Autor: iovita_vasile

Când se va înmulţi fărădelegea o să se adune toate prihănirile şi necurăţiile lumii, şi o să se învisteriască necurata fică a curviei care să fie lăcaş al preacurviei. Că precum Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare a fost Preacurată mai înainte de Naştere şi în Naştere şi după Naştere, Preasfânta Fecioară, şi a Născut pe Iisus care nu a ştiut păcat; aşa din contră necurata aceea fică, muma fărădelegilor, va fi şi mai înainte de naştere şi în naştere şi după naşterea spurcatului antihrist, o să fie curvă necurată şi preacurvă în toată viaţa ei. La această necurată o să se adune toate fărădelegile şi o să nască pe fiul pierzării. Şi din pricina lipsirii Darului Sfântului Duh la oameni, pentru păcatele şi fărădelegile lor, o să se adune şi o să învie toate fărădelegile oamenilor în pântecele ei. Şi după naşterea filului păcatului, o să vină toată lipsa la oameni. Întâi o să se lipsească de dragoste, de unire, de curăţenie. Al doilea, tot locul şi oraşul de păstori temători de Dumnezeu şi proistoşi credincioşi. Al treilea, Bisericile lui Dumnezeu de arhierei şi de duhovnici şi preoţi evlavioşi, precum de acum au început a se lipsi.

După aceea o să se arate şi acest necurat după creşterea vârstei lui şi o să se umple de satanicească putere ca să facă semne şi minuni înaintea ochilor oamenilor pătimaşi, precum a facut Chinopsos mincinoasa înviere, fiindcă la Sfinţi nu are lucrare în slăbiciune ci numai la cei întunecaţi de patimi. Precum marele Macarie vedea pe muiere în firea ei, pe care o vedeau oamenii ca pe o iapă. Şi o să se făţărnicească cu blândeţea, pentru ca să plece pe noroade la înşelăciunea lui, ca să se faca monarh. Asemenea se va arăta paşnic şi smerit, ca să i se închine toţi. Fiindcă hrana lui o să fie tulburarea oamenilor, când se vor tulbura oamenii se va bucura. Aceasta este uitarea credinţei şi a fricii lui Dumnezeu, peacurvia, curvia, sodomia, iubirea de avuţii, iubirea de argint, pomenirea de rău, zavistia, osândirea, minciuna, clevetirea şi celelalte răutăţi. Cu acestea o să se hrănească şi o să stăpânească toate cetăţile. Fiindcă nu o să se găsească alt om vrednic să stăpânească cetăţile, pentru aceea toată lumea o va stăpâni şi o să-l aibă pe acesta atotstăpânitor.

Atunci pe cât vor căpătui, vor socoti că-şi lucrează mântuirea. Atunci o să se defaime Sfânta Evanghelie şi Biserica lui Dumnezeu şi o să fie multă lipsă în lume. Semne şi arătări de la Dumnezeu în mijlocul lipsirii. Foame îndoită, simţită şi gândită. Simţită, că o să se închidă cerul ca în zilele lui Ilie, pentru fărădelegile lor şi nu o să dea ploaie şi vor flămânzi oamenii de cuvântul lui Dumnezeu, că nu o să se găsească vreun Drept cu fapte bune ca să-i înveţe Cuvântul mântuirii. Şi o să se ridice blagoslovenia lui Dumnezeu de la mâncăruri şi băuturi. Fiindcă pe cât vor mânca mai mult vor flămânzi. Atunci cei bogaţi îşi vor deschide comorile lor şi aurul şi argintul vor fi defăimate şi o să se calce pe drumuri ca pietrele.

Atunci o să se zămislească răutatea luceafărului în inimile oamenilor si atunci o să vieţuiască păgânătatea cu pântecele lui antihrist. Şi se va ridica Darul lui Dumnezeu de la oameni, precum zice Scriptura. Nu va locui Duhul lui Dumnezeu în aceşti oameni fiindcă sunt trupuri. O să se împuţineze şi oamenii şi o să moară pe drumuri precum păsările, pecetluiţi de antihrist, vor mânca cărnuri de oameni morţi, neputând suferi foamea şi leşinul, şi mâncând trupuri moarte vor muri şi ei. Iar înţelesul peceţii lui antihrist (666) este aşa: „Al meu eşti şi al tău sunt, de bună voie vin, nu de silă”. Vai şi amar celor pecetluiţi! Şi o să se facă tulburare mare în lume. Şi auzind oamenii în altă parte pace, o să se mute acolo. Şi o să găsească mai multă lipsă. Şi o să audă de la locuitori: O, cum aţi venit în acest blestemat loc, unde nu a rămas înţelegere omenească? Atunci, văzând Dumnezeu tulburarea oamenilor, o să poruncească mării să-şi ia cea dintâi stare şi o să se urce focul cel de sub pământ din care se înfierbântă apele calde, şi o să fiarbă apa lumii precum fierb apele de la metale şi atunci vor înceta oamenii să se mute din loc în loc. Şi din fierberea mării o să se desfiinţeze faţa pământului şi o să se usuce pământul şi nu va răsări iarbă şi copacii nu vor da lăstare, izvoarele apelor se vor usca, dobitoacele şi păsările vor muri de aburii mării şi ai puciiasei. Şi iată vremea se apropie şi voi nu înţelegeţi, fiindcă vicleşugurile oamenilor s-au înmulţit şi s-au făcut stihiile grabnic, pentru a se apropia sfârşitul ce l-a orânduit Dumnezeu în mijlocul milemiului al 8-lea.

Deci Dumnezeu, purtând grijă de mântuirea oamenilor celor cu bunăvoinţă, o să trimită pe Enoh, pe Ilie şi pe Ioan Bogoslovul (Evanghelistul) să propăvăduiască şi să întărească mărturisirea pentru acei ce o să se mântuiască şi să înveţe că cei care nu se vor pecetlui se vor mântui în Împărăţia Cerurilor. Să se însemneze cu semnul Crucii, că insemnarea Sfintei Cruci izbăveşte pe om de osânda iadului, iar lui antihrist îi dă osânda iadului. De flămânzit să răbdaţi, că Domnul vă va trimite ajutor din înălţine, iar oamenilor le va zice: Iată câţi s-au pecetluit, s-au mulţumit. Şi le va zice: Oamenii nu s-au mulţumit la însemnarea pecetei pierzării, ci înşelăciunea i-a facut nesimţitori şi nu cunosc mântuirea lor. Oamenii cei materialnici, s-au făcut draci şi nu simt foamea şi setea pentru care s-au făcut într-o unire cu dânşii, însă flămânzesc şi însetoşează mai mult decât voi, de şapte ori câte şapte. Răbdaţi puţintel şi o să vedeţi pe cei pecetluiţi murind sufleteşte şi trupeşte. Iar cei ce vor răbda din voi o să trăiţi viaţă vesnică. Opt milenii, opt mii de ani sunt. Deci venirea Domnului a fost la anul 5508, care fac cinci milenii. Iar în jumatatea mileniului al 8-lea adica la 7500 de la facerea lumii şi de la Hristos 2000, Deci 500 s-au lăsat şi de se vor mai lăsa 50, vine.

Atunci antihrist văzind pe cei trei prooroci propovăduind Adevărul şi dovedindu-i înşelăciunea lui, o să se mânie şi o să poruncească să i se aducă înaintea lui. Şi întâi o să-i momească zicând: Pentru ce voi nu vă pecetluiţi cu împărăteasca pecete? Atunci o să dojenească ei (Sfinţii) în faţă pentru înşelăciunea lui, zicându-i: O, înşelătorule şi amăgitorule antihriste! Nu-ţi ajunge că ai pierdut atâtea suflete, ci ne sileşti şi pe noi să te asculătam? Blestemată este pecetea ta şi slava ta şi cu pirzarea ta a venit şi sfârşitul lumii. Iar spurcatul auzind dojana şi blestemurile ce i-au făcut Sfinţii, singur o să ia sabia şi o să-i taie, iar după moartea lor o să poruncescă la ai săi să facă mai cumplite răutăţi. Adică: curvii, preacurvii, sodomii, ucideri, răpiri, minciuni, furtişaguri, tiranii, vânzări de oameni şi cumpărări de copii, parte bărbătească şi femeiască, şi o să curvească în drumuri de faţă precum câinii. Iar oamenii celui spurcat, având libertate să stingă firea omenească cu multe chipuri ale răutăţii, silindu-se simţitor şi gânditor cu răutatea lor să prăpădească bunătatea oamenilor şi să-şi iasă din minţile lor, din multa neastâmpărare şi o să se facă scurţi la trupuri ca dracii. (firea dracilor e scurtă şi rotundă, şi firea oamenilor o să se unească cu a dracilor la scurtimea trupului, vor fi până la cinci palme lungime şi o să se facă mai vicleni decât dracii)

(Preluare)

,,De asemenea a trecut ceva timp de când am început să discredităm pe preoţi, să le ruinăm misiunea pe pământ; pentru noi, reprezintă o mare piedică. Influenţa lor are din ce în ce mai puţin efect asupra oamenilor. Libertatea conştiinţei a fost decretată în întreaga lume, devenind principiu, astfel nu ne mai despart decât câţiva ani până când vom reuşi să distrugem complet creştinismul; cât despre celelalte religii, dificultăţile vor fi minore, dar acum este prematur să discutăm. Regele evreilor va fi adevăratul papă al Universului, patriarhul bisericii internaţionale’’(Milton William Cooper, Partea nevăzută a lumii, Ed. Elit, f. a., p. 253).Acest citat este extras dintr-un document mai vechi, nerecunoscut pe faţă de urmaşii celor care l-au elaborat. Este de înţeles. Faptul că această prevedere, şi toate celelalte, sunt puse sistematic în practică, arată că avem de-a face cu un document autentic, care a fost ţinut secret o vreme, apoi, prin vrerea lui Dumnezeu, a ajuns cunoscut.

În vremea ciumei comuniste, preoţii, ierarhii şi monahii erau definiţi în documentele securităţii drept ,,armata neagră’’ şi au fost socotiţi o mare primejdie pentru societatea cu viitor de aur. Aceştia au fost luaţi cu brutalitate de la Sfintele Altare şi întemniţaţi. Mulţi au murit muceniceşte. Canonizarea lor este interzisă. Biserica, adică poporul lui Dumnezeu, le recunoaşte jertfa, le cinsteşte sfintele moaşte şi le alcătuieşte acatiste.

După 1989, Biserica a avut o perioadă scurtă de libertate. Bisericii i se recunoştea autoritatea în societate şi lucrurile păreau că se îndreaptă spre normalitate. N-a trecut prea mult şi, încet-încet, cei ce se arătau a fi prieteni ai Bisericii Ortodoxe şi-au arătat adevărata faţă: s-au înverşunat împotriva ei cu o ură diabolică, emisiunile religioase au fost suprimate, trepăduşii au început să caute greşeli în Biserică pe care le-au mediatizat hiperbolic. Nu contează că, după o vreme, adevărul iese la lumină şi minciunile sunt dovedite. Ţinta lor nu este distrugerea creştinismului, aşa cum eronat este el înţeles azi. Ţinta este Biserica Ortodoxă cu slujitorii ei adevăraţi, ,,marea piedică’’ în calea înfăptuirii unor ambiţii nebuneşti. Nu trebuie să ne mirăm. N-au ajuns nemernicii lumii să spună despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos cel mai înjositoare minciuni, plăsmuite în străfundurile iadului? Noi credem în cuvintele Sale, din care nu va rămâne o cirtă neîmplinită: ,,Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui’’ (Matei 16, 18).

Presbiter Iovița Vasile

,,Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti’’ (Ieşire 20, 8). Este Duminica întâia sau a şaptea zi a săptămânii? Răspunsul trebuie  nuanţat. Pentru evreii necredincioşi, care nu L-au primit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Duminica este ziua întâia a saptămânii, deoarece ei păstrează sâmbăta ca zi de odihnă, socotită de ei ziua a şaptea. Biserica lui Hristos a primit de la Mântuitorul ei, ca zi de odihnă Duminica, prin urmare, aceasta este ziua a şaptea. Porunca Decalogului, citată la început, este mai amplă şi are următorul conţinut: ,,Lucrează şase zile şi-ţi fă treburile tale. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici sluga ta…’’ De-aici se vede cu limpezime că Duminica urmează celor şase zile lucrătoare şi este ziua a şaptea, ziua de odihnă. Însăşi ordinea creaţiei ne spune că în şase zile a făcut Dumnezeu lumea, iar în a şaptea zi S-a odihnit (Ieşire 20, 11). De două mii de ani Biserica a păstrat această rânduială sfântă.

În anul 2010, în calendarele bisericeşti ce s-au tipărit, s-a schimbat această rânduială. Adică ziua de Duminică a ajuns a fi socotită drept ziua întâia a săptămânii, împotriva oricărei logici. Este ca şi cum am spune că Dumnezeu S-a odihnit întâi, apoi a început lucrarea creaţiei; este ca şi cum Mântuitorul ar fi înviat şi apoi ar fi urmat Sfintele Sale Patimi. Dacă în Biserica Ortodoxă poate cineva să exprime un punct de vedere, îmi îngădui să spun că trebuie să revenim la tradiţia bimilenară a Sfintei Biserici. Faptul ca s-a invocat introducerea aceleaşi rânduieli, străine Ortodoxiei, şi în celelalte Biserici surori, nu are relevanţă. O eroare nu poate fi temei pentru altă eroare.

Mă tem că acesta nu este decât un pas menit să erodeze Tradiţia cea Sfântă a Bisericii Ortodoxe. Totul se face calculat, cu paşi mărunţi, pe nesimţite, cred ei. Ei bine, se simte, se vede, se constată că există tendinţa aceasta nefastă de a schimba sfintele rânduieli ale Bisericii noastre. Sfântul Apostol Pavel s-a ridicat pentru păstrarea neschimbată a Evangheliei, dar şi a tuturor celor primite: ,,Mă mir că aşa degrabă treceţi de la Cel Care v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, – să fie anatema!(Galateni 1, 6-9). Oare ştiu distinşii noştri ecumenişti ce înseamnă anatema?

Presbiter Iovița Vasile

Sfant, Sfant, Sfant e Domnul Savaot, plin este cerul și pămantul de mărirea Lui (Isaia 6, 3). De fiecare dată, cantăm la Sfanta Liturghie această splendoare Dumnezeiască de preamărire a Domnului Oștirilor, căci așa se traduce ebraicul Iahveh Țebaot. Și nu fără temei, cum vom vedea în cele ce urmează.

Era în vremea Proorocului Elisei. Regele Siriei s-a ridicat cu război împotriva israeliților. Oricate planuri și strategii au pus la cale, toate s-au dovedit zadarnice. Atunci regele i-a bănuit pe apropiații săi de trădare, însă unul din slujitori îi aduce necesara lămurire: ,,Proorocul Elisei, pe care-l are Israel, spun regelui lui Israel pană și cuvintele pe care le grăiești tu în odaia ta de culcare’’ (IV Regi 6, 12).

Reacția regelui Siriei a fost promptă: a organizat o expediție militară, cu porunca de a-l captura pe Proorocul Domnului. Făcandu-se dimineață, slujitorul Proorocului Elisei, a ieșit din odaie și s-a îngrozit de ce a văzut: cetatea Dotan era înconjurată de oștile siriene, cu cai și care de luptă. Cuprins de disperare, se duce imediat la Proorocul Domnului să-i dea de știre. Acesta însă nu se tulbură, rămane încrezător în Domnul Oștirilor și-l liniștește pe slujitor: ,,Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroși decat cei ce sunt cu ei. Și s-a rugat Elisei: Doamne, deschide-i ochii ca să vadă. Și a deschis Domnul ochii slujitorului și acesta a văzut și iată, tot muntele era plin de cai și care de foc împrejurul lui Elisei’’(IV Regi 16, 17).

Sirienii au început asaltul cetății. O nouă rugăciune, o nouă minune Dumnezeiască: ,,Doamne, lovește-i cu orbire’’. Pe loc, oastea siriană a fost redusă la o neputință totală și a fost ușor pentru Proorocul Elisei să-i îndepărteze, ducandu-i în Samaria. Aici, Dumnezeu le deschide ochii și sirienii văd că expediția lor a fost zădărnicită în chip minunat.,,Și văzand regele lui Israel, a zis către Elisei: Să-i ucid, părinte? Iar Elisei a zis: Au doară cu arcul tău și cu sabia ta i-ai prins, ca să-i ucizi? Dă-le paine și apă, să mănance și să bea și apoi să se ducă la domnul lor’’.

Recomand această lectură biblică tuturor credincioșilor noștri. Aș recomanda-o și puternicilor vremelnici ai lumii, dar aceștia sunt preocupați de lucrările diavolului. Acest episod ne arată cum Dumnezeu, prin Proorocul său, a înlăturat o confruntare militară absurdă, în care s-ar fi vărsat sangele multora. Este aceasta o pildă de felul cum se pot înlătura sau zădărnici războaiele declanșate de demenții lumii acesteia, pentru satisfacerea unor orgolii prostești și nebunești.

Relatarea biblică este dătătoare de mari nădejdi pentru credincioșii prigoniți în vremea noastră. Ne arată cu limpezime că Domnul Oștirilor veghează asupra celor ce-L iubesc și trăiesc după poruncile Sale. Ascuns și discret. Nici nu ne dăm noi seama cate rele zădărnicește Dumnezeu și le împiedică să vină asupra noastră. Văzand cu ochii minții imaginea oștirilor stranse în jurul Proorocului Elisei și a slugii sale, înțelegem de ce  Domnul nostru este Țebaot sau Savaot. Înțelegem și sensul celor scrise de Psalmist: ,,Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de el, și-i va izbăvi pe ei’’ (Psalmul 33, 7).

Această teribilă prigoană, nu se manifestă încă în toată amploarea, cruzimea și răutatea ei. Vremurile ce vin sunt unele de ,,stramtorare cum n-a fost de la începutul lumii pană acum, și nici nu va mai fi’’ (Matei 24, 21).  Dar nu vă temeți: ,,Pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroși decat cei ce sunt cu ei’’(IV Regi 6, 16).

Mai numeroși și mai puternici!

Presbiter Iovița Vasile

Oamenii din toate vremurile au fost şi sunt într-o continuă confruntare cu diavolul. ,,El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl al minciunii’’ (Ioan 8, 44). Diavolul este într-o necurmată luptă pentru a-i duce pe toţi oamenii la chinurile veşnice ce-i sunt pregătite lui şi îngerilor lui (Matei 25, 41). Sfântul Bisericii noastre, Ioan Gură de Aur făcea cu amărăciune, următoarea constatare: ,,Duşman de moarte ne este diavolul şi a pornit împotriva noastră război neîmpăcat. Nu ne sârguim noi atât pentru mântuirea noastră, cât se sârguieşte el pentru pierderea nostră’’ (Omilii la Matei XIII, 4). De răul pe care-l pricinuieşte cel viclean, aduce mărturie Evanghelia Sfântă a acestei Duminici.

Un părinte îndurerat aduce la Mântuitorul pe fiul său stăpânit de un demon mut şi surd. Cum se manifesta acestai? ,,Oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte’’. Acestea, iubiţi credincioşi, sunt semnele, simptomele unei boli cumplite, epilepsia. Medicina din vremea noastră, cu toate performanţele ei, n-a reuşit până acum să stabilească cauza acestei boli şi nici să găsească un tratament eficient. N-a reuşit pentru că epilepsia iese din sfera ştiinţei medicale, este o boală demonică care se poate vindeca prin înfăptuirea lucrărilor sfinte instituite de Mântuitorul nostru şi încredinţate Sfintei Sale Biserici Ortodoxe.

Oricâte încercări va fi făcut omul acesta pentru tămăduirea fiului său, toate s-au dovedit neputincioase. Nici strădaniile Sfinţilor Apostoli nu l-au putut vindeca, cu toate că li s-a dat putere scoată demonii încă de la trimiterea lor la propovăduire (Matei 10, 1). De ce, atunci, n-au reuşit să alunge demonul cel cumplit? Sfinţii Apostoli erau în acea perioadă când învăţau de la Mântuitorul ceea ce le era de trebuinţă în misiunea lor. Încă nu ajunseseră să ştie că ,,acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post’’ (v. 29). Aceasta a fost ocazia prielnică pentru Apostoli spre a-şi împlini învăţătura, aşa cum şi noi învăţăm acum cât de trebuincioase ne sunt rugăciunile şi postul pentru biruinţa asupra celui rău. Dar diavolul ştiind că prin acestea poate fi învins, ce s-a gândit să facă? A scornit o mulţime de secte şi biserici mincinoase pe care le pune să facă rugăciuni zadarnice, fără însă să postească. Nu vedeţi? Sectarii nu ţin nici măcar o zi de post pe an, că aşa-i îndeamnă diavolul, şi în felul acesta îi lipseşte de arma postului fără de care demonii nu pot fi alungaţi. Şi nu numai că nu postesc, dar învaţă că postul este fără de folos, ridicându-se cu neruşinare împotriva prealuminatei învăţături a Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a spus desluşit: ,,Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post’’.

În faţa neputinţei omeneşti, asistăm la confruntarea dintre Fiul lui Dumnerzeu şi duhul cel rău care se încuibase în copilul acela. Dumnezeiasca putere se arată în cuvintele Mântuitorului: ,,Duh mut şi surd, Eu îti poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el’’. A fost momentul în care puterea celui rău s-a surpat, demonul a răcnit, căci fiind mut şi surd atât putea face, l-a zguduit cu putere pe copil, a ieşit lăsându-l ca mort, dar nu era mort. Era starea aceea de epuizare ce se resimte asupra celor chinuiţi de diavolul, în care nu-şi mai amintesc nimic şi le trebuie un timp oarecare pentru a-şi reveni. În clipa următoare, Domnul nostru Iisus l-a luat de mână şi l-a ridicat. Din acel moment era sănătos. Demonul s-a arătat neputincios în faţa măreţiei Dumnezeieşti a lui Iisus. De altfel, Scripturile Sfinte ne arată cu limpezime câte ori s-a petrecut această înfruntare dintre Mântuitorul şi puterile diavolului, n-a fost măcar o umbră de îndoială asupra biruinţei Sale. Acest adevăr ne este dătător de nădejdi în lupta noastră cu diavolul, cel care, prin vicleşug, ne strecoară în minte gândul că este puternic şi nimic nu-l poate birui, tocmai pentru a ne afunda în deznădejde şi a ne face să renunţăm la luptă. Renunţând, îl facem biruitor pe el. Să nu fie!

Am întâlnit o tânără demonizată care periodic era rău chinuită de demoni. Văzând-o, cumnatul ei mi-a spus cam aşa: ,,Părinte, fata asta nu se va mai putea integra niciodată în societate’’. Era un gând de deznădejde mărturisit. Dar n-a fost aşa. După mai bine de doi ani şi jumătate de chin, Dumnezeu a izbăvit-o în vreme ce se afla în Ucraina, în Mănăstirea Pociaev, cu multe Sfinte Moaşte. Spunea fata mai târziu că s-a izbăvit prin rugăciunile Sfintei Eufrosenia, în momentul în care a ajuns în dreptul moaştelor ei. După ce s-a făcut sănătoasă, a absolvit o şcoală sanitară post-liceală, s-a cununat cu un tânăr din Moldova, Dumnezeu le-a dat un copil, iar acum sunt în Italia.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre stăruie cu deosebire asupra întăririi noastre în credinţă, îndemnându-ne să nu ne arătăm fricoşi în lupta cu diavolul. ,,De aceea credincioşii nu se cuvine să se înfricoşeze. Căci toate meşteşugirile lor sunt nimic în faţa harului lui Hristos… Deci numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, dispreţuindu-i pe aceştia şi netemându-ne deloc de ei. Ci cu cât mai mult încearcă să ne facă acestea, cu atât mai mult să ne încordăm nevoinţa împotriva lor, căci mare armă este împotriva lor viaţa dreaptă şi credinţa în Dumnezeu. Căci se tem de post, de priveghere, de rugăciuni, de blândeţe, de linişte, de neiubirea de argint, de neiubirea de slavă deşartă, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenii, de nemâniere şi, în primul rând, de dreapta credinţă în Hristos a nevoitorilor’’. Cuvintele acestea de îndemn şi încurajare ni le-a lăsat Sfântul Antonie cel Mare, cel care a vieţuit în pustia Egiptului şi a îndurat multe ispite diavoleşti, chiar agresiuni fizice ale demonilor dar, cu harul lui Dumnezeu, s-a arătat biruitor peste toate. 

La curaj ne îndeamnă, peste veacuri, şi Sfântul Părintele nostru Ioan Gură de Aur: ,,Dar să nu vă temeţi, să nu vă ia frica. Vegheaţi doar, şi se va face ca o vrabie… Dacă vrem, Dumnezeu ne-a dat putere să călcăm peste el cu picioarele’’. Mai aproape de vremea noastră, Sfântul Nicodim Aghioritul ne-a lăsat şi el un temei de biruinţă în lupta noastră cu puterile întunericului, într-o carte folositoare de suflet, Despre vrăjitorie, în care ne-a scris aşa: ,,Aşadar, de ce vă temeţi, creştini, de diavolul care nu poate să vă facă nicio silnicie? Mai degrabă diavolul trebuie să se teamă de voi, deoarece voi sunteţi îmbrăcaţi cu toată armura şi armele lui Dumnezeu’’ (p. 68-69).

Despre armele lui Dumnezeu, postul şi rugăciunea, tocmai am auzit când s-a citit Evanghelia Sfântă şi puţin mai în urmă, la începutul acestui cuvânt. Dacă mergem de la Sfânta Biserică purtând în inimi şi minţi aceste mult folositoare cuvinte, am şi pus începutul biruinţei noastre. Suntem în Sfântul şi Marele Post al Paştilor. Ne vom lăsa dezarmaţi? Ne vom purta ca nişte dezertori fricoşi? Vom lăsa deoparte postul şi rugăciunea sfântă? Vom dispreţui sfintele cuvinte ale Mântuitorului? Doamne fereşte, să nu fie! Socotesc a fi foarte potrivite cuvintele Sfântului Apostol Iacov (4, 7) scrise prin anul 62 de la Naşterea Mântuitorului: ,,Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi’’.

Diavolul şi demonii lui sunt îngeri care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au căzut din slava cerească. Aşa cum există îngeri căzuţi, sunt şi oameni căzuţi din harul lui Dumnezeu. Între aceştia şi demoni s-a creat un fel de simbioză, o conlucrare malefică. Oamenii L-au părăsit pe Creatorul şi Binefăcătorul lor şi s-au făcut slujitori ai diavolului sau al marelui arhitect al universului, cum mai este el numit de o seamă dintre ei. Fără lucrarea acestora, puterea diavolului ar fi mult mai redusă.

În zilele noastre ne confruntăm cu răutatea acestor slujitori satanici, ajunşi în poziţiile cheie ale lumii, pe care vor să o conducă după nebunia lor. Lucrarea lor tinde să-i despartă pe oameni de Dumnezeu şi apoi să-i târască spre osânda cea veşnică a iadului. Diavolul a născocit acea pandemie falsă, care serveşte ca pretext antihriştilor spre a batjocori şi înrobi toate făpturile lui Dumnezeu. Vedem bine că vor să extermine cea mai mare parte a populaţiei globului prin diverse mijloace perfide, vaccinul ucigaş fiind unul din ele. Şi acestora trebuie să le stăm împotrivă, fireşte, cu mijloacele non-violente pe care ni le pune Dumnezeu la îndemână. Biruinţa finală a acestei lupte va fi de partea Bisericii noastre,  şi aici nu poate exista îndoială. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

Ziarul ,,Lumina’’ din 9 ianuarie 2012 ne aduce interesante informaţii despre noua Lege a Sănătăţii, aflată, zice-se, în dezbatere publică. Mi-a atras atenţia următorul text: ,,Cardul naţional de sănătate, care urmează să conţină toate informaţiile privind calitatea de asigurat, date medicale precum grupa de sânge, predispoziţia la alergii sau avizul pentru donarea de organe, este cuprins şi în proiectul noii Legi a Sănătăţii. Acesta va conţine, pe lângă numele şi prenumele asiguratului, un număr de identificare, altul decât codul numeric personal, un cip pe care vor fi trecute şi alte date medicale, cum ar fi grupa de sânge, dacă respectiva persoană este alergică sau dacă ia medicamente anticoagulante. Posesorul cardului va trebui să prezinte actul la doctor, la spital sau la farmacie, iar toate serviciile medicale vor fi înregistrate în sistemul informatic al casei de asigurări… Identificarea persoanei se va face pe baza amprentei digitale, iar pe card va exista un device, urmând ca pacientul să se autentifice cu amprenta. Dacă asiguratul este reticent, atunci va putea folosi şi un cod PIN’’.

Aşadar, după ce am fost umiliţi cu codul numeric personal, asemenea deţinuţilor din lagărele de concentrare naziste, suntem iarăşi batjocoriţi cu nou cod numeric. Numele primit la Sfântul Botez, ca şi numele de familie moştenit de la părinţi, nu mai contează. Contează numărul. Cu câţiva ani în urmă s-au introdus paşapoartele biometrice cu cip, apoi permisele de conducere, cărţile de identitate pe care nu mai sunt înscrise numele părinţilor. La început s-a auzit glasul Bisericii prin protestul Înaltpreasfinţitului Bartolomeu de la Cluj. Izolat, dar s-a auzit. Acum nu mai protestează nimeni. Suntem în plină dictatură biometrică. Mai mari lumii doresc un control strict asupra tuturor oamenilor. Se recurge la şantaj şi ameninţare. Cel care va refuza cardul de sănătate, nu va beneficia de servicii medicale, chiar dacă este contribuabil la fondul de sănătate. Va fi lăsat pur şi simplu să moară. Această lege a sănătăţii este un nou pas spre însemnarea oamenilor cu semnul antihristic pomenit în Cartea Apocalipsei (13, 16-18).

Ce urmează, ne-au spus duhovnicii Bisericii noastre. Toate datele conţinute pe actele enumerate mai sus vor fi concentrate într-unul singur, într-un cip implantat pe mâna dreaptă sau pe frunte. Acum când distrugerea sistemului medical e în plină desfăşurare, Ziarul ,,Lumina’’ ne linişteşte: ,,Declararea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2012 drept Anul omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor coincide cu un an crucial pentru reforma sistemului sanitar românesc’’. Nu e o simplă coincidenţă. Totul e gândit şi făcut ca să coincidă. Bunul Dumnezeu să ne păzească!

Presbiter Iovița Vasile

Frați și părinți, fiindcă am fost învredniciți, cu harul lui Hristos, să săvârșim Sfintele Paști, iarăși ne întoarcem la lucrările noastre, când muncind, când amintindu-ne de Patimile cele de viață făcătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar că Paștele a trecut nu înseamnă că a trecut de la noi și amintirea lui, ci noi să avem pururea sub priviri mântuitoarele Patimi, răstignirea, îngroparea, învierea, pentru ca, prin ocuparea cu acestea, să nu fim cheltuiți de patimi. Iar dacă vreodată, din nebăgare de seamă, suntem prinși, repede să privim din nou la Răstignitul Iisus, Domnul slavei, și îndată va răsări tămăduire sufletelor noastre. Fiindcă și odinioară Israel, când era mușcat de șerpi, privind la șarpele de aramă, se tămăduia. Căci știți că gândurile rele mușcă precum niște șerpi, vărsând venin în suflet, pe care trebuie să îl scoatem afară cu toată sârguința, atunci când se întâmplă, pentru ca nu cumva amânarea să facă mai cumplită rana.

Vedeți că primăvara este producătoare/ ațâțătoare de sânge: Trupul poftește împotriva duhului, și duhul împotriva trupului, și sporirea unuia devine pierzania celuilalt. Să privim cu măsură, așadar, la hrană, la băutură, la somn sau la orice altceva, dar nu ca să asuprim sufletul, ci să purtăm biruința asupra trupului. Căci cel ce aleargă în stadion nu este proclamat biruitor dacă aleargă o cursă sau două, ci dacă săvârșește cele două îndoite curse. Și noi, așadar, să nu ne mulțumim că ne-am nevoit în Postul Mare sau la Cincizecime, ci dacă nu vom avea întreaga noastră viață în luptă, nu vom scăpa de cursele diavolului, nu vom lua cununa biruinței.

Prin urmare, o, fraților, să luptăm încă lupta cea bună, să asudăm și mai mult pentru virtute, și mai mult să ne omorâm trupul, și mai mult să ne supunem trupul, încă și mai mult să alungăm patimile, purtând totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus , având totdeauna în noi înșine osânda morții. Căci și noi vom muri negreșit, precum și părinții și frații noștri, și ne vom muta de la cele de aici și ne vom duce în locuri străine și vom vedea vederi pe care niciodată nu le-am mai văzut. Și înfricoșător este ceea ce se spune și plin de uimire și de spaimă pentru cel ce are minte. Așadar, să fim pururea cutremurați și înfricoșați, păzindu-ne simțurile noastre, de la auzirea deșartă, de la vederea vătămătoare, de la parfumuri femeiești, de la orice îndeletnicire rea, cu totul să ne aducem prinos lui Dumnezeu, pentru ca, bineplăcându-I Lui, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”

(Sfântul Teodor Studitul, Cateheze către ucenicii săi. Cateheza 1, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia)

Selecție și editare: Ana H.

Doamne ajută! Cuvintele și învățăturile celor câțiva părinți mărturisitori, care au rămas în aceste vremuri, sunt, precum razele soarelui (Luminătorul cel mare, lăsat nouă de Dumnezeu), care se arată printre dârele de otrăvuri care acoperă cerul, încontinuu.

Este exact cum spuneți sfinția voastră; vizibil și palpabil s-au pogorât peste noi vremurile din urmă, dar Dumnezeu nu ne va părăsi nici o secundă, dacă nici noi nu-L vom trece la locul doi, pe lista sufletului.

Cei care s-au rupt de Biserica Lui Hristos, în urmă cu secole, (papistașii), au trecut oceane, spunând că se duc să-L mărturisească locuitorilor de acolo….în fapt, i-au exterminat și le-au luat pământurile, clădind Babiloane, Sodome și Gomore, iar, mai nou, dorind să fie stăpânii întregii lumi – fără omenire, asupra căreia au demarat exterminarea prin orice mijloc.

Tristețea cea mare a adevăraților creștini ortodocși, este legată de marea lepădare a fraților noștri de Dreapta Credință, motivul pentru a-i ține încontinuu în rugăciunile noastre, pentru luminarea minții lor și întoarcerea la Hristos.

Un Neam, cel Romanesc, care trăiește de mii de ani pe pământul dăruit de Dumnezeu, care n-a atacat, n-a exterminat, n-a capturat pământuri străine, cum ar fi dacă s-ar întoarce la Dreapta Credință?

Cu noi este Dumnezeu! Mulțumim, binecuvântați, părinte Vasile!

Ana H.

Domnul și Maica Domnului să vă binecuvanteze.

Presbiter Iovița Vasile

,,Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?’’(Marcu 8, 36-37). Cine studiază cu atenţie istoria scrisă, constată că toate imperiile care s-au perindat în lume au fost clădite pe sânge şi teroare. Cei care le-au întemeiat au dus războaie absurde, nimicitoare şi au subjugat prin forţă popoare întregi, având ambiţia nebunească de a stăpâni lumea. Acest lucru este valabil pentru imperiul roman, care a căpătat o întindere nemaiîntâlnită. Pe unde au ajuns, romanii şi-au impus nu numai stăpânirea administrativă, ci au răspândit şi religia lor deşartă şi mincinoasă a zeilor, care, în fapt, erau demoni. Aşa au venit în conflict ireconciliabil cu Biserica lui Hristos, pentru că membrii acesteia nu-şi trădau Mântuitorul, alegând mai bine să moară. Aşa s-au născut persecuţiile împotriva lor, în care mulţi s-au încununat cu cununa muceniciei. Trecerea vremii ne arată că biruitori au fost cei care L-au mărturisit pe Hristos, iar sufletele persecutorilor s-au pierdut în adâncimile iadului. Imperiul s-a prăbuşit, în vreme ce Biserica a rămas şi nu va fi biruită nici de porţile iadului. La ce le-a folosit cezarilor romani stăpânirea lor atât de mare?

Mai aproape de zilele noastre, am avut imperiul sovietic comunist. Ştim cine au fost cei care au ,,fericit’’ lumea, născocind comunismul. Naţiunea, căreia le aparţin, ar trebui să şi-i revendice. Ideologii comunişti şi-au propus să şteargă numele lui Dumnezeu de pe faţa pământului, pentru ca ei să ajungă stăpânii lumii. Susţineau cu fervoare că sistemul comunist se va întinde peste toată faţa pământului. Dumnezeu a arătat că aceşti nebuni nu erau decât nişte bieţi muritori, care au refuzat să-şi cunoască nimicnicia. Visurile lor demente s-au spulberat, iar sufletele lor s-au dus în chinurile iadului.

Ultimul imperiu al istoriei va fi cel instaurat de antihrist, numit de Cartea Apocalipsei (13, 1) ,,fiara care se ridică din mare’’. Dumnezeu va îngădui ca acest tiran să stăpânească vremelnic, adică trei ani şi jumătate, peste tot pământul. Mântuitorul ne spune că blestematul antihrist va institui un regim de teroare nemaiîntâlnită. Dumnezeu va avea grijă de aleşii Săi şi va scurta acele zile, pentru cei aleşi. Încă de-acum vedem aceste cuvinte împlinindu-se, căci toată lumea îşi dă seama că, realmente, zilele, lunile şi anii s-au scurtat, însă puţini înţeleg şi explică cu adevărat acest fenomen. Sfârşitul este ştiut, căci Dumnezeu nu ne lasă în neştiinţă: imperiul se va prăbuşi şi antihrist se va pierde în iad.

Iubite cititorule, multe lucruri folositoare putem noi învăţa din lecţiile istoriei, dacă vrem şi suntem receptivi. Dumnezeu ne-a lăsat istoria scrisă tocmai ca să ne dăm seama ce preţ ar trebui să punem noi pe mântuirea sufletelor noastre şi cât de înşelătoare sunt măririle şi stăpânirile veacului acestuia.

Presbiter Iovița Vasile

Sfinţii lui Dumnezeu nu încetează a lucra binele nici după mutarea lor din viaţa aceasta pământească. În 11 aprilie 1868 Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a dus la Domnul. În 13 aprilie s-a săvârşit Slujba de Înmormântare a calugărilor pentru acest Sfânt din Biserica românilor de un sobor avându-l în frunte pe Mitropolitul Ţării Româneşti, Nifon.

Ceea ce relatează cărţile noastre bisericeşti s-a întâmplat începând cu anul 1950. Un oarecare Nică Drăgan, din comuna buzoiană Lopătari, a fost operat şi a rămas paralizat. A fost purtat prin multe spitale, însă medicii se arătau sceptici din pricină că nervii bolnavului erau aproape morţi. Ştiinţa medicală nu-i mai dădea nicio şansă. Soţia nu-l mai îngrijea. Cei doi copii au făcut tot ceea ce au putut. În cele din urmă a fost dus la Sfânta Mănăstire Cernica, ca să ceară ajutorul Sfântului Ierarh Calinic. Suferinţa lui ajunsese în al optulea an. Cu lacrimi s-a rugat Maicii Domnului şi Sfântului Calinic. Dintr-o dată a simţit o căldură în corp şi nervii au început să lucreze. N-a trecut mult şi şi-a recăpătat graiul. A început să strige de bucurie în biserică, spre mirarea celor prezenţi.

A doua zi s-a făcut Sfântul Maslu cu şapte preoţi şi bietul om se simţea din ce în ce mai bine. Când s-a ajuns la al şaselea Sfânt Maslu, bolnavul a simţit că unul din preoţi l-a săltat uşor de umeri şi i-a spus: ,,Scoală-te şi mergi!’’ S-a ridicat şi s-a îndreptat spre Sfântul Altar. Preoţii au înţeles că trebuie să-l împărtăşească. Când a primit Sfânta Împărtăşanie, a simţit iarăşi o căldură, trupul i s-a întărit şi din acel moment a putut să umble singur. Sfântul Calinic îl ridicase din neputinţa sa!

Aproape un an a stat acest om la Mănăstire, apoi a plecat pe picioarele sale, trecând pe la alte mănăstiri să mulţumească Bunului Dumnezeu şi Sfântului Calinic pentru darul nepreţuit de care s-a învrednicit.

Iubite cititorule, această minune s-a scris de oamenii Bisericii şi eu am rezumat-o, cât am putut, pentru ştiinţa şi binele nostru al tuturor. Dacă vreun cunoscut, prieten sau cineva chiar din familia ta ajunge în stare de neputinţă, în care medicina nu mai are nicio putere, nu lăsa să se aştearnă deznădejdea. Îndrumă-l spre Mănăstirea Cernica, la Sfântul Calinic, ori spre altă Mănăstire în care se găsesc Sfinte Moaşte. Sfântul căruia îi vei cere ajutorul nu va întârzia să aducă vindecare celui neputincios.

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Moise Arapul a profeţit, zicând că în zilele cele de pe urmă ale veacului al şaptelea şi jumătate, viaţa monahicească se va defăima cu totul şi monahii nu vor mai ţine socoteală de mântuirea sufletului. Ei vor umbla prin mijlocul tulburărilor şi al gâlcevilor, întunecaţi, fără nici un folos şi leneşi, neîngrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiţi de patimile păcatului, pentru că de acolo de unde l-au ars pe satana nevoitorii cei dintâi, tot aşa şi el are să ardă şi să pârjolească. Şi de unde s-a biruit, va birui şi el pe monahii cei leneşi şi defăimători. Unde a sporit dreptatea, acolo vor prisosi mai mult păcatul şi fărădelegea, pentru că se va răci dragostea multora şi monahii vor petrece prin mijlocul lumii şi al mirenilor fără frică, cu mâncări şi băuturi, amăgindu-se de poftele trupului, prin deşertăciuni, în necurăţii şi fapte ruşinoase.

În acele zile va fi urâciune, zavistie, sfezi şi bătăi până la sânge în mănăstirile de obşte, tot asa şi în lavre unde nu este (viaţă) de obşte, din răutatea unuia asupra celuilalt; şi pentru că s-au defăimat Sfintele Canoane şi nevoinţa cea duhovnicească, se vor pune egumeni și stareți oameni neîncercați în fapta bună, fără credință, nepricepuți, de niciun folos și simpli, nedeosebind binele de rău, leneși, fără fapte bune, grijindu-se numai de cele pămantești, purtandu-se cu neruținare în slujbe.

Răpind cu sila egumeniile, cu daruri, şi neştiind să înveţe şi să povăţuiască turma şi frăţimea, neştiind că ei sunt chip şi pildă de folos pentru cei care urmează fapta bună şi neînţelegând că ei au să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecăţii pentru turma lor. Şi din pricina nepăsării egumenilor care nu poartă grijă de turmă, se vor pierde, se vor osândi nu numai cei leneşi şi trândavi, ci şi fraţii cei cu viaţă bună şi înfrânaţi.

După aceea, robul lui Dumnezeu, Moise, a văzut că nor şi vârtej, negură întunecoasă şi ispite foarte înfricoşătoare au venit asupra monahilor din partea de la miazănoapte, căci îi alergau pe monahi şi cinul cel monahicesc se împrăştia de blestematele erezii.

Sileau pe mulţi să lepede hainele monahiceşti şi să se însoare. Atunci, putini nevoitori care vor fi încercaţi ca aurul si argintul in cuptor în necazuri multe, în prigoană şi strâmtorare, se vor lămuri. Şi câţi se vor afla încercaţi şi vor birui atâtea ispite înfricoşate, se vor preamări şi se vor preaslăvi şi se vor cinsti de Dumnezeu mai mult decât acei care au răbdat căldura şi zăduful zilei şi gerul nopţii.

După aceea a văzut robul lui Dumnezeu, Moise ca a trecut larma aceea a necazurilor şi ispitirilor şi prigoana acelor înfricoşate erezii şi s-a făcut linişte. Şi, dupa ce vor trece câţiva ani, iarăşi se va dispreţui ceata cea ingerească a monahilor şi vor veni iarăşi ispite asupra lor, mai multe si mai silnice. A văzut că monahii vor petrece împreună cu călugăriţele şi împreună cu pofta cea rea va veni şi tirania, căci şi cei ce nu vor voi, se vor batjocori cu sila.

Preoţii se vor spurca prin păcatul desfrâului şi preotesele lor vor preacurvi, asemenea şi ei vor preacurvi cu altele. Atunci va veni mânia cea mare a lui Dumnezeu şi va distruge tot neamul cel viclean şi-l va trimite în focul cel veşnic.

Deci, fericiţi vor fi câţi nu se vor pleca la cea mai mare fărădelege a necurăţiei, care este mai silnică şi mai gravă decât uciderea, ci se vor împotrivi şi vor mustra faradelegea ca Sfântul Ioan Botezătorul, şi vor stărui mustrand amestecarea de sânge. Şi vor fi ucişi de cei prea fărădelege, spurcaţi şi prea necuraţi oameni din vremea aceea şi apoi se vor odihni în sânul lui Avraam, Isaac şi Iacov, al preaslăviţilor Patriarhi, şi vor locui în Impărăţia Cerurilor cu toţi Sfinţii, bucurându-se şi veselindu-se, de care (bucurie) să ne învrednicească Dumnezeu şi pe noi, cu darul Lui cel Sfânt. Amin.

Ce responsabilitate enorma are un preot! Înfricoșător acest lucru. de-aceasta Sfinții Părinti fugeau de preoție… mare lucru e preoția, mare plata, dar și reversul medaliei e pe măsură!

Ereticii îi prigoneau pe ortodocşi pentru a fi pomeniţi ca episcopi. „Și pentru ce a fost această schingiuire? pentru a-l sili pe ascetul lui Hristos să-l pomenească pe el ca episcop.” (Epistola 51 către fiul Navcratie)

Călugării care le dau mirenilor exemplu de comuniune cu ereticii vor purta răspundere pentru pierzania acestora. „Sarcina monahului este să nu admită nici cea mai mică inovaţie în Evanghelie, astfel încât în caz contrar, dându-le mirenilor exemplu de erezie şi comuniune cu ereticii, să nu poarte responsabilitatea pentru pierzania lor.” [Epistola 39. către egumenul Teofil]

Relaţia cu preoţii ortodocşi ce din frică pomenesc episcopi eretici. „Despre preotul ortodox, care de frica prigoanei îl pomeneşte pe episcopul eretic, ţi-am mai răspuns anterior şi voi spune iarăşi: dacă el nu slujeşte împreună cu ereticul şi nu are comuniune cu astfel de oameni, atunci trebuie primit în obşte la psalmodiere, la binecuvântarea bucatelor, şi acestea din iconomie, dar nu şi la Dumnezeiasca Împărtăşanie.” (Epistola 40 către fiul Navcratie)

Ti-am mai răspuns anterior şi voi spune iarăşi: dacă el nu slujeşte împreună cu ereticul şi nu are comuniune cu astfel de oameni, atunci trebuie primit în obşte la psalmodiere, la binecuvântarea bucatelor, şi acestea din iconomie, dar nu şi la Dumnezeiasca Împărtăşanie.” (Epistola 40. către fiul Navcratie]

Hirotoniile episcopului aflat în comuniune cu ereticii devin valabile abia dacă el se leapădă de această comuniune „Preotului şi egumenului le-ai răspuns bine că sunt înstrăinaţi de preoţie cei ce acum sunt hirotoniţi de episcopul ce s-a dovedit a fi eretic, chiar dacă acesta spune că sinodul a fost rău şi noi am pierit. căci de ce el, recunoscând asta, nu fuge de pierzanie, ferindu-se de erezie, pentru a fi episcop al lui Dumnezeu? Atunci şi hirotoniile sale vor fi primite îndată. sau de ce, în timp ce domneşte erezia, egumenul a trimis fraţii la hirotonie ereticească? Aşadar, dacă cel ce a hirotonit s-ar îndrepta, li s-ar îngădui lor îndată să săvârşească cele sfinte; dar întrucât el se află în erezie, pomenind pe eretic, atunci chiar dacă ar şi spune că are un cuget sănătos, nu se poate ca cei hirotoniţi de el să fie adevăraţi slujitori ai domnului.” (Epistola 40. către fiul Navcratie)

Vor plânge amarnic și vor suspina, şi toate acestea din cauza neamului omenesc, care s-a abătut de la Dumnezeul cel Sfânt.

(Preluare de pe Apărătorul Ortodox)

Avva Pamvo l-a trimis pe ucenicul său ca să vindă rucodelia sa. Și facand 16 zile (dupa cum ne spunea nouă) noaptea dormea în tinda bisericii Sfintului Apostol Marcu, si văzind slujba bisericii s-a întors la bătrinul. A invățat inca si citeva tropare. Deci i-a zis lui bătrînul: Te văd fiule tulburat. Nu cumva vreo ispită ți s-a intimplat în cetate? Răspuns-a fratele: Cu adevărat Avvo, intru lenevire cheltuim zilele noastre, în pustia aceasta și nici canoane, nici tropare nu cîntam. Mergind la Alexandria, am vazut cetele bisericii cum cîntau si m-am întristat că nu cîntăm si noi canoanele si troparele. I-a zis lui batrinul: Amar nouă fiule, ca au ajuns zilele in care vor lăsa calugarii hrana cea tare, cea zisa prin Sfintul Duh si vor urma cîntărilor si glasurilor, căci ce umilintă si ce lacrimi se nasc din tropare? Cînd sta cineva in biserica sau in chilie si isi inalta glasul său ca neputinciosii. Ca daca inaintea lui Dumnezeu stam, suntem datori sa stam cu multa umilinta si nu cu risipire, ca n-au ieșit calugarii in pustia aceasta ca sa stea inaintea lui Dumnezeu si sa se risipească si sa cînte cîntari cu viers si să pună glasurile la rînduaială cu mestesug, sa-si clatine mîinile, să-și tîrasca picioarele, ci suntem datori cu frica lui Dumnezeu si cu cutremur, cu lacrimi și suspinuri, cu glas evlavios, umilit, măsurat și smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune.

Ca iata îți zic ție, fiule, vor veni zile cind vor strica crestinii cărtile Sfintelor Evanghelii si ale Sfintilor Apostoli si ale dumnezeestilor Prooroci, stergind Sfintele Scripturi si scriind tropare si cuvinte elinesti. Si se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta Părintii noștri au zis: Cei ce sunt în pustia aceasta sa nu scrie vietile si cuvintele parintilor pe pergament, ci pe hîrtii, ca va să steargă neamul cel de pe urma vietile parintilor și să scrie dupa voia lor, fiindca mare este necazul ce va sa vina. Și i-a zis lui fratele: Asadar se vor schimba obiceiuruile si asezamintele crestinilor si nu vor fi preoti in biserica sa faca acestea? Si a zis batrînul: În astfel de vremuri se va răci dragostea multora și va fi necaz mult. Napadirile paginilor si pornirile noroadelor, neastimparul împăratilor, desfatarea preotilor, lenevirea calugarilor. Vor fi egumeni nebagind seama de mîntuirea lor si a turmei, osirdnici toti si silitori la mese si gilcevitori, lenesi la rugăciuni si la clevetiri osîrdnici, gata spre a osîndi vietile batrinilor si cuvintele lor, nici urmindu-le, nici auzindu-le, ci mai virtos ocarindu-le si zicind: De-am fi fost și noi in zilele lor ne-am fi nevoit si noi.

Iar episcopii in zilele acelea se vor sfii de fețele celor puternici, judecind judecăți cu daruri, nepărtinind pe cel sarac la judecata, necajind pe vaduve si pe sarmani chinuindu-i. Va intra înca si in norod necredinta, curvie, uriciune, vrajba, zavestie, întărîtări, furtisaguri si betie. Și a zis fratele: Ce va face cineva in vremile si anii aceia? Și a zis bătrînul: Fiule, în acele zile cel ce își mintuieste sufletul său mare se va chema în Împărăția Cerurilor.

(Patericul Egiptean – pag. 209 cuv 15)

,,Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert; că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel care ia în deşert numele Lui’’(Ieşire 20, 7). Numele lui Dumnezeu este mai presus de orice nume. Nu sunt graiuri nici cuvinte, ale căror glasuri să preamărească îndeajuns Preasfântul nume al lui Dumnezeu. Numele Lui, rostit cu evlavie în orice limbă a pământului, înnobilează şi sfinţeşte acea limbă. Simfonia cerească, în care miriadele de Îngeri slăvesc numele Preasfinte Treimi fără încetare, ar trebui să se regăsească şi pe pământ, deoarece şi acesta este populat de făpturile lui Dumnezeu. Biserica lui Hristos cântă la fiecare Sfântă Liturghie: ,,Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până-n veac’’, şi glasurile ei se unesc cu glasurile cereşti. Orice învăţătură sfântă şi dreaptă, rostită de slujitorii bisericeşti, este în numele Preasfintei Treimi, a Tătălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, ceea ce incumbă primirea şi ascultarea acelei învăţături.

Puterile iadului nu suferă ca numele Domnului să fie preamărit, după cuviinţă, de toată făptura. De aceea îşi inspiră şi îşi îndeamnă slujitorii lor diavoleşti dintre oameni să aducă grele hule numelui Preasfânt. Şi aceştia işi ascultă stăpânii, mergând de la tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu până la rostirea celor mai josnice cuvinte la adresa Lui. Piaţa este plină de cărţi blasfemiatoare, prin care, cei ce şi-au vândut sufletele, se întrec în a batjocori numele lui Dumnezeu. Orice om de bună Credinţă se cutremură auzind ce poate ieşi din mintea unui om, adus la existenţă, totuşi, de Bunul Dumnezeu.

Vremurile se îndreaptă într-acolo, încât nu va mai fi îngăduit măcar să se pronunţe numele Preasfânt. Sunt timpuri de mărturisire pentru unii şi de mucenicie pentru alţii. Sfântul Apostol Petru a scris pentru învăţarea noastră: ,,Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi, spre ispitire, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin, ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci duhul slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi; de aceia El se huleşte, iar de voi se preaslăveşte. Nimeni dintre voi să nu suferă ca ucigaş, sau ca fur, sau ca făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. Iar de suferă precum un creştin, să preamărească pe Dumnezeu pentru numele acesta. Ci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu; iar dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?’’ (I Petru 4, 12-16).

Presbiter Iovița Vasile

Războiul e o formă de demonizare. Una în care rațiunea se prostituează oferindu-ți motive și justificări în a omorî pe alții. Diavolul a fost ucigaș de oameni de la început. Slugile lui, oamenii căzuți, omoară. 

Prima justificare e aceea că dușmanul vine să te omoare. Legitima apărare. Sună bine. Dar Hristos, Împăratul nostru, s-a rugat pentru cei care L-au omorât. Sinaxarele Bisericii sunt pline de mucenici, acei oameni omorâți pentru că nu au vrut să renunțe la Dumnezeu. 

A doua e apărarea pământului strămoșesc. E legitimă din perspectiva neamului și a dăinuirii lui. Dar Împăratul nostru n-a avut nicio proprietate, niciun pământ, și totuși este Domnul universului. Putem înțelege eroismul apărării țării, dar el nu devine faptă bună. 

Războiul strică mintea și o face ucigașă. E ca în filmele de acțiune în care aștepți cu sufletul la gură și dorești ca personajul rău să moară. Prin asta ești părtaș la uciderea lui, dorești moartea, chiar dacă iluzoriu, si te faci slugă duhului morții. 

Impulsul de a ține cu una sau alta dintre armate e căderea noastră în păcat. Argumentele sunt false. Agresiunea asupra unui stat e rea. Agresiunea unui stat asupra unei minorități naționale e iarăși la fel de rea. 

Tentația noastră de a vedea bine în ucidere e de la cel viclean. 

Noi, creștinii, oamenii lui Dumnezeu, trebuie să plângem războiul, să înțelegem că a apărut ca o cădere morală și distrugere a umanității din oameni, să ne rugăm pentru pace, să plângem durerea infinită a lui Dumnezeu și a celor omorâți fără vină și a celor rămași aici să plângă o viață pe cei omorâți. 

Uciderea nu e niciodată o virtute.

 (Preluare de pe Ziar.com)