fie număraţi în rândul Sfinţilor? Cred că nu.

În secolul al XVIII-lea Antim Ivireanul a fost înlăturat din tronul arhieresc şi întemniţat de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, pentru atitudinea lui antiotomană şi pentru că era un mare apărător al poporului pe care îl păstorea. Patriarhul Ecumenic de Constantinopol s-a aliniat comandamentelor vremii şi l-a caterisit. Condamnat la exil pe viaţă, trebuia să ajungă la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, dar pe drum a fost ucis de cei care-l escortau, devenind astfel Sfânt Mucenic. După o vreme, Patriarhia Ecumenică i-a ridicat caterisirea. A fost un gest reparator care însă ne arată nedreptatea ce i s-a făcut. În anul 1992 a fost proslăvit în rândul Sfinţilor.

Prin sentinţa nr. 9 din 6 octombrie 1984, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost caterisit de ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, nu pentru că ar fi avut vreo vină, ci pentru că aşa a ordonat securitatea ceauşistă a vremii. Se întâmpla după ce Părintele ispăşise pe nedrept 21 de ani în temniţele comuniste. Neavând vreo vină, i s-au inventat mai multe, care i s-au pus în sarcină. Citindu-le, rămâi stupefiat de absurdul acuzaţiilor. A urmat exilul forţat în Statele Unite. Părintele a ignorant caterisirea nedreaptă şi a continuat să slujească ca adevărat preot al lui Hristos şi să-şi trăiască viaţa în sfinţnie.

În anii din urmă ai comunismului, mulţi din preoţii noştri vrednici au emigrat în S.U.A. Toţi, fără excepţie, au fost caterisiţi din porunca securităţii, căci ierarhii noştri n-au găsit puterea de a se împotrivi unui regim criminal. Dimpotrivă, alcătuiau un cor care nu înceta să ridice osanale puternicilor zilei, ca după 1989 să înfiereze cu prefăcută indignare regimul pe care l-au slujit cu devotament.

A venit vremea adunării tâlhăreşti din Creta. Se ştia dinainte că va fi o întrunire de ierarhi ordonată de cei din afara Bisericii. Ce trebuia să ,,hotărască’’ pretinsul sinod a fost stabilit cu multă vreme înainte, şi nu de către ierarhii noştri. Ei au fost nişte docili executanţi. O seamă de vrednici slujitori ai Sfintelor altare s-au disociat de ierarhii prezenţi în Creta şi, urmând calea Sfintelor Canoane, au interupt pomenirea ierarhilor eretici şi trădători. Urmările nu au întârziat. Până în prezent şase dintre preoţi au fost caterisiţi pentru că şi-au ridicat glasurile întru apărarea Dreptei Credinţe, aşa cum au jurat înainte de a fi hirotoniţi. Alţii au fost dojeniţi sau opriţi de la slujire, cu intenţia vădită de intimidare. Monahii şi monahiile care n-au primit să-L trădeze pe Hristos sunt batjocoriţi şi alungaţi din Sfintele Mănăstiri, aşa încât putem spune că ne aflăm în plină prigoană.

Vrednici sunt! Vrednici sunt să-şi continue slujirea, fiecare după chemarea cu care a fost chemat, şi în niciun caz să nu se supună unor abuzuri evidente, căci pentru ierarhii români ereticii ecumenişti sunt la mare preţ, în vreme ce preoţii şi monahii vrednici sunt înlăturaţi. Sunt memorabile cuvintele unui adevărat arhiereu al lui Hristos spuse unui preot ,,caterisit’’: de-abia acum eşti adevărat preot al lui Hristos; cei caterisiţi sunt ei, cei căzuţi în erezie.

Doamne, ajută!

Preot Ioviţa Vasile

 

        �Este din ce în ce mai evident că însemnarea populaţiei va consta în implantarea unui cip pe frunte sau pe mâna dreaptă, exact cum a văzut Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în momentul când i s-au descoperit evenimentele ultime ale veacului acestuia, exact cum le-a descris în Cartea Apocalipsei: ,,Şi-i sileşte pe toţi, pe cei mic şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei robi şi pe cei slobozi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel care are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are priceperea să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase’’(Apocalipsa 13, 16-18).

Prima consecinţă dezastruoasă a primirii semnului lui antihrist este lepădarea de Hristos. Odată însemnat, omul nu mai aparţine Mântuitorului, ci blestematului antihrist. Răspund celor care afirmă cu suficienţă şi inconştienţă că pot fi în continuare credincioşi lui Hristos. Aşa scrie Cartea Sfântă: ,,Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea sau pe mâna lui, va bea din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi pucioasă, înaintea Sfinţilor Îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua, nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei’’(Apocalipsa 14, 9-11). Citiţi, vă rog, cu atenţie aceste cuvinte şi lăsaţi speculaţiile inutile precum că un cip nu ne poate face rău. Ne face răul cel mai mare: pierderea ireversibilă a mântuirii!

După cum se poate vedea, implantarea cipului se va face prin constrângeri de tot felul (,,sileşte pe toţi’’). Cei neîntăriţi în Credinţă se vor supune şi vor lua cipul, crezând că astfel îşi rezolvă problemele şi vor avea acces la bunurile materiale necesare traiului zilnic. Cumplită dezamăgire îi aşteaptă! Vom vedea ce ne spune în continuare Cartea Apocalipsei. Precizăm că exprimarea la trecut prezintă, de fapt, evenimente viitoare. ,,Şi s-a dus cel dintâi (Înger) şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigaşă s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei, şi care se închinau chipului fiarei’’Doamne, câtă limpezime în aceste cuvinte şi cu câtă uşurinţă pot fie ele înţelese! De înţeles vor înţelege numai cei aleşi. Buba rea şi ucigaşă va fi probabil o formă de cancer cu evoluţie rapidă. Dincolo de acestea, se vede deznodământul tragic al celor însemnaţi şi care îşi vor fi pus mari speranţe în implantarea cipului. Dacă buba rea şi ucigaşă va pricinui, oricum, moartea şi pierderea mântuirii, nu este mai bine să primim moarte mucenicească şi să fim încununaţi de Hristos în Împărăţia Sa? Tocmai acest lucru ni-l spune Domnul Iisus: ,,Căci cine va voi să-şi scape viaţa(primind cipul, n.a.) o va piede; iar cine va pierde viaţa sa (prin moarte mucenicească,n.a.), pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui’’ (Marcu 8, 35)

De aceea vă spun tuturor iubitorilor de Hristos: nu primiţi cu niciun chip cipul şi nu vă închinaţi fiarei. Dacă deja avem acte conţinând cipuri, să curmăm această tendinţă şi să le refuzăm pe cele viitoare, deoarece, din aproape-n aproape, suntem îndreptaţi spre însemnarea finală. Să învăţăm şi să aprofundăm cuvintele sfinte ale Mântuitorului: ,,Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă’’(Matei 10, 28). Nu vom căuta mucenicia cu orice preţ, deoarece Însuşi Hristos îi va alege pe cei care-I vor fi Sfinţi Mucenici, şi-i va cruţa pe cei care nu vor avea puterea să treacă prin chinurile muceniciei.

Doamne, ajută!

Preot Ioviţa Vasile

Proorocia Sfântului Kukşa al Odesei privind sinodul II tâlhăresc din Creta

 

Sfântul Kukşa al Odesei a trăit între anii 1875-1964 şi a fost canonizat în 1994. Aşadar, proorocia sa datează cel târziu din anul morţii sale, mai sigur, este anterioară acestui an. Voi reda în întregime conţinutul acesteia, urmând să o analizăm punct cu punct.

,,Nu peste mult timp va avea loc sinodul ecumenic, numit ,,sfânt’’. Însă acest sinod va fi cel de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioşi. În cadrul lui, toate credinţele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria – anulată, călugărilor şi episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoţilor, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptăm aceste schimbări. Stilul nou va fi introdus în toată Biserica Universală.

          Fiţi vigilenţi! Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei aleşi vor înţelege ce se întâmplă. Pe oameni îi vor oblige să se ducă la biserica apostată, însă nu va trebui să mergem într-acolo în niciun caz.

          Vă rog, staţi în Credinţa Ortodoxă până la ultima suflare şi vă veţi mântui’’.

        �1.Nu peste mult timp. Din datele expuse mai sus, rezultă că Sfântul a proorocit despre adunarea din Creta cu 52 de ani, sau  mai mult, înainte de ţinerea acestuia, ceea ce, în istoria de două mii de ani a Bisericii lui Hristos, e o perioadă, într-adevăr, scurtă.

          2.Va avea loc un sinod ecumenic numit,,sfânt’’. Sfântul nu vrea să spună că acest sinod va fi cu adevărat ecumenic, ci faptul că va avea această pretenţie absurdă, ca hotărârile lui să fie obligatorii pentru toată Biserica Ortodoxă, aşa cum, de altfel, rezultă cu limpezime din documentele acestuia. Poporul lui Dumnezeu este exclus cu desăvârşire de la dreptul de a recepta acest sinod exact aşa cum a fost: tâlhăresc. Ştim bine că Sfintele Sinoade Ecumenice, cele şapte, au fost primite ca atare de Biserica întreagă şi sunt normative pentru veşnicie, deoarece hotărârile lor fac parte din Revelaţia Dumnezeiască. Sinodalii cretani, dimpotrivă, au hotărât dintru început că adunarea lor este ecumenică, eu aş spune ecumenistă. Cât despre numirea lui, ,,sfânt’’, se vede clar din titulatura lui oficială: ,,Sfântul şi Marele Sinod’’.

3.Însă acest sinod va fi cel de-al optulea, fiind o adunare de necredincioşi.Nicidecum nu socoteşte Sfântul Kukşa sinodul tâlhăresc ca fiind o continuare a celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Situându-l în această cronologie, arată pretenţia absurdă a celor care au participat, care vor să sugereze cu viclenie că adunarea lor ar avea valoare ecumenică, adică normativă pentru Biserica întreagă. Că sinodalii cretani au fost necredincioşi, se vede din hotărârile pe care şi-au pus semnăturile. Că sinodul cretan este eretic, constituie adevăr axiomatic şi nici nu are rost să mai demonstrăm aceasta. Precum se ştie, numărul participanţilor a fost de 165, deşi în anumite momente ni se spunea că sunt 200. Serviciile secrete au avut grijă să-i ţină pe credincioşi la distanţă, pentru a ascunde adevărul. Din cei 165 s-au desprins 33 de ierarhi care, spre cinstea lor, au refuzat să se facă părtaşi la această fărădelege şi nu au semnat. Excepţia aceasta întăreşte însă regula. Am ajuns, prin urmare, ca necredincioşii să hotărască pentru Biserica lui Hristos!

4.În cadrul lui, toate credinţele se vor uni în una. Proorocia s-a împlinit cu mare exactitate, de vreme ce au fost şterse hotarele statornicite de Sfinţii Părinţi între Dreapta Credinţă şi erezii. Din moment ce sectele, în frunte cu cea catolică, au fost recunoscute drept ,,biserici’’, a fost înlăturat ultimul obstacol în calea unirii. Cred ei! Hristos n-are nimic comun cu Veliar şi lumina nu se poate amesteca cu întunericul (II Corinteni 6, 14-18). De ce stăruiesc necredincioşii ca să fie o singură credinţă? Pentru că nu e departe vremea când va fi întronizat antihristul care, în gândirea lor strâmbă, îl va înlocui pe Dumnezeul Adevărului. Ne-o spune desluşit Sfântul Apostol Pavel: ,,Să nu vă amăgească nimeni, cu niciun chip. Căci ziua Domnului nu va sosi până ce, mai întâi, nu va veni lepădarea de Credinţă şi nu se va da pe faţa omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul – înălţându-se pe sine mai presus de tot se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, aşa încât să se aşeze el în Biserica lui Dumnezeu şi pe sine să se dea drept dumnezeu’’ (II Tesaloniceni 2, 3-4). Textul acesta este mai mult decât lămuritor şi ne dezvăluie intenţiile ascunse ale ecumeniştilor necredincioşi.

5.Posturile vor fi anulate.Citiţi cu luare aminte textul care urmează:  De aceea, este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive generale (condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum și dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.) pentru a ușura, în aceste condiții speciale, „asprimea” sfintelor posturi. Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc în condiţiile menţionate mai sus şi fără a diminua importanţa postului. Pogorământul acesta milostiv trebuie să fie exercitat de Biserică cu multă atenţie şi, în orice caz, cu mai multă îngăduinţă în cazul acelor posturi pentru care tradiţia şi practica Bisericii nu au fost întotdeauna uniforme’’. Textul se încheie cu o minciună sfruntată, precum că Biserica n-ar fi avut o tradiţie şi o practică unitară. Inexact! Sfânta Biserică are tradiţie şi practică unitare, riguroase şi bine definite, statornicite de Sfinţii Părinţi de-a lungul istoriei. Prin faptul că, chipurile, ecumeniştii manifestă grijă ,,părintească’’ pentru cei care vor să postească, se lasă la latitudinea fiecărei Biserici aplicarea iconomiei (îngăduinţei) privitoare la post, ei vor, în chip viclean, să distrugă tradiţia şi practica Sfintei Biserici şi să erodeze postul până la dispariţia lui. Cum altfel se explică numărul mare de dezlegări la peşte din Postul Naşterii Domnului, ajuns acum la 17, când sinaxarele vechi ne arată că exista o singură dezlegare la peşte, la Intrarea în biserică a Maicii Domnului? Iată care sunt gândurile ascunse ale ecumeniştilor: ,,Comisia interortodoxă pregătitoare a celei de a doua Conferinţe panortodoxe pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod propune… pentru Postul Crăciunului două soluţii: ori să fie redus la jumătate (20 de zile), începând de la Sf. Varvara (4 dec.), şi să se poată consuma în fiecare zi peşte şi untdelemn, cu excepţia ultimelor cinci zile, ori să se respecte regulile de postire pentru întreg postul, permiţându-se consumul de untdelemn şi peşte în fiecare zi, cu excepţia primelor trei zile şi a ultimelor trei zile, în care să se respecte postul riguros’’ (Branişte Ene, Liturgica general, EIBMBOR, Bucureşti, 1985, pag. 327). După cum am observat, obiectivul a fost realizat cu mult înainte de adunarea cretană. După 1989 s-a procedat asfel: 1994-1999 au introdus 2 dezlegări la peşte; 2000, 9 dezlegări; 2001, 10 dezlegări; 2002, 9 dezlegări; 2003, 9 dezlegări; 2004, 12 dezlegări; 2005, 11 dezlegări; 2006, 15 dezlegări, pentru a se ajunge ca în 2017 să avem 17 dezlegări! Ne este acum suficient de clar planul ecumeniştilor de a desfiinţa posturile Sfintei Biserici Ortodoxe, pentru ca diavolul să nu mai fie deranjat de nevoinţele postitorilor. Le spunem răspicat că nu au dreptul să desfiinţeze Posturile Bisericii, iar dacă persistă, o fac spre osânda lor. Proorocia Sfântului Kukşa s-a împlinit în mare parte şi, fără-ndoială, şi în viitor se va arăta câtă dreptate a avut.

6.Călugăria va fi anulată, călugărilor şi episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoţilor, să se recăsătorească. La prima vedere, s-ar părea că în Creta nu s-a hotărât nimic în aceste sens. Să ne uităm însă cu mare atenţie la textul ce urmează: ,,La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești’’.Prin acest text, extras din documentele cretane, legile bisericeşti sunt puse pe picior de egalitate cu legile civile! Cine a născocit această grozăvie? Ce consecinţe decurg de-aici? Unele extreme de grave! Astfel, dacă într-o ţară se legiferează civil căsătoriile între homosexuali, Biserica va fi obligată să ţină cont în egală măsură de prescripţiile legislaţiei civile, adică să recunoască aceste căsătorii în prima fază, apoi să şi oficieze Sfânta Taină a Cununiei acestor persoane! Şi bineînţeles, n-avem voie să comentăm, să facem observaţii, să ne opunem, că doar ierarhii au suficiente metode să ne reducă la tăcere prin dojană, oprire de la slujire, caterisire şi, nu-i mult până atunci, prin închisoare şi asasinate! Atunci se vor încununa Sfinţii Mucenici ai vremurilor noastre.

Şi ca să vedem câtă viclenie se ascunde în textele cretane, revenim la căsătoria călugărilor, episcopilor şi preoţilor. Legile civile ale niciunei ţări nu prevăd că ar fi impedimente la căsătorie depunerea voturilor monahale de către călugări, demnitatea de episcop sau de preot. Or, dacă noi ţinem cont în egală măsură de prescripţiile legii civile, urmează că admitem căsătoriile călugărilor, ale episcopilor şi recăsătorirea preoţilor. Cinstiţii noştri ierarhi ne socotesc drept nişte înapoiaţi mintal, care nu avem discernământ să le înţelegem intenţiile ascunse, şi deci nu vom reacţiona nicicum la aceste elucubraţii strigătoare la cer. Ei bine, nu este aşa. Dacă sunt dornici de căsătorie, să fie sănătoşi, dar să lase Biserica Ortodoxă în pace, că oricum sunt în afara ei, şi să-şi urmeze dorinţele. Iar noi, adăugăm această proorocie în rândul celor împlinite.

7.Stilul nou va fi introdus în toată Biserica Universală.Deja in 1924 unitatea liturgică a Bisericii Ortodoxe a fost puternic tulburată de introducerea calendarului gregorian în cult. ,,Meritul’’ aparţine patriarhului necanonic de Constantinopol, Meletie Metaxakis, şi celor care au acceptat această fărădelege. Nu pot să trec cu vederea faptul că patriarhul amintit a înnebunit şi în acestă stare s-a dus la judecata particulară. După proorocia Sfântului Kukşa, înţelegem că stilul nou, calendarul gregorian, va deveni obligatoriu în toată Biserica lui Hristos, în timp previzibil. Premizele au fost create.

8.Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele incă sunt ale noastre. Va veni vremea când nu le vom mai putea frecventa.Parte din credincioşii noştri au înţeles că în momentul de faţă sunt biserici în care nu se cuvine a intra. Sunt cele în care ,,slujesc’’ ecumeniştii. Cui? Sunt acelea în care au fost introduce simboluri şi insemne masonice, la vedere sau mascate. De acestea harul lui Dumnezeu se îndepărteză cu timpul, aşa încât sunt lipsite de Sfintele Taine valide şi de orice urmă de sfinţenie. Proorocie în curs de împlinire.

9. Pe oameni îi vor oblige să se ducă la biserica apostată, însă nu va trebui să mergem într-acolo în niciun caz. De ce nu vom mai merge în acele ,,biserici?’’ Pentru că Sfânta Liturghie va fi înlocuită treptat cu un cult al antihristului, care va fi adorat, de cei orbiţi, ca un dumnezeu (II Tesaloniceni 2, 3-4). Deja în conţinutul Sfintei Liturghii s-au operat schimbări inacceptabile. Proorocul Daniel a scris cu multă limpezime: ,,Şi peste jertfa de fiecare zi (peste Sfânta Liturghie, n.a.) el a pus nelegiuirea şi a aruncat adevărul la pământ, şi el a făcut şi a izbutit’’(Daniel 8, 12). ,,Şi el va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta Jerfa şi prinosul (Sfânta Liturghie, n.a.) şi în temple va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii’’(Daniel 9, 27). Prin urmare, cine va merge în acele biserici îl va cinsti pe blestematul antihrist în locul Adevăratului Dumnezeu. Să nu fie! De la spate îi vor impinge pe oameni să meargă într-acolo, spun Părinţii Bisericii.

          10.Numai cei aleşi vor înţelege ce se întâmplă.Noi, cei dintâi păcătoşi ai lumii (I Tmotei 1, 15) n-avem voie să ne socotim între cei aleşi. Ar fi o cutezanţă şi o nesăbuinţă vecine cu nebunia! Nefiind aleşi, avem putinţa să privim la cei aleşi şi să călcăm pe urmele lor pentru a ne mântui. Cine sunt aceştia?  Sunt Sfinţii  Părinţi, sunt Părinţii de astăzi ai Bisericii care se ostenesc spre a ne călăuzi spre împărăţia lui Dumnezeu. Pentru râvna lor, Dumnezeu le dă puterea de a despărţi binele de rău, dreptatea de nedreptate, adevărul de minciună. În orice moment, putem fi înşelaţi de duhurile întunecate, dacă ne bizuim pe slabele noastre puteri, şi-atunci ,,aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le Credinţa’’ (Evrei 13, 7).

          11.Vă rog, staţi în Credinţa Ortodoxă până la ultima suflare şi vă veţi mântui.Facă Dumnezeu Atotputernicul ca această proorocie să se împlinească pentru toţi oamenii, căci El îi doreşte pe toţi moştenitori ai împărăţiei Sale. Să dea Bunul Dumnezeu ca toţi episcopii noştri aflaţi în rătăcire, să revină în  Sfânta Biserică Ortodoxă şi să se mântuiască, în frunte cu patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, cu Daniel al României. Doamne, mântuieşte şi pe Petroniu din Sălaj.  De va fi voia lui Dumnezeu, la urmă, să intrăm şi noi în viaţa cea veşnică. Amin.

Preot Ioviţa Vasile

 

 

 

�

�

Poporul lui Dumnezeu este apărătorul Dreptei Credinţe

�

Sfintele Sinoade Ecumenice s-au întrunit în vremuri de mari primejdii pentru Sfânta Credinţă Ortodoxă şi au hotărât, călăuzite fiind de Duhul Sfânt, asupra căilor de urmat în faţa agresivităţii ereziilor. Niciunul din aceste Sinoade nu a fost ab initio declarat drept Ecumenic. Abia după receptarea lor de către Poporul lui Dumnezeu au fost recunoscute ca fiind Ecumenice şi normative pentru întreaga Biserică.

Au existat sinoade care, în ciuda a ceea ce au hotărât ierarhii prezenţi, au fost respinse de către Poporul lui Dumnezeu pentru că au hotărât împotriva adevărului revelat.

În expunerea de faţă, mă voi opri asupra câtorva sinoade respinse şi condamnate de pliroma Bisericii lui Hristos, cu evidenţierea atributului de infailibilitate pe care Poporul agonisit de Dumnezeu, clerici şi mireni, l-a primit de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

1.În secolul V Eutihie, un stareţ de mănăstire, a început să propovăduiască, împotriva Revelaţiei Dumnezeieşti, erezia potrivit căreia Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut o singură fire, cea dumnezeiască, întrucât firea omenească a fost absorbită de aceasta. Erezia poartă numele de monofizitism şi ea există şi în zilele noastre, fiind păstrată de grupările eretice, numite necalcedoniene.

În vâltoarea acestor tulburări, a fost convocat un sinod la Efes în anul 449. Acesta a intrat în istorie sub numele de ,,tâlhăresc”, din motive pe care le voi expune în continuare. Vom regăsi multe similitudini cu sinodul II tâlhăresc din Creta, în anul 2017. Asfel, eunucul Hrisafie, cu mare influenţă la curtea imperială, a orânduit în aşa fel încât episcopii care păstrau Învăţătura cea dreaptă să nu participe. Această selecţie s-a făcut şi pentru adunarea din Creta şi rezultatele le vedem acum. Preşedinţia sinodului a fost încredinţată unui eretic monofizit, patriarhul Dioscor al Alexandriei. În Creta a prezidat patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, eretic cunoscut şi recunoscut ca atare de Biserică. Sinodul I tâlhăresc din Efes a avut ca forţe de ordine pe călugării parabolani, care ascultau orbeşte de un oarecare eretic, Barsuma. În Creta ,,ordinea” a fost asigurată de serviciile secrete americane.

Patriarhul eretic Dioscor a impus dintru început condamnarea Învăţăturii Ortodoxe despre cele două firi ale Mântuitorului şi a afirmat cu tărie învăţătura eretică a monofiziţilor. Lucrările au degenerat, încât s-a ajuns la violenţă, în urma căreia bunul Patriarh al Constantinopolului, Flavian, apărător al Ortodoxiei, a fost bătut crunt, iar după trei zile a murit. Acest fapt a pus asupra sinodului pecetea de ,,tâlhăresc’’, nume cu care a intrat în istorie.

Se părea că monofizitismul a biruit. A fost vremea ca acest violent sinod să fie receptat de Biserică. Poporul lui Dumnezeu s-a opus samavolniciei ereticilor monofiziţi şi a restatornicit Dreapta Învăţătură Ortodoxă.

2.În secolul VIII, s-a pornit o mare prigoană împotriva Bisericii din pricina sfintelor icoane. Duşmanii acestora doreau în tot chipul îndepărtarea lor din sfintele biserici şi din casele credincioşilor. Deoarece împăraţii vremii îmbrăţişaseră erezia iconoclastă, vrăjmaşii sfintelor icoane aveau o puternică susţinere. Pentru a da tărie iconoclaştilor, în anul 754 a fost convocat un ,,sinod” în apropiere de Calcedon. Iniţiatorii lui au pretins că ar fi vorba de un sinod Ecumenic, ceea ce era împotriva uzanţelor Bisericii, fapt dovedit ulterior. Au participat nu mai puţin de 338 de episcopi, număr impresionant pentru acea vreme. Determinant n-a fost numărul acestora, ci faptul că s-au opus în unanimitate sfintelor icoane, hotărând că acestea trebuie îndepărtate din sfintele biserici şi distruse.

Ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile ar fi rămas precum au hotărât episcopii la acest pseudo-sinod? Astăzi n-am mai avea icoane în sfintele locaşuri şi am boli cu toţii în erezia iconoclastă, primejduindu-ne mântuirea.

Dumnezeu a hotărât altfel. ,,Dacă majoritatea clerului superior, terorizat de puterea  împăratului, s-au plecat, călugării au manifestat o rezistenţă dârză faţă de hotărârile pseudosinodului VII ecumenic şi ale voinţei împărăteşti. Îndârjiţi de lupta dreaptă şi de protestele venite din Apus şi din eparhiile răsăritene, ce nu aparţineau Împeriului bizantin, care înfierau toate cele hotărâte la 754, rezistenţa călugărilor, a femeilor pioase, precum şi a mulţimii dreptcredincioase, a umplut de mânie pe împăratul Constantin”(Rămureanu, Şesan, Bodogae, Istoria Bisericească Universală, EIBMO, Bucureşti, 1975, p. 311). Aşadar, voia lui Dumnezeu s-a înfăptuit prin Poporul binecredincios, care a restabilit, prin multe jertfe,  învăţătura dreaptă despre sfintele icoane, şi un sinod ce se pretindea ,,ecumenic” a sfârşit drept un jalnic sinod eretic şi mincinos.

3.În secolul al XV-lea, Împeriul Bizantin  se afla sub ameninţarea teribilă a turcilor. În aceste circumstanţe, împăraţii bizantini aveau imperioasă nevoie de ajutor din partea apusenilor, care se despărţiseră de Biserică prin marea schismă din 1054. Papa a condiţionat ajutorul de acceptarea de către Biserică a primatului său, împreună cu toate ereziile îmbrăţişate de catolici. În acest sens, a fost convocat Sinodul de la Ferrara-Florenţa(1438-1439), cu participarea ierarhilor Bisericii, laolaltă cu apusenii, spre înfăptuirea mult doritei uniri.

După îndelungi şi aprinse dezbateri, ierarhii Răsăritului au cedat şi au hotărât unirea cu Roma eretică. S-au opus Sfântul Marcu Eugenicul şi alţi cinci episcopi. Aceştia erau, numericeşte vorbind, inferiori curentului general care a hotărât unirea cu Roma. Ceea ce i-a ridicat deasupra tuturor a fost faptul că aveau de partea lor adevărul revelat, şi în numele acestui adevăr au apărat Dreapta Credinţă a Bisericii Ortodoxe.

Când ierarhii răsăriteni s-au întors de la Ferrara-Florenţa, reacţia poporului dreptcredincios a fost promptă şi vehementă. Au fost priviţi ca nişte trădători ai Credinţei şi înfieraţi cu toată asprimea, încât în cele din urmă, actul unionist n-a produs niciun efect, rămânând un simplu document în arhivele papalităţii.

Ne întrebăm iarăşi: ce s-ar fi întâmplat dacă Poporul lui Dumnezeu nu şi-ar fi spus cuvântul hotărâtor? Desigur, astăzi am fi nişte ,,onorabili’’ eretici papistaşi.

4.După îndelungi şi minuţioase pregătiri, în iunie 2016 s-a întrunit în Creta ceea ce mulţi numesc sinodul II tâlhăresc. Dinainte a fost intitulat ,,sfânt şi mare’’ şi chiar ,,ortodox’’. Nimic din toate acestea. Adunarea cretană s-a dovedit a fi o mare trădare  a lui Hristos şi a Sfintei Sale Biserici, un pas înainte spre crearea unei religii unice, care urmează să-l aibă ca dumnezeu pe antihrist. Niciunul din ierarhii semnatari ai documentelor cretane nu cutează să spună poporului adevărul despre adunarea lor din Creta. Ba mai mult, au introdus în text prevederi punitive pentru cei care ar cuteza să-l conteste sau să schimbe ceva, anulând dintru început poporului dreptul de a-l recepta exact aşa cum merită. Poporul lui Dumnezeu a reacţionat prompt şi, încet-încet, se conturează o atitudine de respingere şi condamnare. În Romania avem deja şase preoţi ,,caterisiţi’’ şi mulţi alţii dojeniţi sau opriţi de la slujire. Monahii şi monahiile care se opun ereziilor cretane sunt bătuţi şi alungaţi din mănăstiri. Din ce în ce mai mulţi mireni se informează şi se opun trădării cretane, tocmai de ceea ce se temeau cinstiţii noştri ierarhi.

În data de 4 aprilie 2017 a avut loc, cu voia lui Dumnezeu, o sinaxă lângă Tesalonic. Au participat clerici şi mireni care au luat poziţie critică faţă de marea trădare din Creta şi au cerut întrunirea unui Sinod. Lucrările Sinaxei au fost deschise, participarea, liberă, spre deosebire de adunarea cretană, unde serviciile secrete au avut grijă să ţină poporul la distanţă.

Concluzii

Istoria dovedeşte faptul că Biserica lui Hristos nu poate fi biruită nici de ,,porţile iadului’’ (Matei 16, 18). Cei care au nădejdea că de data aceasta lucrurile vor sta altfel, vor avea o mare dezamăgire. Se va vedea cu limpezime că ,,stâlpul şi temelia adevărului’’ (I Timotei 3, 14), Sfânta Biserică Ortodoxă, îşi va spune cuvântul, adevărul va fi restabilit, în pofida vrerii cinstiţilor ierarhi care se socotesc stăpâni ai Bisericii şi nu umili slujitori ai ei. Să nu se înţeleagă că membrii mireni ar deţine în Biserică atributul infailibilităţii. Acesta aparţine Bisericii întregi, păstori şi păstoriţi. Ceea ce am vrut să scot în evidenţă este faptul că atunci când ierarhia a greşit, poporul a intervenit, luând cuvenita distanţă faţă de eretici şi apărând adevărul revelat.

 

 

 

Hristos în mijlocul nostru

 

Există în vremea Dumnezeieştii Liturghii un moment, înainte de rostirea Simbolului de Credinţă, în care preoţii slujitori îşi dau sărutul frăţesc, în vreme ce între ei are loc următorul dialog: ,,Hristos în mijlocul nostru’’, rosteşte cel dintâi; ,,este şi va fi’’, răspunde al doilea; ,,totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin’’,încheie preotul dintâi.

Cele relatate mai sus nu sunt cuvinte fără acoperire. Cu adevărat, Hristos este prezent pe Sfânta Masă şi între Slujitorii Săi. Să ne aducem aminte de ceea ce ne relatează Sfântul Ioan Evanghelistul în Cartea Apocalipsei 1, 10-20: ,,Am fost în duh în zi de Duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă, care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia şi la Laodiceea. Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfesnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor, pe cineva asemenea cu Fiul Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur… În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu în vecii vecilor şi am cheile morţii şi ale iadului… Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în dreapta Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar sfeşnicele cele şapte sunt şapte Biserici’’.

         Tâlcuirea corectă a textului ne spune că îngerii celor şapte Biserici sunt episcopii rânduiţi de Dumnezeu spre a păstori Bisericile Ortodoxe de pe toată faţa pământului. Faptul că ei sunt ţinuţi în mâna Mântuitorului arată dumnezeiasca cinste de care-i învredniceşte Fiul lui Dumnezeu. Ce-i mai înălţător pentru un slujitor decât să stea sub purtarea de grijă a Domnului nostru Iisus Hristos? Mă gândesc, înainte de toate, episcopii semnatari în Creta, la sinodul II tâlhăresc, care L-au trădat pe Mântuitorul şi şi-au bătut joc de Dumnezeiasca Învăţătură, când s-au alăturat ereticilor din lumea întreagă.

Cele şapte sfeşnice sunt, limpede se spune, Bisericile Ortodoxe de la o margine până la cealaltă a lumii, iar Fiul lui Dumnezeu este în mijlocul lor. Nu întâmplător  se afirmă că Ortodoxia este Hristocentrică, adică-L are pe Hristos Dumnezeu  în centrul ei. Spunând aceste adevăruri, descoperite nouă în Sfintele Scripturi, mă gândesc la aceste vremuri cumplite pe care le traversăm, când ar trebui să ne învingem frica şi să-L mărturisim cu toată tăria pe Marele nostru Binefăcător. ,,Nu vă temeţi’’, a spus el în repetate rânduri. ,,Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia’’ (Luca 12, 32).

Hristos în mijlocul nostru!