Mi-aduc aminte cum în fiecare zi, se pierdea câte unul și-acum care era necazul? Că îi lua la rost, garda. Când cădeai, te duceai trei metri în zăpadă, nu te mai știa nimeni. Te găsea țeapăn acolo. Nu mai vorbesc câți mureau în bordeiele acelea și îi țineau câte două, trei zile „prezenți”, fără să-i declare, ca să le mănânce porția de mâncare, turtoiul. Interesant este faptul că termenul acesta de „turtoi” a străbătut toată Rusia și a ajuns și în România. Tot „turtoi” îl numeam și noi la Aiud. Același orz, același pilaf de orz decorticat, chipurile, aceeași fasole se mânca și în lagărele comuniste din Rusia și în pușcăriile noastre. Același meniu era stabilit de Moscova, peste tot, în tot sistemul penitenciar comunist, rusesc, românesc sau din altă parte. Același sistem medical, cum era în Rusia în 1930, același sistem medical în România, din 1948-1950, până în 1964, aceeași metodă de oprimare și distrugere a omului. Spuneau ei că murea câte unul acolo în celulă și îl țineau câte 2-3 zile ca să-i poată mânca porția. După aceea, îl scoteau pe sală, înghețat tun. Dimineața, când venea numărătoarea îl găseau pe acesta pe sală și întrebau: „Ce-i cu ăsta aici?”. „Păi, a murit!”. „Când a murit?”. „Azi-noapte”. Îl luau, îl duceau în spate, unde era o stivă mare de 20 m. lungime și 3 m. înălțime și îl puneau acolo, peste celelalte (cadavre).
Când se făcea primăvară, un buldozer venea și săpa o groapă mare și adâncă și îi împingea acolo, cu lama, pe toți. Stiva era lângă lagăr, în aer liber, iar trupurile neînsuflețite ale deținuților erau înghețate, toacă. Erau ca o stivă de lemne. Vâjâia noaptea vântul și zăpezile treceau printre trupurile lor, iar tu, care erai închis, te vedeai, mâine, clădit acolo cu ceilalți. De aceea, trăiai cu moartea în față. Aveai permanent această stare și gând la moarte.
Ei, bine, în 1949-1952, găsim același sistem la Aiud. Camera mortuară care avea 8m/10m, era plină. Nu mai încăpeau morții și erau cărați afară cu căruciorul cu doi cai, la cimitirul Aiudului, unde este acum mausoleul. Când intra (un cadavru) prin poarta cimitirului, scotea gardianul o suliță care avea în capăt un ac foarte ascuțit, pe care îl introducea în inimă la fiecare trup, ca să fie sigur că-i mort. Procedura asta făcea parte din instrucțiunile lor. Nu cumva să fie vreun fachir!
La percheziție, când veneau caraliii, îi interesau mai ales sârma și cuiele. Îi interesau extraordinar de mult, pentru că din ele se puteau face aparate de emisie, de transmisie și altele. Așa credeau ei. Noi îi întrebam, câteodată: „De ce căutați, domnule, cu atâta interes, sârme și cuie?”. „Păi cum măi, bandiților? Păi, voi cu o sârmă puteți face și un avion. Cine știe unde comunicați voi…”. „Dar de ce nu stați puțin de vorbă cu noi, domnule sergent major?”. „Măi, banditule, eu dacă stau de vorbă cu tine, tu mă lămurești”. Așa erau instruiți, în niciun caz să nu stea de vorbă cu deținuții. Asta era placa lor de la ședințe. Dacă întrebai ceva care, pe el oricum îl depășea, zicea: „Stai, că am să-ți dau răspunsul, mâine”. Convocau întâi ședință și acolo discutau întrebarea. Apoi se întorcea gardianul și începea: „Anglo-americanii vor un alt război mondial, dar clasa muncitoare îi va sabota la timp”. Așa mergeau, săracii, cu placa aceasta câte o lună de zile. Când am auzit noi și azi, și mâine aceeași poezie, am luat-o și noi prin celule și ne amuzam: „Fiți atenți, clasa muncitoare va sabota la timp!”. Apoi când vedeau ei cum o denaturăm, începeau cu altă lozincă. Aveau o gândire stereotipică.
Tot ce se întâmpla prin lagărele astea mari de la Mânăstârca, Oranki, prin toate închisorile mari de exterminare din Rusia, exact așa se întâmpla și în România. Același „tipic”, aceeași nenorocire în celula deținuților din Rusia din 1930, aceeași metodă cum ne încălzeam și cum dormeam noi, într-o celulă din Aiud, în 1950. Ne adunam grămadă, 3-4 inși și puneam scândurile de pe prici și ne acopeream cu ele. Ce căldură să țină scândura aceea? Unii spun că sistemul comunist de tortură din România a fost uneori chiar mai drastic decât în celelalte State comuniste. Părintele Dimitrie Bejan, de exemplu, făcând o comparație între Rusia și România spunea că gardienii români, din dorința de a părea cât mai fideli sistemului sovietic aplicau pedepsele cu mai multă sălbăticie decât la ruși.
Text selectat şi îngrijit de Dr. Gabriela Naghi
Bunătatea şi simplitatea atrag harul lui Dumnezeu
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.
Cel bun, cel bun şi frumos, care nu are gânduri viclene, atrage harul lui Dumnezeu. Întâi de toate, bunătatea şi simplitatea atrag harul lui Dumnezeu; sunt temeiurile pentru ca Dumnezeu să vină şi să-Şi afle locaş în noi. Dar cel bun trebuie să cunoască şi vicleniile diavolului şi ale oamenilor, deoarece mult se va chinui.
În Sfânta Scriptură cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte limpede despre simplitate şi delicateţe: Iubiţi dreptatea, judecători ai pământului; cugetaţi drept despre Domnul şi căutaţi-L cu inima smerită. Căci El Se lasă găsit celor care nu-L ispitesc şi Se arată celor care au credinţă în El. Într-adevăr, cugetele viclene se depărtează de Dumnezeu, şi de puterea Lui, când Îl ispiteşti, mustră pe cei fără de minte. Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Înţelepciunea lui Solomon 1, 1-4).
Simplitate şi bunătate. Asta-i totul, pentru a dobândi harul dumnezeiesc. Câte taine se ascund în Sfânta Scriptură!
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 235-236
Păcatele cele grele nu cer atâta atenţie ca greşelile mici şi uşoare
Sfântul Ioan Gură de Aur
Diavolul, în răutatea lui, foloseşte multe metode ca să prindă pe oameni. El îşi începe învăluirile prin ceea ce este mai mic. Vedeţi, el voia să-l facă pe Saul să asculte nebuniile Pytonisei, dar dacă l-ar fi sfătuit dintr-odată, Saul n-ar fi luat în seamă sfatul, el care a gonit de la sine felul acesta de femei. Aşa că el a acţionat cu surprindere şi progresiv. După ce n-a ascultat de Samuel şi a jertfit în lipsa lui, Saul a răspuns la imputările care i se făceau: „Din pricina duşmanilor, am fost nevoit”, şi în loc să plângă, cum s-ar fi cuvenit, el se purta ca unul care n-a săvârşit niciun rău. Mai târziu, Domnul a dat porunci împotriva amaleciţilor, pe care Saul le-a încălcat.
Au venit apoi faptele vinovate împotriva lui David, şi aşa, pe nesimţite, treptat, alunecând necontenit, a ajuns la prăpastia pierzaniei şi s-a prăbuşit în ea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnă de la început la uciderea fratelui său, că nu l-ar fi determinat s-o săvârşească. Ci, mai întâi, l-a sfătuit că poate să înfăţişeze lui Dumnezeu jertfe şi mai proaste, zicându-i: „Nu-i aceasta o greşeală”.
Apoi, a aprins în el ura şi gelozia, zicându-i mereu: „încă şi aceasta nu poate avea vreo urmare” După care, a hotărât să-l ucidă şi să-şi tăgăduiască fapta şi nu s-a oprit, până când nu a înfăptuit crima Astfel, de la început trebuie să ne împotrivim. Chiar de-am rămâne la cele dintâi greşeli, nici acestea nu trebuie ignorate. Dar când voinţa nu veghează, răul se măreşte. De aceea, nimic nu trebuie lăsat deoparte, ci trebuie înlăturat de la început. Nu socotiţi doar însemnătatea greşelii, care poate fi mică, ci cugetaţi că de nu veţi lua seama, ea va deveni rădăcina unui mare rău.
Chiar de vă veţi mira, vă voi spune că păcatele cele grele nu cer atâta atenţie ca greşelile mici şi uşoare. Greutatea însăşi a celor dintâi ne face să le înconjurăm, în timp ce greşelile mici, din pricina puţinei lor însemnătăţi, ne îndeamnă la nepăsare; ele nu ne îmboldesc să ne trezim ca să le alungăm, şi în vreme ce lâncezim, ele se fac mai mari cu repeziciune. Este întocmai ca şi în cazul suferinţelor trupeşti. Nimeni nu se aruncă în braţele păcatului degrabă şi dintr-odată. Zace în duhul omului o ruşinare înnăscută, un respect firesc pentru ceea ce este bine. Şi el n-ar putea numaidecât să devină atât de neruşinat, ca să tăgăduiască totul. Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine. Treptat, idolatria s-a furişat în lume, ca urmare a cinstirilor prea mari ce se dădeau oamenilor.
De asemenea, treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii şi celor morţi şi tot treptat a biruit stricăciunea şi celelalte vicii. Vedeţi? Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl linişteşte, zicând: „E un lucru fără însemnătate. Ce rău este să râzi? Ce urmări pot fi?”. In realitate, râsul aduce gustul glumelor proaste, al vorbirilor ruşinoase şi însăşi faptele ruşinoase. Este ţinut de rău cineva că-şi bârfeşte aproapele, că-l asupreşte cu vorbele, că zice rău de el.
Acela se împacă şi zice: „A bârfi nu înseamnă nimic”. Cu toate acestea, vorbirea de rău zămisleşte ură grozavă, duşmănii fără odihnă, ocări nesfârşite. După ocări urmează loviri, după loviri, adesea, ucideri.
Şi aşa, duhul rău ne duce de la micile greşeli la cele mari, şi de la cele mari la deznădejde.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea
Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut
Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat
Poate cineva dintre cei necredincioşi, iubitor de ceartă fiind, ne-ar contrazice, zicând că şi noi în biserici, închinându-ne la icoane, putem fi socotiţi că venim la idoli neînsufleţiţi. Să nu fie să facem noi una ca aceasta! Căci acestea este credinţa creştinilor: Dumnezeul nostru nemincinos lucrează puterile, căci noi nu venim la nişte chipuri pictate, ci, având în minte prototipul zugrăvit, văzând nevăzutul prin zugrăvirea văzută, Îl slăvim ca fiind prezent. Dar nu credem ca unui Dumnezeu Care nu este, ci ca Unuia Care este cu adevărat. Dar nici în sfinţi, ca şi cum nu ar fi, ci ca unii care sunt şi trăiesc la Dumnezeu, fiindcă duhurile lor sunt sfinte şi cu puterea lui Dumnezeu ajută celor vrednici care au nevoie.
Căci este scris: „Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut”, mărturisire şi frumuseţe înaintea Lui, sfinţenie si mare cuviinţă întru sfinţenia Lui. „Iar dumnezeii neamurilor sunt demoni şi lucrul mâinilor oamenilor”. De aceea, şi cei ce cred în ei unul pe altul spre nimicire s-au adus. Căci au vărsat sângiuri în ucideri, prin furt şi vicleşug, corupţie şi necredinţă, tulburare şi jurământ strâmb, zarvă neorânduită, uitarea harurilor, spurcarea sufletelor, schimbarea rânduielii fireşti, neorânduiala căsătoriilor, adulterul şi desfrâul. Căci religia idolilor fără nume este în bogăţie, pricina oricărei răutăţi a veacului, începutul şi capătul ei. Căci fie bucurându-se înnebunesc, fie profeţesc mincinos, fie trăiesc cu nedreptate, fie îndată se jură.
Căci cei ce cred idolilor neînsufleţiţi pun jurăminte rele, să fie nedreptăţiţi nu suferă. Căci din ambele părţi le vin acestora pedepsele. Căci nu puterea celor ajutaţi, ci pedeapsa celor ce păcătuiesc urmează călcării de lege a necredincioşilor şi nedrepţilor. Că rău au crezut despre Dumnezeu, ataşându-se de demoni şi, jurând cu nedreptate, au dispreţuit cuvioşia.
Hristos, Dumnezeul nostru, cel blând şi adevărat, îndelung răbdător, a chivernisit toate câte a făcut cu milă, căci ale Lui sunt toate şi Lui I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 101
Unde vedeti minunea daca observati?Ii tineau 2-3 zile in celula morti ca sa le manance turtoiul.In imbacsirea din celule mortul din a doua zi incepe sa puta.Nu se pomeneste nicaieri ca mortii a treia zi puteau ingrozitor.Nu v ati prins caera vorba de sfinte moaste?
Si daca s ar desprinde Biserica Ortodoxa Ukraineana de patriarhul Kiril nu greseste pentru ca s ar desprinde de un patriarh eretic,desi veti vedea ca tot acest patriarh eretic Kiril se va trezi la ortodoxie.Resetarea Bisericii va fi si aceasta in sensul ca un numar semnificativ de ierarhi si patriarhi se vor trezi la ortodoxie.Cum?Nu stiu daca imi ajunge timpul sa va spun.Ce potsa va spun pe moment e ca falimentul economic,saracia totala si generala nu va duce la disparitia crestinismului,ortodoxiei.Va spunem din experienta ca rezultatul va fi tocmai inversul.Asa ca oculta nu a lovit unde trebuie ci va intari randurile crestine ortodoxe,va consolida Biserica .Daca amageau cu iluzia bunastarii ii mai credeam dar pe moment ce ei vin cu imputinarea populatiei,cu infometarea,cu teroarea stirilor inspaimantatoare ei nu fac altceva decat sa puna caramida peste caramida la zidirea Bisericii lui Hristos si nu va iesi decat exact inversul pe care si-l doresc.Crestinismul il distrugi numai daca il imbuibi si il tii in lux si in puf;cum ai inceput sa-i strangi cureaua,sa l chinui,sa l fugaresti,sa i iei tot nu i faci decat un mare bine,il intaresti,ii faci palate frumoase.
Astăzi, torționarii și odraslele lor sunt răsplătiți cu pensii speciale s.a privilegii, cu funcții speciale, nici acum nomenclaturiștii nu au loc de Sf închisorilor, institutul wiessel și acum luptă cu înverșunare împotriva Sf închisorilor prin intermediul lui Alexandru Florian membru marcant UTC înainte de 89
La fel strigoiul CTP redactor sef la scânteia înainte de 89 cu spume la gură nu mai conteneste cu atacuri asupra bisericii și a mișcării legionare, și al Sf închisorilor
Merita vazut.
https://fb.watch/dpO8SsHsB3/
Cuviosul Părinte Petroniu Tanase: Cuvântare la Înălţarea Domnului la Cer
Dacă s-au împlinit 40 de zile de la înviere, Mântuitorul Hristos S-a arătat pentru ultima dată ucenicilor Săi. I-a învăţat îndelung, le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile şi le-a poruncit să meargă să înveţe toate neamurile învăţătura cea nouă a Sfintei Evanghelii. Apoi i-a scos afară din Ierusalim şi s-au urcat pe muntele Măslinilor. Şi ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de la ei şi S-a înălţat la Cer. Şi un nor L-a ascuns de la faţa lor… Aşa S-a înălţat Domnul la Cer, cu mâinile întinse spre binecuvântare, căci El este Domnul sfinţeniei şi a toată binecuvântarea, care necontenit ne trimite noian de binecuvântări şi numai printr-însul ne vine toată binecuvântarea.
Nu întâmplător, Mântuitorul Hristos a mai rămas după înviere pe pământ câtăva vreme împreună cu ucenicii Săi. Aşa cum nu îndată după moarte a înviat, deşi la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, ci a stat în mormânt până a treia zi, ca să ne încredinţeze că a murit cu adevărat; tot aşa şi după înviere a mai petrecut 40 de zile pe pământ, arătându-Se adesea ucenicilor şi încredinţându-i prin semne şi minuni că a înviat cu adevărat.
Şi aşa cum, după naşterea Sa din Fecioară, Pruncul Iisus a fost dus la templu la 40 de zile, după rânduiala Legii; tot la 40 de zile după învierea din morţi, ca după o a doua naştere, Domnul Hristos Se înalţă ca să intre în Templul cel mai presus de ceruri.
Lucruri mari şi preaslăvite! Atunci, la naştere, Dumnezeu se arată pe pământ cu trup omenesc, iar acum îl vedem cu trup omenesc înălţându-Se la Cer şi şezând pe tronul Dumnezeirii; atunci Dumnezeu era smerit şi necunoscut, ţinut în braţe de Mamă ca un prunc, acum Se Înalţă întru slavă, înconjurat de Heruvimi şi Serafimi, ca un Stăpân al cerului şi al pământului.
Să mergem şi noi, fraţilor, cu duhul la Muntele Măslinilor, ca să vedem priveliştea cea minunată a Înălţării Domnului la Cer şi să ne îndulcim cu sufletele din negrăita şi slăvită Înălţare pe care o prăznuim astăzi.
Dacă privim la icoana înălţării Domnului, vedem pe cei 11 ucenici, având în mijloc pe Preacurata Maica Domnului, cu feţele mâhnite şi uitându-se întristaţi după învăţătorul iubit, Care se ducea de la ei. Şi cum să nu se mâhnească ei, care abia îşi veniseră în fire, după spaimele şi lucrurile înfricoşate care se întâmplaseră la patimile, răstignirea şi moartea învăţătorului lor? Şi acum, tocmai când aveau mai mare nevoie de prezenţa Lui, Domnul Se înalţă la Ceruri, lăsându-i sărmani şi nedumeriţi!
Poate că şi în mintea unora dintre noi se va fi ivit această nedumerire: De ce oare Domnul nu a mai rămas pe pământ şi S-a înălţat la cer? Poate că lumea nu s-ar fi înstrăinat aşa de mult de la calea adevărului, dacă L-ar fi văzut mai departe printre oameni făcând minuni şi dacă I-ar fi auzit sfânta şi dumnezeiasca Sa învăţătură!
La această nedumerire ne răspunde simplu una din cântările pe care le-am auzit la slujba Înălţării şi care zice aşa: „Plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai Înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru…” (Condacul).
Iată două pricini pentru care S-a înălţat Domnul: a plinit rânduiala cea pentru noi, adică Şi-a încheiat lucrarea pentru care venise pe pământ, şi apoi a unit cele pământeşti cu cele cereşti.
Aceste pricini sunt foarte însemnate pentru noi şi se cade să stăruim puţin asupra lor.
Care a fost oare rânduiala pe care Domnul a împlinit-o faţă de noi pe pământ? Ştim că înainte de întruparea Domnului lumea zăcea întru întuneric şi în umbra morţii. Cea mai mare parte a omenirii se închina la idoli, se afla în robia păcatului, nu cunoştea calea mântuirii. De aceea, naşterea Domnului pe pământ a fost pentru omenire ca o „lumină mare”, a răsărit lumii lumina cunoştinţei. Cu cuvântul şi cu fapta Sa, Domnul Hristos S-a arătat pentru lume Cale, Adevăr şi Viaţă; ne-a arătat drumul pe care să mergem, ne-a învăţat adevărul pe care să-l ţinem, ne-a dăruit viaţa cea veşnică. De acum omul ştie tot ceea ce este necesar pentru mântuire, nu mai rătăceşte întru întunericul necunoştinţei.
Mai mult, înainte de întruparea Domnului, omul, din pricina păcatului neascultării, se afla sub blestem şi un perete de netrecut se ridica între Dumnezeu şi om. Domnul Hristos, însă, S-a făcut pentru noi blestem, a luat asupra-Şi tot păcatul omenesc, S-a împovărat cu ruşinea şi cu vina noastră, pe care le-a spălat cu preasfântul Său sânge, cu patimile de ocară şi cu moartea ruşinoasă pe Cruce. Prin aceasta, a surpat zidul despărţirii, a omorât moartea şi a deschis iarăşi cerul cel încuiat.
Şi nu numai cu Dumnezeu erau oamenii învrăjbiţi, ci şi între ei: poporul evreu socotea spurcat pe tot cel ce nu era de un neam cu dânsul. Şi Domnul Hristos a îndreptat şi această neorânduială. El ne-a învăţat că toţi oamenii suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Tată Ceresc şi supuşi uneia şi aceleiaşi Legi dumnezeieşti, Legea Dragostei, care nu face deosebire între om şi om, între prieten şi duşman; dragostea care merge până la a-ţi pune sufletul pentru aproapele şi a te ruga pentru vrăjmaşi, precum ne-a arătat Domnul cu însăşi pilda vieţii Sale.
Ne-a luminat, ne-a înfrăţit între noi şi ne-a împăcat cu Dumnezeu, iată rânduiala cea duhovnicească, pe care a împlinit-o Domnul Hristos venind pe pământ şi întrupându-Se pentru noi.
Apoi, precum am zis, Domnul a unit cele pământeşti cu cele cereşti. Cum s-a făcut aceasta? Pentru ca să ne mântuiască, Domnul Hristos a luat trup omenesc, cu totul asemenea nouă în afară de păcat; S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria şi S-a făcut om, precum mărturisim în Simbolul credinţei. Acest trup omenesc, însă, Domnul l-a luat nu numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor. În persoana lui Hristos s-au unit pentru totdeauna firea omenească cu firea dumnezeiască. Cu trupul pe care L-a luat Hristos la întrupare şi cu care a pătimit şi a suferit moarte, cu acest trup a înviat şi cu el S-a Înălţat la Ceruri. Taina aceasta este necuprinsă de mintea omenească şi are o covârşitoare însemnătate pentru noi oamenii. Cu adevărat, în persoana dumnezeiască şi omenească a lui Hristos cerul şi pământul s-au unit pentru vecii vecilor.
Prin Înălţarea Domnului la Cer cu trup omenesc, firea omenească a intrat în însăşi sânurile Sfintei Treimi. Dumnezeu-Omul şade de-a dreapta Tatălui nu numai cu firea dumnezeiască, ci şi cu firea omenească; Stăpânul cerului şi al pământului este deopotrivă Dumnezeu şi Om, şi prin aceasta însăşi firea omenească stă pe tronul dumnezeirii şi ia parte la conducerea lumii. Iată de ce Înălţarea Domnului este pricină de mare bucurie. Pentru că prin aceasta firea omenească este înălţată la cinste dumnezeiască şi cel ce nu era vrednic mai înainte nici de pământ, acum a ajuns în cer şi are parte la conducerea lumii. Cerul care odinioară era încuiat, acum îşi deschide larg porţile, ca să intre Împăratul Slavei, Dumnezeu-Omul şi cale bătătorită s-a deschis de la pământ la Cer. Pe ea a intrat în slavă Domnul Hristos, purtând pârga noastră şi pe ea vor călători toţi oamenii, care ascultă de poruncile Lui. De aceea şi Biserica tresaltă de bucurie şi ne îndeamnă zicând: „Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit Hristos unde era mai înainte”, precum am auzit şi noi la cântările de la slujba Înălţării.
fragment
Părintele Petroniu Tanase
Articol preluat din „Părintele Petroniu de la Prodromu”, Editura Bizantină