Autor: iovita_vasile

Fiind eu, păcătosul şi nevrednicul, în toată viaţa mea cu totul străin de această fericită virtute a tăcerii, gândul mă mustră pentru vinovăţia şi nechibzuinţa mea, încercând să vorbesc despre cele ce eu nu le fac. Dar, fiindcă Sfântul Ioan Scărarul mă îndeamnă la cuvânt, zicând: „Nu fi tăcut fără socoteală ca să nu pricinuieşti altora tulburări şi amărăciuni” şi fiindcă, fără să vreau, mi s-a încredinţat să port grijă şi de sufletele altora, nevoia mă face să ies din limanul tăcerii pentru a trezi prin cuvânt oile cele cuvântătoare ale lui Hristos, de sufletele cărora voi da seamă in ziua Judecăţii de Apoi.

Acelaşi Sfânt, Ioan Scărarul, mă îndeamnă la povăţuirea celor din turmă, zicând: „Când pasc oile, păstorul să nu înceteze a întrebuinţa fluierul cuvântului şi mai ales când oile dorm. Căci lupul cel nevăzut de nimic nu se teme aşa de mult ca de fluierul păstoresc”.
Aşadar, cu toate că mai rodnică este tăcerea decât cuvântul fară roadă, totuşi voi îndrăzni să spun puţine cuvinte despre această minunată virtute care aduce mare folos celui ce o are. Mai întâi să auzim cuvintele dumnezeieştii Scripturi, care zice despre folosul tăcerii că cel ce îşi păzeşte gura şi limba îşi păzeşte sufletul de necazuri. Apoi, fericit bărbatul care n-a alunecat cu gura sa. Şi iarăşi: Din vorbă multă nu vei scăpa de păcat, iar cel ce-şi ţine buzele sale înţelept va fi. De asemenea, cursă tare sunt omului buzele lui şi se prinde de cuvintele gurii sale.

Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi aflăm că tăcerea este „o taină a veacului viitor”. Ea este întreită, deoarece „unii din oameni tac pentru slava oamenilor, alţii tac pentru fierbinţeala râvnei faptelor bune, iar alţii tac pentru că au o oarecare vorbire ascunsă cu Bunul Dumnezeu înăuntrul lor şi mintea lor este atrasă către această tainică vorbire”. Şi iarăşi, arătând că mai mare este cel ce tace pentru Dumnezeu, decât cel ce vorbeşte pentru El, zice: „Altul pentru Dumnezeu toată ziua vorbea şi pe toţi străinii ce veneau la dânsul îi primea, iar altul (adică Sfântul Arsenie cel Mare) în locul acelora a ales tăcerea şi liniştea, căci hotarul liniştii este tăcerea în toate”.

Sfântul Ioan Scărarul zice: „Multa cuvântare este scaun al slavei deşarte, iar tăcerea întru cunoştinţă este maică a rugăciunii şi cel ce şi-a cunoscut greşeala sa a stăpânit şi limba sa”. Apoi, arătând că frica de moarte îl ajută pe om să păstreze şi să câştige tăcerea, zice: „Cel ce s-a îngrijit de ieşire a oprit vorbele şi cel ce şi-a câştigat plânsul sufletului ca de nişte foc se întoarce de la multa vorbire”.

Sfântul Vasile cel Mare, pe când era în pustiul Pontului, a scris prietenului său, Sfântul Grigorie de Nazianz, următoarele: „Dintre toate câte le pot spune despre adăpostul meu, lucrul cel mai de seamă este că, datorită poziţiei care este aici, pe lângă tot felul de roade ce cresc, cel mai dulce rod este tăcerea, pentru că ea mă scapă de neastâmpărul oraşului”.
Iar un bătrân al Patericului, arătând că din dreapta socoteală şi din tăcere cu chibzuinţă omul câştigă înţelepciune, zice: „Tăcerea este maica gândurilor preaînţelepte”. Un altul, fiind întrebat de un ucenic ce este tăcerea şi ce folos are omul practicând-o, răspunde: „Fiule, tăcerea înseamnă a şedea cineva singur în chilie cu înţelepciune şi cu frica de Dumnezeu, ferindu-şi mintea sa de gânduri şi de cugete necuviincioase. O tăcere ca aceasta naşte multe feluri de bunătăţi şi îl păzeşte pe călugăr de săgeţile aprinse ale diavolului, nelăsându-l să fie vânat de dânsele”… Ci ca o pecete a celor arătate mai sus, voi aduce mărturia Sfântului Pimen cel Mare, Egipteanul, care, urmând calea împărătească, a zis: „Cel ce vorbeşte pentru Dumnezeu bine face şi cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea”. Din acest cuvânt se desprinde o învăţătură: atât la vorbire, cât şi la tăcere să avem scopul cel bun, ca amândouă să fie spre slava lui Dumnezeu. AMIN!

(Părintele Ilie Cleopa, Urcuş spre Înviere, Editura Doxologia – fragmente)

Text îngrijit de Sora Gabriela Naghi

Uniunea Sovietică s-a născut din zvârcolirile bolșevice ale Zilei Internaționale a Drepturilor Femeii. Pentru a fi livrată la export ca Sărbătoare Mondială, comuniștii i-au inventat o istorie nouă, mai captivantă și curățată de crime.

Suntem pe 8 martie 1857, la New York. Orașul foșgăie de trecători, vânzători ambulanți, căruțe, biciclete, automobile. Din depărtare se aude un vuiet nelămurit care tot crește. Se apropie. Este o coloană de câteva mii de muncitoare textiliste. Nemulțumite de condițiile de muncă și viață, ele au declanșat greva și acum își strigă revendicările în stradă. Aliniate ordonat, rânduri-rânduri, majoritatea încă tinere, mărșăluiesc cu pumnul drept strâns ridicat spre cer, cu pletele fluturând în vântul călduț al primăverii.

Pe bulevardele largi, însorite, printre buildingurile semețe ale tinerei metropole, cu vocile lor cristaline, dar ferme, cer în cor salarii egale cu bărbații și reducerea programului de muncă.

Așa s-a născut Ziua Internațională a Femeii, din curajul unor proletare bărbate de a spune NU îmbuibaților, rapacilor patroni americani.

Ce tablou încântător! Atâta doar că este fals. Un fals grosolan, plămădit la Paris în redacția publicației comuniste L’Humanité, finanțate de Moscova, sub semnătura militantelor Yvonne Dumont, Claudine Chomat și Madeleine Colin. Un fals care avea să cucerească lumea.

Totuși, cum s-a născut 8 martie?

În realitate, la Congresul celei de-a doua Internaționale Socialiste din august- septembrie 1910, de la Copenhaga, Clara Zetkin, sprijinită de Rosa Luxemburg, propune instituirea unei zile internaționale a femeii. Fără însă a se stabili vreo dată precisă, fie ea 8 martie sau alta.

Născută în 1857 (poate că anul ei de naștere să le fi inspirat pe mistificatoarele de la L’Humanité), nemțoaica Zetkin (Eissner pe numele de fată) este o militantă marxistă și feministă, învățătoare și jurnalistă. Exilată, după ce Bismarck interzice mișcarea socialistă, ajunge în Elveția, leagănul Bolșevismului latent, unde îl cunoaște pe revoluționarul rus Osip Zetkin, al cărui nume de familie îl adoptă, deși nu se mărită cu el.

Alături de prietena ei, poloneza evreică Rosa Luxemburg, Zetkin se numără printre cele mai proeminente figuri ale Ligii Spartacus (Spartakusbund), aripa de extremă stânga a Partidului Social Democrat German, care în 1918 se rupe și formează Partidul Comunist German. Exilată din nou, Clara Zetkin se refugiază în URSS, unde moare în 1933. Cenușa ei este îngropată lângă zidul Kremlinului, alături de rămășițele lui Stalin, Suslov, Kalinin, Brejnev sau Andropov.

Propunerea unei Zile Internaționale a Femeii proletare de către Clara Zetkin a urmărit un dublu scop: confiscarea revendicărilor feministe (vot universal, egalitatea salariilor etc.) de către mișcarea socialistă, dar și contracararea influenței feministelor burgheze asupra muncitoarelor, explică Françoise Picq, specialistă în Istoria Feminismului.

https://4ffabce19bed04e2ba7fb6f317d5dd40.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-40/html/container.html „Li s-a interzis femeilor socialiste să poarte lupte comune cu feministele burgheze. Tradiția Zilei Internaționale a Femeii a fost la început o alegere sectară, pentru care feminismul și socialimul se excludeau”, spune Picq citată de Slate.fr.

Ghioceii pătați cu sânge

Așa va începe Revoluția din Februarie ce se va continua cu Revoluția din Octombrie. Pe 15 / 2 martie ȚarulNicolae al II-lea abdică în favoarea fratelui său, Mihail. Însă haosul nu mai putea fi oprit și acesta renunță la coroană chiar a doua zi. Începea instaurarea comunismului.

Din vâltoarea Zilei Femeii se năștea Uniunea Sovietică. Nimic suav, nimic gingaș. Ghioceii sunt mânjiți de sânge!

În 1921, URSS adoptă 8 martie ca Zi a Femeii, în memoria evenimentelor care au marcat începutul revoluției bolșevice. După al II-lea Război Mondial, ziua de 8 martie este generalizată în tot Lagărul Roșu: Europa Răsăriteană, China, Vietnam, Cuba. Ziua Femeii se impune ca sărbătoare exclusiv comunistă.

Adrian Pătrușcă

(Fragment, preluare de pe ActiveNews)

Se numește Nurofen ultra, se găsește-n farmaciile Sensiblue și e prescris cu generozitate de medici criminali sau inconștienți. E inscripționat cu N, plus două linii frânte.

Un binefăcător a efectuat următoarea operație: cu un cuțit a răzuit substanța de inscipționare și a așezat-o pe o coală de hârtie. Dedesuptul acesteia a mișcat un magnet și s-a văzut clar că substanța respectiva e metalică, deoarece se deplasa după cum era mișcarea magnetului. Odată ajuns în corp, oxidul de grafen se fixează în creier și produce efecte imprevizibile și ireversibile. Nu mai poate fi eliminat din corp, așa încât are rolul unui receptor al undelor 5 G, prin care creierul și comportamentul omului pot fi controlate și dirijate în sensul dorit de criminalul aflat la butoane.

Diavolul este deosebit de inventiv. Slugile sale dezumanizate, sunt la fel. Cei care introduc haosul în lume și provoacă moartea a milioane sau poate miliarde de oameni, folosesc toate mijloacele lor demente pentru exterminarea populației planetei. La noi, se fac cu știrea și voia acestor criminali cocoțați la cârma țării, Iohannis și Ciucă, secondați le leprele fără Dumnezeu.

Până când îi va îngădui Atotputernicul?

Presbiter Iovița Vasile

Războiul din Ucraina, care face parte din mișcarea generală către al treilea război mondial, și toate războaiele, sunt cauzate de marile păcate ale omenirii. Și sunt câteva păcate în special pe care le putem evidenția astăzi, spune IPS Mitropolit Neofit de Morphou al Bisericii Ortodoxe din Cipru.

Înaltul Ierarhul cipriot, cunoscut pentru sinceritatea sa, a fost întrebat recent de canalul de YouTube Salvați și Protejați de ce a permis Dumnezeu războiul din Ucraina.

El a răspuns:

Întrebarea ar trebui formulată diferit. De ce a permis Domnul începutul celui de-al treilea război mondial? Problema ucraineană face parte din al treilea război mondial. Nu este începutul, dar nici sfârșitul. Sunt probleme duhovnicești, dar și politice. Istoria este controlată de Domnul… Mulți oameni văd doar factorul uman, neînțelegerile, acordurile, confruntarea dintre Rusia și NATO, problemele energetice… Acestea sunt componentele umane, dar există și cauze duhovnicești, pe care mi le-au spus personal unii dintre Sfinții contemporani

ÎPS Sa menționează că a vorbit despre aceste probleme cu Gerontissa Galaktia din Creta, care a adormit în urmă cu doi ani, și Cuviosul Efrem din Arizona. El se referă și la Sfinții din secolul al XX-lea pe care i-a citit, printre care și Sfântul Lavrentie de Cernigov, precum și Sfântul Paisie din Sfântul Munte și Sfântul Iacob din Evia, (pe ultimii doi îi cunoștea).

Mitropolitul Neofit relatează apoi o poveste pe care a auzit-o chiar de la Sfântul Iacob din Evia. Sfântul Iacov s-a dus odată să cinstească moaștele Sfântului Ioan Rusul pe insula Evia și a început să-i vorbească Sfântului. Sfântul Ioan Rusul i-a spus că vin mulți pelerini să-i cinstească moaștele, dar puțini credincioși. Oamenii de astăzi sunt plini de lipsă de respect și lipsă de credință și, prin urmare, „pentru a repara această lume, trebuie să existe un război”. Sfântul Iacov s-a speriat de aceste cuvinte și, observând cât de tragică era deja istoria secolului al XX-lea, a întrebat: „Ne trebuie cu adevărat un alt război?” Dar Sfântul Ioan Rusul a răspuns: „Trebuie să înceapă un război. Trebuie să înceapă neapărat un război. Altfel, omenirea nu se va schimba.”

Mitropolitul Neofit explică că era student când a auzit asta de la Sfântul Iacov și l-a întrebat de ce a afirmat Sfântul Ioan Rusul acest lucru. Sfântul Iacov a răspuns: „Pentru că Domnul i-a descoperit aceasta, și anume că generațiile următoare nu vor da naștere copiilor normali, sănătoși, ci unor copii demonici…”

„Și nu a menționat alte motive…”, Motropolitul Neofit subliniază „Și Sfinții pe care i-am menționat puțin mai devreme spun toți același lucru, că generațiile viitoare, dacă Domnul nu intervine, nu vor fi chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Vor avea formă umană, dar în esență cu un suflet mort. O astfel de persoană nu poate deveni un Sfânt. Dacă o societate, dacă omenirea nu mai poate da naștere Sfinților, atunci nu are rost să mai trăiască.”

Și sunt trei păcate mari care au condus la situația noastră actuală în lume, continuă ÎPS Sa.

„Cauza războiului este de natură duhovnicească, nu numai în Ucraina, ci în întregul sistem în care trăim acum. La urma urmei, nu este vorba doar despre componentele noului om al generațiilor viitoare – inteligența artificială, nanotehnologia, microcipurile și toate astea. Ci ar trebui să vorbim și despre propriile noastre păcate, mai ales despre trei dintre ele.”

„Primul păcat, care a înghițit întreaga lume, este vrăjmășia , care nu doar există, ci și pentru că a fost legalizată de către statele lumii… chiar și de către statele ortodoxe. Când păcatul devine lege , atunci Domnul se îndepărtează de om, pentru că acesta nu mai are dorința de a se pocăi.”

„Al doilea păcat despre care au vorbit Cuviosul Părinte din Arizona și Gerontissa Galaktia se referă la perversiunile curviei care apar în căsătorie și în afara ei.”În zilele noastre, nu numai căsătoriile între persoane de același sex sunt răspândite peste tot, ci și pedofilia și ideologia transgender, spune Mitropolitul Neofit.

Al treilea păcat este vrăjitoria, satanismul, astrologia și parapsihologia: „Oamenii moderni preferă energiile vrăjitorilor, sataniștilor, masonilor. Toți acești oameni îl preferă pe diavol în locul lui Hristos.”

Al patrulea motiv, în opinia Mitropolitului Neofit este că liderii Bisericii de astăzi, din întreaga lume, nu vorbesc și nu învață credincioșii despre aceste lucruri. „Când păstorul nu își conduce bine turma, poporul, credincioșii, în mod corect, mai întâi Sfinții se îndeparteaza, îi părăsesc pe oameni, iar apoi Hristos Însuși”.

Și revenind la problema războiului din Ucraina, el afirmă că „acesta este un război în care oamenii din Noua Ordine Mondială vor să întărească toate aceste lucruri rele despre care am vorbit; tuturor acestor metode, ei nu le opun rezistență. Și cine poate rezista atâtor rele? Doar ortodocșii.” Liderii Noii Ordini Mondiale, precum Bill Gates și Rockefeller, „se tem de oamenii care cunosc istoria și de oamenii cu Credință Ortodoxă precum și de sfințenia ortodoxă”.

Ucraina a avut un singur mare profet – Bătrânul Iona – care a prezis tot ce se întâmplă acum, pentru a pregăti credincioșii, afirmă Mitropolitul Neofit. „Ei vor să scindeze Ortodoxia, apoi să o slăbească și, mai mult, să slăbească credinciosul în felul acesta, ca să nu devină Sfânt, ca să nu fie după Chipul lui Dumnezeu. Ei vor să scoată toata energia duhovnicească din om, să-l secătuiască, ca să-l facă să se supună”, în cele din urmă lui antihrist. Și acest lucru se aplică nu doar Ucrainei, ci și lumii întregi, a adăugat în final, Mitropolitul Neofit.

Sursa: https://orthochristian.com/151339.html

Traducerea: Sora Gabriela Naghi

Țipaseră strident sirenele. Ele erau instalate în toate barăcile și în toate încăperile de pe teritoriul zonei, ca să știe toți deținuții, oriunde s-ar afla în acel moment, că e ora să se prezinte la poartă pentru a pleca la lucru, sau că sunt chemați pentru a pleca la lucru, sau că sunt chemați la „linia” centrală pentru verificare. Deținuții știau, după sonerie, când sunt chemați pentru a pleca la lucru, la verificare, și când se dădea alarma pentru lucruri ieșite din comun. Uneori eram treziți din somn în mijlocul nopții și scoși afară din barăci : începea marea cotrobăire a culcușurilor și încăperilor – dacă n-a apărut ceva nepermis, vreun ziar acolo sau vreo careva informație, așternută pe hârtie în câteva cuvinte.

De data aceasta, sirenele au sunat alarma la o oră neobișnuită. Am fost scoși la „linia” centrală și cei din schimbul de noapte. În mare grabă ne-am rânduit toți într-o coloană, câte 5, după cum era regula, așteptăm. Când colo, apar de la cart toți ofițerii, șefii tuturor serviciilor, vin buluc, în frunte cu șeful coloniei. S-au oprit cam pe la jumătatea coloanei rânduite. Ne-au privit tăcuți, erau posomorâți. Am simțit că s-a întâmplat ceva neplăcut. Dar, pe de altă parte, eram obișnuiți să nu ne așteptăm la lucruri plăcute.

– Pușcariași ! ni s-a adresat șeful coloniei cu o voce înfundată și cam tremurândă. A încetat din viață genialul conducător al țării noastre și marele îndrumător al proletariatului din toată lumea Iosif Visarionovici Stalin ! Jos cușmele !

Nici o mișcare.

Șeful coloniei s-a uitat pe rând la șeful de regim, la șeful secției operative, la șeful secției speciale, la șeful serviciului de supraveghere și la ceilalți câți erau acolo, crezând că deținuții n-au înțeles ce s-a țntâmplat pe lume. Și a repetat :

– Pușcariași ! A încetat să bată inima celui mai mare…. și mai iubit… al tuturor timpurilor.

– Să-l ia mama dracului ! s-a auzit o voce din coloană.

– Blestemat să-i fie numele în vecii vecilor ! a mai strigat un pușcariaș chiar din rândul de lângă șefi.

– S-a cârligat tiranul ! Ura !!!

Apoi sute de cușme au zburat în aer deasupra coloanei de deținuți și un strigăt „Ura!” s-a rostogolit, reverberându-se dintr-un capăt în altul al coloniei. Ofițerii s-au privit fugar, pierduți și înspăimântați. Așa ceva nu le fusese dat urechilor lor să audă ! Neprevăzutul îi înfricoșase. Se retraseră cu pas grăbit și dispărură prin ușa cartului.

Sute de deținuți politici, „pușcariași” ce fuseseră chemați urgent la „linia” centrală, pentru a li se comunica o veste tristă – poate cea mai tristă din câte își poate închipui omul ! – săreau în sus, ca smintiții, se îmbrățișau, dansau, plângeau de bucurie, se felicitau cu o moarte pe care o așteptaseră o veșnicie.

Era pe 5 martie 1953, la o colonie din lagărul special nr. 7, dislocat pe traseul Taișet-Lena, în regiunea Irkutsk.

Alexei Marinat

(Preluare de pe ActiveNews)

Vă rog să nu vă întristaţi, să nu vă neliniştiţi, să nu vă lăsaţi influenţaţi de situaţia care domină în lume. Aşa cum se spune în întrebare, într-adevăr, pe omul care trăieşte în lume „viaţa însăşi îl determină la a se risipi în faptă, în cuvânt şi în minte, aşa încât nu poate să păzească toate poruncile lui Dumnezeu.”

Să nu ne dăm peste cap din cauza acestei situaţii. Dumnezeu le ştie pe toate. El este Stăpânul lumii, Stăpânul Bisericii. El le controlează pe toate şi ştie când sunt războaie şi când nu sunt, cine face și cine nu face. Știe toate absurdităţile care circulă astăzi, toate curentele care există şi toate pericolele. Pe toate le ştie Dumnezeu şi pe toate poate să le controleze. Pe toate le are în mâinile Sale şi pe omul Său îl va păzi. Dacă îl lasă pe om, o face ca să păţească un lucru sau altul, să se frământe, deoarece altfel nu-şi va învăţa lecţia.

Am spus şi altă dată că omul se va mântui dacă va conştientiza limitele slăbiciunii lui, capătul slăbiciunii lui, adică exact faptul că nu se poate mântui. Trebuie să ajungă exact la această conştiinţă. Dacă nu conştientizează acest adevăr si nu se smereşte, nu poate să se mântuiască. Şi toate cele cu care ne confruntăm în fiecare zi, cu care ne întâlnim în fiecare zi, sunt cele date omului pentru a se smeri. Ca şi monahul care, dacă nu învaţă această lecţie, nu se mântuieşte.

Să mi se îngăduie aici să spun, fără să condamn pe cineva, că cei dintre monahi merg şi găsesc un părinte duhovnicesc care îi învaţă lecţia smereniei şi a ascultării se pricopsesc. Câţi însă dintre ei nu merg la un părinte duhovnicesc ca să-i ajute, deşi vor să fugă de lume, oricât ni s-ar părea de ciudat, continuă să cultive mândria, încrederea în sine, îndreptăţirea de sine, şi devin batjocura diavolului. Se joacă diavolul cu ei cum se joacă şi cu noi, atunci când credem că dacă am ascultat câteva lucruri, dacă am citit câteva lucruri, ne-am înălţat la nori. În astfel de cazuri te lasă Dumnezeu să cazi, să te zdrobeşti şi, mai mult, să devii batjocura diavolului şi să înveţi să te smereşti şi să ai încredere în harul şi în ajutorul lui Dumnezeu şi nu în puterile şi în virtuţile noastre.

Al doilea lucru, căruia trebuie să-i dăm atenţie este să ne smerim. Este de neconceput ca cineva să cugete smerit, să înveţe lecţia smereniei şi în acelaşi timp să nu se roage, să nu se încreadă în Dumnezeu sau să nu nădăjduiască, sau, căzând, să nu se scoale iarăşi. Este de neconceput, la fel cum este şi să înveţe cineva lecţia pe care o are de învăţat, istoria, de exemplu, fără să deschidă cartea. Cum să înveţe lecţia fără să deschidă cartea? Smerenia are manifestările ei. Cel smerit nu se încrede în sine, ci se încrede în Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta: neîncetat cere mila lui Dumnezeu – ca să ne întoarcem la tema noastră generală, rugăciunea minţii, pe care o poate spune omul oriunde şi oricând.

Ce credeţi că face monahul? În fiecare zi, cu ajutorul stareţului lui şi cu ajutorul realităţii zilnice, în timp ce cade şi iarăşi cade, conştientizează slăbiciunea lui, neputinţa lui. Aşa cum spune Avva Isaac, totul este ca omul să conştientizeze „propria neputinţă, propria slăbiciune”. Asta îl face pe om să strige continuu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi nu de o manieră fatalistă sau deznădăjduit. Dacă cumva zice cineva rugăciunea de o manieră fatalistă, cade şi mai mult. Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, de două ori şi omul începe să se învioreze. Lucrul acesta se vede și aici în lume.

Iese cineva din casă pentru treburile lui şi într-un fel le va scoate pe toate la capăt având rugăciunea minţii în cuget şi altfel se va lupta cu tot ce va întâlni în cale, când nu are rugăciunea şi pleacă de acasă cu un aer încrezător. Într-un fel va face faţă unei ispite atunci când are dispoziţia să se smerească şi altfel când nu o are. Îmi pare rău că nu putem să o mai lungim.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Despre patimi și rugăciunea minții, Editura Bizantină, 2017)

Selecție și editare: Sora Gabeiela Naghi

Sfântul Sinod însușindu-și concluziile din referat hotărăște:

1. Biserica osândește Francmasoneria ca doctrină, ca organizație și ca metodă de lucru ocultă și în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învață pe adepții ei să renunțe la orice credință și adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu rațiunea lor. Ea propagă astfel necredința și lupta împotriva creștinismului ale cărui învățături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulți intelectuali să și-i facă membri și obișnuindu-i pe aceștia să renunțe la credința creștină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, și având în vedere influența însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de așteptat ca necredința să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fața propagandei anticreștine a acestei organizații, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
2. Francmasoneria propagă o concepție despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume și ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
3. Din raționalismul și naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învățământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” și orice educație ce rezultă din credința religioasă și din destinația omului la o viață spirituală eternă. Materialismul și oportunismul cel cras în toate acțiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii și creștinii și Francmasoneria susține că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul și se înalță deasupra celorlalți oameni. Aceasta însemnează că creștinismul nu dă nici un avantaj în ce privește cunoașterea adevărului și dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai dușmanii de moarte ai lui Hristos să fie considerați într-o situație superioară creștinilor din punct de vedere al cunoașterii adevărurilor celor mai înalte și al mântuirii.
5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreștine. Chiar dacă unii adepți nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forță quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci și creștinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare și motive de ordin social când întreprinde acțiunea sa contra Francmasoneriei.
6. Francmasoneria este un ferment de continuă și subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că își face din funcționarii Statului, din ofițeri, unelte subordonate altei autorități pământești decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neștiuți încă nici de ei, având să lupte pentru idei și scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranță în viața Statului și în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna și întunerecul. Împotriva jurământului creștinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dușman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale și al națiunei, sunt următoarele:

1. O acțiune persistentă publicistică și orală de demascare a scopurilor și a activității nefaste a acestei organizatii;
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăția Ortodoxă Română» extinsă pe toată țara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.
   Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.
   De asemenea, le va refuza prezența ca membri în corporațiile bisericești.
3. Preoțimea va învăța poporul ce scopuri urmărește acela care e francmason și-l va sfătui să se ferească și să nu dea votul candidaților ce aparțin lojilor.
4. Sf. Sinod acompaniat de toate corporațiunile bisericești și asociațiile religioase se va strădui să convingă Guvernul și Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desființarea acestei organizații oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din inițiativa parlamentară.

2. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în brosură prin Consiliul Central Bisericesc și se va întrebuința ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.

      Î.P.S. Patriarh prezintă declarația făcută în fața Sa, a delegaților lojei francmasone naționale în frunte cu d-l Pangal, prin care aduc la cunoștință că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient și spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, nationale și creștine. El – d. Pangal – în numele delegaților declară că toți membrii lojelor francmasone naționale sunt buni fii ai Bisericii Ortodoxe.

      Sf. Sinod ia act cu satisfacție de declarația d-lui Ion Pangal și a celorlalți conducători ai masoneriei naționale române, cetită în ziua de 25 Februarie a.c. în fața I.P.S. Patriarh Miron, prin care anunță că această organizație se autodizolvă. Este prin urmare de sine înțeles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat și prin urmare nu mai există.

(Reprodus după ActiveNews)

Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
Odinioară, păcatul a pătruns în raiul cel de sus. Acolo, el le-a spus strămoșilor mei să guste din fructul oprit. Acolo, i-a înșelat; acolo, i-a lovit pe cei înșelați cu moartea veșnică. Acum, el îmi face și mie, urmașul lor, neîncetat, aceeași propunere, ca să mă piardă. Îndată după săvârșirea păcatului, Adam și Eva au fost izgoniți din Rai și așezați în pământul ostenelilor. Eu, urmașul lor, m-am născut în acest pământ al plânsului și al nevoilor! Dar aceasta nu mă îndreptățește în păcatul meu, căci raiul mi-a fost adus aici de către Răscumpărătorul, este sădit în inima mea. Eu am alungat raiul din inima mea prin păcat. Acum, în inima mea este un amestec de bine și rău, o luptă cumplită între bine și rău, o ciocnire a nenumăratelor patimi; în inima mea port chinul care e o pregustare a veșnicelor chinuri din iad. Astfel, în inima mea pot afla iadul sau raiul.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre rugăciunea lui Iisus, în col. Comorile Pustiei, vol. 10, Editura Anastasia, 1996)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

✦ Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea.
✦ Ce a zis Sfântul Antonie cel Mare? “Îndată ce am luat greutatea lucrului şi am aruncat-o asupra mea, liniştea mi s-a aşezat în suflet. Din clipa în care am aruncat greutatea pe altul şi am spus, acesta e de vină şi nu eu, atunci am simţit în mine supărare şi amărăciune“. Iată care este drumul: aruncă vina pe tine, osândeşte-te şi spune “Eu sunt de vină pentru păcatele mele. Dumnezeu a îngăduit asta spre îndreptare, pentru că sunt plin de egoism, şi de aceea mi s-a întâmplat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ şi altele asemenea, trăim în boala egoismului nostru.

✦ Trufia este o boală greu de deosebit pentru că este duhul abia văzut al mândriei. Se arată prin patimi şi cugete, şi doctorul duhovnicesc o zăreşte şi începe să cerceteze pentru a găsi cauza.

✦ Dacă vrem să umilim patimile şi pe diavol, să umilim cugetul nostru, să facem ceea ce e nevoie, ceea ce porunceşte Dumnezeu.

✦ Chiar şi între soţi, când se iveşte scandalul? Când se iscă certurile? Când apar înjurăturile? Când un egoism se opune celuilalt. Zice unul, zice celălalt, şi se face foc şi pulbere, şi familia e aruncată în aer. Ce trebuie să facem în această situaţie? Când unul din ei vede că celălalt e înfuriat, să închidă gura, să se liniştească, să se roage pentru celălalt, şi astfel pacea va reveni.

Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe viteazul, va distruge corabia. Ce face cel cu experienţă? Opreşte motorul şi lasă corabia să meargă după cum o duc valurile. Şi, când marea se linişteşte, porneşte încet motorul şi astfel salvează şi corabia şi echipajul. De aceea e nevoie de înţelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, şi încet-încet să meargă împreună cu valul, să lase egoismul şi strigătele celuilalt să se sfârşească şi, când acela se va linişti, vor găsi rezolvarea neînţelegerii. Aşa trebuie să facă soţii în familie, şi nu numai ei, ci în general oamenii din obşte şi din stat.

✦ Care este cauza certurilor, despărţirilor şi divorţurilor? Egoismul… Când dragostea pleacă, pleacă şi Dumnezeu.

✦ Fără smerenie nici o lucrare nu împrăştie mireasmă. E ca şi când am spune: “nici o mâncare nu este gustoasă dacă nu pui sare“. Dacă nu pui smerenie în lucrarea ta, mică sau mare, nu are nici un sens. Nici gust, nici bună-mireasmă, nici frumuseţe, pentru că nu are în ea conţinuturile potrivite, care vindecă. Căci mândria este otravă, distruge totul, orice conţinut de folos ar cuprinde sufletul, îl otrăveşte, îl anulează definitiv. Vedem lucrări mari ale oamenilor care, neavând smerenie în ele, sunt nefolositoare. Dumnezeu le respinge pe toate.

✦ Fără să ai mândrie, nu-l poţi judeca pe om. Smerenia este aceea care îl scapă pe om. De aceea şi părinţii zic: “faptele lipsite de smerenie nu-l fac pe om fiu al lui Dumnezeu; însă smerenia fără fapte îl face pe om fiu al lui Dumnezeu“.

✦ Nimeni nu poate urca spre înălţimi dacă nu coboară, dacă nu se apleacă, dacă nu îngenunchează, dacă nu este chinuit de preocuparea de a izgoni toate ispitele. Nu e de-ajuns să se cunoască pe el, slăbiciunile şi neputinţele lui, ci trebuie să aibă fapte bune.

✦ Fără smerenie nu înaintăm. Ispitele pregătesc smerenia. Fără ispite nu se câştigă smerenia. Vom trece prin truda şi cazna tăierii propriei voinţe. Ne vom smeri cugetul şi astfel vom urca spre înălţimi. Alt drum nu există. Smerindu-ne ne vom înălţa. Dacă nu ne smerim, vom rămâne jos, în patimi şi neputinţe, şi în acestea vom muri.

✦ Când vin ispitele asupra noastră, să nu ne certăm cu alţii. Să ne întoarcem dioptria înlăuntrul nostru ca să vedem starea noastră scăldată de patimi, de unde începe tulburarea inimii. Când avem lumină, vedem că pricina îşi are izvorul în inimă, în starea plină de patimi. În omul vechi care trăieşte în noi.

✦ Când omul nu rabdă durerea cercetării, a mustrărilor, a tăierii propriei voi, a nesocotinţei, a ironiei celorlalţi, atunci va rămâne în patimi, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea cu limpezime că nu a lucrat cum trebuia pentru mântuirea sa… Fără răbdarea durerii, omul nu se vindecă. Trebuie să răbdăm încercările tămăduitoare ale lui Dumnezeu.

✦ Ascultarea este pentru noi mântuire. Este siguranţă. Omul care ascultă se găseşte în linişte duhovnicească.

✦ Să fim cu luare-aminte la purtarea noastră, să nu fie necuviincioasă, ci să trăim cu cuminţenie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascultare şi binecuvântare. Un vapor nu se scufundă numai din cauza unei rupturi mari, ci şi din cauza mai multor crăpături mici. Aşa şi greşelile mici, când se repetă, devin o greutate mare şi ne scufundă sufletul.

✦ Smerenia se dobândeşte când cerem iertare, când luăm greşelile asupra noastră. Dobândim smerenia când ne spovedim şi primim poveţele duhovnicului. Atunci dobândim şi discernământul, care se naşte din smerenie, iar smerenia este rodul spovedaniei.

✦ Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti. Când nu suferă nici de gelozie, nici de invidie, nici de judecarea aproapelui, nici de obrăznicie, nici de mândrie şi egoism. Doar cel pe deplin sănătos este omul smerit al lui Hristos.

(Sursa: „Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)

Texte îngrijite de Sora Gabriela Naghi

Mulţi Sfinţi Mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: „Cred ceea ce au hotărât Sfinţii Părinţi”. Dacă cineva spunea aceasta, mărturisea! Adică nu ştia să aducă dovezi prigonitorilor pentru Credinţa lor şi să-i convingă, ci avea încredere în Sfinţii Părinţi. Se gândea: „Cum să nu am încredere în Sfinţii Părinţi? Aceştia au avut şi mai multă experienţă, căci erau virtuoşi şi Sfinţi. Cum să primesc eu o neghiobie? Cum să sufăr să hulească cineva pe Sfinţii Părinţi?”

Să avem încredere în Tradiţie. Astăzi, din păcate, a intrat politeţea europeană şi vor să arate că fac binele. Vor să arate superioritatea, dar în cele din urmă merg înspre a se închina diavolului celui cu două coarne. „Să existe o singura religie”, îţi spun, şi le nivelează pe toate. Au venit şi la mine unii şi mi-au spus: „Toţi cei care credem în Hristos să facem o religie”. „Aceasta este, le-am spus, ca şi cum am lua aur de atâtea carate şi toate cele ce au fost separate de el şi le-am amesteca din nou ca să facem una. Este corect să le amestecăm iarăşi? Întrebaţi un aurar: este bine să amestecăm zgura cu aurul? S-a dus atâta lupta ca să strălucească dogma”. Sfinţii Părinţi au ştiut ceva atunci când au interzis legăturile cu cel eretic. Dar astăzi spun: „Nu numai cu cel eretic, dar şi cu budistul şi cu închinătorul la foc şi cu închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca şi ortodocşii să se afle la rugăciunile şi conferinţele lor. Este o prezenţă”. Ce prezenţă? Le rezolvă pe toate cu raţiunea şi justifică cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede că şi problemele duhovniceşti pot intra în Piaţa Comună.

Unii dintre ortodocşi, care pe toate le tratează cu uşurătate şi care vor să facă, chipurile, misiune, convoacă conferinţe cu heterodocşii ca să trâmbiţeze peste tot, crezând că astfel vor propovădui Ortodoxia, dar de fapt făcând împreună cu cei rău slăvitori o salată ecumenică. După aceea stiliştii încep propaganda lor şi apucă în cealaltă extremă. Spun şi hule despre Tainele celor de pe stil nou etc. şi smintesc greu suflete care au evlavie şi sensibilitate ortodoxă. Heterodocşii, pe de altă parte, vin la conferinţe, fac pe dascălii, iau tot materialul duhovnicesc bun ce-l află la ortodocşi, îl trec prin atelierul lor, pun vopseaua şi firma lor şi apoi îl prezintă ca model. Iar lumea ciudată de astăzi este impresionată de astfel de lucruri ciudate, după care se distruge duhovniceşte. Dar Domnul, atunci când va trebui, va ridica din nou un Marcu Evghenicul şi un Grigorie Palama, care vor aduna pe toţi fraţii noştri care s-au smintit şi s-au depărtat de Biserică să mărturisească Credinţa Ortodoxă şi să întărească Tradiţia, pricinuind astfel bucurie mare Maicii noastre Biserica.

Dacă am fi trăit după Sfinţii Părinţi, toţi am fi avut deplină sănătate duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o toţi heterodocşii şi astfel şi-ar fi lăsat înşelăciunile lor bolnăvicioase şi s-ar fi mântuit fără predică. Acum ei nu mai sunt mişcaţi de Tradiţia noastră patristică sfântă, ci vor să vadă şi continuitatea noastră patristică, adică adevărata noastră înrudire cu Sfinţii noştri. Ceea ce se cere fiecărui ortodox este să pună neliniştea cea bună şi în heterodocşi, adică să înţeleagă aceia că se află în înşelare şi astfel să nu-şi odihnească în mod mincinos gândul lor şi să se lipsească atât în această viaţă de binecuvântările bogate ale Ortodoxiei, cât şi în cealaltă viaţă de şi mai multele şi veşnicele binecuvântări ale lui Dumnezeu.

Vin acolo la Colibă unii tineri catolici cu foarte bună intenţie, pregătiţi să cunoască Ortodoxia. „Vrem să ne spui ceva ca să ne folosim duhovniceşte”, îmi spun. „Uitaţi-vă, Ie răspund, luaţi Istoria Bisericii şi veţi vedea că odinioară am fost împreună şi unde aţi ajuns după aceea. Aceasta vă va ajuta mult. Faceţi aceasta, şi altă dată vom discuta mai multe”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 362-364)

Text îngrijit de Sora Gabriela Naghi

Să nu crezi că virtutea în cazul unui creștin înseamnă o viață gingașă și că toată pacea noastră, la urma urmei, constă în aceea de a nu purta niciun război. Că ea este virtutea unui ostaș mărinimos și viteaz, care e întotdeauna înarmat, luptă mereu, rabdă toate relele, necazurile și ispitele ce vin asupra lui fie de la draci, fie de la oameni, fie de la firea lui stricată. Dar nici să nu crezi că în aceste zile ale Postului, când te-ai retras la o parte și ai citit cu grijă aceste deprinderi duhovnicești, au murit toți vrăjmașii tăi sau au aruncat armele sau au pierdut nădejdea de a te câștiga din nou și să te biruiască. Să nu crezi aceasta! Pentru că altceva ne poruncește Duhul Sfânt: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujești Domnului Dumnezeu, gătește-ți sufletul tău spre ispită!” (Isus Sirah 2, 1).

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești. Sfaturi și îndemnuri, Editura Reîntregirea)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Prin ascultare de Părintele duhovnicesc și prin smerenie ne vom izbăvi de toate pedepsele și chinurile. Cel ce păzește acestea neșterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere și necredință față de Părintele și învățătorul său duhovnicesc, se rostogolește jalnic în prăpastia iadului, încă trăind, ca un fiu al neascultării și al pierzaniei.

Cei ce au pus temelie bună, cu frică și cu cutremur, credinței și nădejdii, în curtea evlaviei, și și-au rezemat cu neclintire picioarele pe piatra ascultării de Părinții duhovnicești, socotind cele poruncite de ei ca ieșite din gura lui Dumnezeu, și zidindu-le pe acestea fără șovăire pe temelia aceasta a ascultării întru smerenia sufletului, izbutesc îndată să împlinească această mare și primă faptă: să se lepede de ei înșiși. Căci împlinind cineva voia altuia și nu pe a sa, înfăptuiește nu numai lepădarea de sufletul său, ci și răstignirea față de toată lumea.

Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smerește până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu, asemănându-se Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte, iar moartea, pe Cruce.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Capete teologice și practice, în Filocalia, vol. 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Putem să simțim război duhovnicesc, luptă interioară, zdrobire, dar aceasta nu înseamnă înfrângere, ci biruință! Trebuie să spunem și noi ceea ce au spus toți Sfinții de veacuri: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere!”. Vedeți adevărata mărturisire! „Pentru cuvintele buzelor Tale, Doamne, eu am păzit căi aspre”.
Forma războiului nu înseamnă înfrângere. Este cu neputință! Pentru că, mai întâi suntem ispitiți de diavol, căruia i s-a dat stăpânire ca să ne războiască. De vreme ce pe Însuși Hristos L-a războit! I-au provocat atâtea suferințe, L-au scuipat, L-au înjurat, L-au calomniat, L-au numit „îndrăcit”, L-au bătut până ce L-au răstignit pe cruce, și, acolo fiind, L-au batjocorit!

Și, spune Hristos: „Priviți la Mine! Ceea ce Mi-au făcut Mie, vă vor face și vouă!” . Dacă pe Mine M-au prigonit, pe voi vă vor lasă în pace? Pe Mine m-au numit „diavol”, vouă ce va spune?” Și, în continuare, îi avem pe Sfinții Apostoli, cei pe care Hristos i-a ales și a întemeiat prin ei Biserica universală. Pe toți i-au prigonit foarte tare! Câte au răbdat! Ce închisori! Ce surghiunuri! Ce bătăi! Ce necazuri! Toate acestea vi le spun, Părinților, ca să știți că viața noastră are la temelie iubirea de nevoință, de rea pătimire. Când știm acest lucru, nu ne speriem!
Din această pricină am venit aici, ca să ne luptam cu diavolul! Să îl îndepărtăm de la noi! Este adevărat cuvântul pe care îl spun Părinţii: „Monahul adevărat este acela care îi irită pe diavoli spre luptă!”.
Sunt înfrânți și fug. Apoi îi trage de coadă și le spune: „de ce fugiți? Stați aici să ne luptăm!”. Dacă am fi atenți și am avea ca bază poruncile lui Hristos, pentru că „noi nu ne aparținem nouă înșine”, atunci, pe de-o parte, războiul va veni, pentru că diavolului i s-a dat această putere de a ne lupta; dar toate astea nu creează sentimente de vină, ci sunt prilejuri de a ne încununa, de a fi învingători!

sursa: Mănăstirea Dragomirna

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

„Am văzut şi răsăritul şi apusul multor mănăstiri.

Răsar, când grăiesc conştiinţei poporului prin simplă existenţa lor; şi apun, când această existenţă e pătată de nevrednicia vieţuitorilor lor. De răsăritul sau apusul acestora atârnă încrederea sau neîncrederea ce le mai rămâne oamenilor în forţa de creaţie a creştinismului. E destul să pomenim bisericile şi mănăstirile din Ardeal, înfiinţate de ctitorii de peste munţi, ai căror vieţuitori au ţinut trează în conştiinţă unitatea ortodoxă a neamului. Iar când vitregiile trecutului – urzite de Vatican – le-a dărâmat şi ars, s-au arătat mucenicii.

E un apus frumos.

Acesta ne-a ferit de cel ruşinos, al decadenţei actuale, când mănăstirile şi le desfiinţează călugării.

Aci e cazul de popas. Ce reînfiinţăm, care situaţie?

E frumoasă iniţiativa şi trebuie apreciată, dar fără oameni îndeajuns formaţi, care să conducă cuminte ceea ce se adună la întâmplare, nu se ajunge decât la o situaţie decadentă.

Iată câteva decadenţe:

Sărăcia, cu care uneori se începe o mănăstire, determină cerşetoria, umblatul cu «pantahuza», pretarea la slujbe pe rufărie, taxe pe slujbe – ruşini.

Din diferenţa de zestre, pe care şi-o aduce fiecare, se nasc în obşte atitudini umilitoare, întâietăţi nedrepte – destrămare sufletească.

Oamenii din afară, care ajută prin donaţii mai de seamă, ba şi care n-ajută cu nimic, dacă nu li se are grija, încep să se amestece în treburile interne ale mănăstirii, să învrăjbească obştea şi să se învrăjbească şi între ei înafară – smintelile.

Sănătatea fizică a fiecărui ins în parte trebuie medical şi dinainte ştiută. Aci e un punct gingaş, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiţi în această nevoinţă de o viaţă a sfaturilor evanghelice, decât oameni perfect sănătoşi cu plămânii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sângele şi glandele endocrine. Acestea din urmă, pricinuind oarecare jenă, rămân de obicei la voia întâmplării şi pradă unei păreri cu totul pe dos, mai ales între femei, că încetarea mai devreme a unor funcţii de natură endocrină, ar fi o învrednicire, un preludiu al sfinţeniei. De fapt e o tragedie care bate la uşă: dezorganizarea mintală, în diferite grade, de unde înclinaţia spre exagerări, denaturări, habotnicii, închipuiri, năluciri – toate tulburări psihice din cauze netratate. De multe ori, «înclinaţia spre mănăstire» nu e de fapt o înclinaţie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevărata chemare însă nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de a alege liber acest mod de mântuire nu aruncă ponoase pe celălalt mod de mântuire, al familiei. Infirmii văd în mănăstire: vis, uşurare, litanie, ca să sfârşească în decepţii şi sminteli. Adevăraţii chemaţi văd limpede eroica nevoinţă a desăvârşirii, fără ispita sfinţeniei.

De asemenea e foarte bine să se ştie de la început care e punctul de vedere al fiecărui ins asupra răului. Multe structuri psihice sunt pradă obsesiei răului, a păcatului, a diavolului, manihei asupra trupului şi osânditori ai familiei – obsesii şi interpretări nesănătoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesănătos al minţii sau ducând la el. Speriaţii aceştia se dedau de capul lor la nevoinţe care le ruinează amândouă sănătăţile – nu sunt de nici o treabă în mănăstiri. Iar dacă totuşi sunt primiţi, sub influenţa structurii lor, obştea poate ajunge pradă mâncătoriei, lucrăturilor, viciilor, străini la trapeză şi rugăciune, ba chiar duşmani. Infirmii se fixează pe îngustimi neesenţiale creştinismului, ca de pildă pe amănunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravilă, îngustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai supărări.

Întotdeauna se găsesc vieţuitori de mănăstire, dar foarte arareori se nasc povăţuitorii: stareţii şi duhovnicii. Aceştia trebuie să fie minţi luminate, vederi largi, buni cunoscători ai omului: limpezi în doctrină, îmbunătăţiţi în smerenie şi iscusiţi în dreapta socoteală şi, pe deasupra, structuri cu o fericită îmbinare între iubire şi autoritate. Din câte au ei de făcut pomenesc doar una:

Unificarea sufletească a obştii, ca toţi să fie într-un cuget. E atât de anevoios lucrul acesta dar şi atât de mare, încât atrage prezenţa nevăzută a lui Iisus într-o atare obşte. Iubirea de Dumnezeu şi de oameni, într-o obşte de un cuget, e ridicată de Noul Testament la valoarea de argument al existenţei lui Dumnezeu. Aceasta este ultima Lui definiţie, poruncă şi rugăciune. Iată rostul şi sarcina povăţuitorilor. Ziduri se pot face uşor, gospodărie la fel, adunare de vieţuitori foarte uşor – greutatea‑i la ales. Căci mulţi par buni, luaţi în parte, dar devin răi adunaţi laolaltă – devin ceea ce erau de fapt.

Obştile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povăţuitori cu calităţi, cu cât sunt mai mari cu atât au o viaţă mai scurtă. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire între oameni, chiar puţini, e o dovadă de lucrare dumnezeiască şi, desăvârşit, numai El o poate face.

Deci, ca încheiere a părerilor: decât realizări sortite decadenţei, sub raportul aşezării, al înzestrării şi al componenţei personalului, mai bine fără ele. Căci pietrele, păstrate aşa: moment de culme al trecutului grăiesc mai bine conştiinţei poporului, decât realizările prezente fără nădejde. Nu multe mănăstiri, ci puţine: cât mai puţine, dar cu atât mai bune, şi nu prea mari.”

(Din lucrarea de licență a teologului Ioan Gânsca, ,,Sinteza gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete’’)

Text îngrijit de Sora Pelaghia

 

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,�

ci pentru văzduhul tău liber de mâine, 

ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, 

pentru cântecul tau ţintuit în piroane, 

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,�

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, 

ci ca să aduni chiuind pe tăpşane

o claie de zări şi-o căciulă de stele, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zarzării ei peste tine să-i scuturi, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, 

pe toate ce slobode-ţi ies înainte, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!