Biserica este una şi unică, pentru că ea este trupul Unuia şi Unicului Hristos. Unde nu este Dumnezeul-Om, acolo nu există Biserica, iar unde nu există Biserica, acolo nici Euharistia nu există. În afară acestei identităţi, adică a Bisericii şi a Euharistiei, se află erezia, falsa biserică sau antibiserica. Biserica, prin Dumnezeiasca Euharistie, este unitate sobornicească şi unirea lui Hristos cu credincioşii şi a credincioşilor cu Hristos. Şi în Euharistie şi în Biserică, Dumnezeul-Om Hristos este Unul şi, de asemenea, este “toate şi întru toţi.” (Col. 3, 11).
Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost… romano-catolicii şi protestanţii şi uniţii şi toată cealaltă legiune eretică şi schismatică. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie.
Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeului-Om Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeul-Om în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.
Prin dogmă despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserică şi el, un om, a luat locul Dumnezeului-Om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelaşi timp şi “moartea a două” a papismului iar prin el şi cu el, a oricărui umanism. Totuşi, înaintea Adevăratei Biserici a lui Hristos care de la arătarea Dumnezeului-Om Hristos există în lumea noastră pamîntească ca Trup divino-uman, dogmă despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie, fiindcă nici o erezie nu s-a ridicat atît de radical şi atît de integral împotriva Dumnezeului-Om Hristos şi a Bisericii Lui, aşa cum a făcut papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om.
Nu există nici o îndoială că dogma această este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o răzvrătire nemaivăzută împotriva Dumnezeului-Om Hristos. Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pămînt, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului – numai că nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Şi toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sărmana fiinţă pamântească ce se numeşte om. Acolo unde Îl înlocuiesc pe Dumnezeul-Om Hristos cu omul, fie şi cu cel numit infailibil, acolo se desparte trupul de Cap. Şi după cum din această pricină Biserica dispare de acolo, tot aşa se pierde şi ierarhia apostolească divino-umană şi succesiunea apostolică sacramentală.
(Sfântul Iustin Popovici, +1979, Biserica Ortodoxă si ecumenismul, 2002)
Text selectat, îngrijit şi editat de Distinsa Doamnă Dr. Gabriela Naghi, căreia îi mulţumim şi îi suntem recunoscători pentru multele osteneli, cu vreme şi fără vreme, în câmpul Sfintei Ortodoxii. Vă iubim şi vă preţuim. Doamne ajută!
Nevrednic de numele Mântuitorului Hristos, presbiter Ioviţa Vasile
Pentru cei care s-au lepadat de Hristos,spune Sf.Petru Alexandrinul,de pe urma torturilor(canonul 1 al Sf Petru), primesc iertare,dupa canonul facut,dupa ce au inceput sa se caiasca.In can.2 acelasi Sfant aduce situatia celor care s-au lepadat in inchisori,pana sa ajunga la tortura.Desi in inchisori au avut parte de incurajarea fratilor de suferinta,ei s au lepadat ca sa scape de chinuri.Si in can.1 si in can.2 Biserica arata ca omul cazut,lepadat dar care s a cait dupa aceea,el a suferit din greu pana a se lepada:munci,torturi,jigniri,batai,temnita puturoasa si conditie umana degradanta,amenintari si de aceea trebuie sa avem in vedere slabiciunea firii noastre omenesti,fata de care orice fiinta rationala atat dintre cele ceresti cat si dintre cele pamantesti arata intelegere,iubire,compasiune,fraternitate intru drama vietii celui in cauza,dupa cum spune Sf Scriptura ca nicio picatura de sange varsat nu este in zadar omului credincios,chiar daca in slabiciunea firii sale omenesti a suferit caderea pe care nu si ar fi dorit o.Ce vedem?Vedem ca firea este totusi nestatornica si nu poti garanta tu pt tine suta la suta ca tu cu puterile tale numai,fara a fi ancorat in credinta ferma ca biruiesti toate cu ajutorul lui Dumnezeu,cu chinurile din fata ta ai putea sa nu te lepezi.De aceea,gresesc mult aceia care nu empatizeaza cu slabiciunile omenesti,nu coboara cu picioarele pe pamant,nu cunosc stiinta vietii traite,simtite in suferinta,prigoana,frica si amenintari cu moartea.Asa,sa i aliniem pe toti oamenii ca toti sa ne fie perfecti noua si nu admitem sa cada altul de la Hristos,ca l facem imediat slab si las,iar noi sa cadem cu nemiluita,asta se pricepe oricare.Repede ne dam cu ipoteza,ca ar fi trebuit sa faca asa si pe dincolo,dar a te pune in pielea celuilalt care a fost fugar cand a fost prigonit;a fost izgonit dintr o cetate in alta si numai sufletul lui stie cum si a castigat existenta,e floare rara.Iar in canonul 4 acelasi Sf Parinte glasuieste cum glasuieste in general Biserica:lepadat cu adevarat ramane acela care s a lepadat de Hristos si de numele de crestin din deznadejde,din frica de boala,de moarte,frica de a nu fi degradat social sau ierarhic si nu a aratat cainta pt fapta lui si nici fapte de cainta(canonisire de la duhovnic sau fagaduinta de vreo indreptare).
Astazi intre orele 1-3 dimineata s-a intrerupt si internetul si telefonia mobila.
Magistrala zicere a Maestrului incantator al sufletelor dureroase cuprinse de mlastina acestor vremi de grea cercare.Florin Piersic.
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=3663650913712706&id=140091462735353&sfnsn=mo
Imagini foto si video de la Casin unde am fost in jur de 10 pintre care si un copil https://danielvla.wordpress.com/2021/01/18/video-impotriva-ecumenismului-in-saptamina-de-rugaciune-comuna-bucuresti-2021/
Bunul Dumnezeu sa va rasplateasca pentru osteneala de a fi prezenti la Casin. Zece persoane rostind adevarul sunt mai valorosi decat zece mii de bezmetici dintr-o piata oarecare.
La Oradea Sofronie Drincek se roaga cu fratiorii lui de rataciri online, cel putin asa scria publicatia Bihoreanul
Predica ÎPS Longhin la Sărbătoarea Soborului Sfântului Ioan Botezatorul
https://www.youtube.com/watch?v=807hOLPihxs&ab_channel=BISERICAORTODOX%C4%82dinBUCOVINA%D0%A3%D0%9F%D0%A6%D0%91%D0%A3%D0%9A%D0%9E%D0%92%D0%98%D0%9D%D0%98
Tristețea este strâns legată de ținerea de minte a răului
SFÂNTUL CUVIOS MAXIM MĂRTURISITORUL
Cel care vede chiar urmă de ură în inima lui faţă de orice om şi faţă de orice greşeală a lui, acesta nu-L iubeşte deloc pe Dumnezeu. Pentru că iubirea faţă Dumnezeu nu îngăduie deloc ura împotriva aproapelui.
Să nu spui „nu-l urăsc pe fratele meu” în momentul în care nu vrei să-ţi aminteşti de el. Ascultă ce zice profetul Moise: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui” (Levitic 19, 17).
Tristeţea este strâns legată de ţinerea de minte a răului. Deci, când mintea cugetă la persoana fratelui tău şi simte tristeţe, este vădit că-i ţine răutate, căci „căile celor care ţin minte răul duc la moarte duhovnicească” (Pilde 12, 28) pentru că „fiecare dintre cei care ţin minte răul este călcător al Legii” (Pilde 21, 24).
La vreme de linişte, să nu-ţi aminteşti de cele pe care ţi le-a spus fratele, când te-a necăjit, fie în faţă, fie a spus altuia, şi ai auzit după aceea, ca să nu cazi în patima ţinerii de minte a răului. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 295-296)
Nu pleca urechea la bârfă și nu deschide gura ca să vorbești de rău
SFÂNTUL CUVIOS MAXIM MĂRTURISITORUL
Dacă „cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea” (Iacov 4, 11), iar legea lui Hristos este dragostea, atunci clevetitorul cade din dragostea lui Hristos, nefăcându-se părtaş de veşnica mila. Să nu fie auzul tău ascultând cu dulceaţă limba clevetitorului, nici limba ta grăind ceva împotriva aproapelui în auzul iubitorului de defăimare, ca să nu cazi din dumnezeiasca dragoste şi străin să te afli de viaţa veşnică.
Nu primi (în suflet) batjocura ce se aduce împotriva părintelui tău şi nu-l invita la tine pe cel care îl necinsteşte pe dânsul, ca să nu Se mânie Domnul pentru lucrurile tale şi să te piardă cu totul din pământul celor vii.
Astupă gura celui ce cleveteşte la urechea ta, ca să nu săvârşeşti împreună cu dânsul un îndoit păcat: pe tine obişnuindu-te în patimile ce duc la pieire, şi pe acela neoprindu-l de a fi împotriva aproapelui.
„Iar Eu vă zic vouă, zice Domnul, iubiţi pe vrăjmaşii voştrii, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44)
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute cugetări creştine, Editura Credinţa Strămoşească, 1998, tipărite cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Calinic, Episcopul Argeşului, p. 53)
Când mintea ajunge la culmea rugăciunii, se desparte de cugetările lumii
SFÂNTUL CUVIOS MAXIM MĂRTURISITORUL
Samson se tâlcuiește „soare”, iar Dalila, „ceea ce sărăcește”. A căzut Samson pe coapsa Dalilei, adică partea pătimitoare a plăcerii, și l-a sărăcit de puterea luminătoare a virtuții. Atunci ea a adus un bărbier și briciul și i-a ras cele șapte bucle ale lui. Bărbierul este diavolul, iar briciul este înșelăciunea cu vicleșug, precum este scris: a făcut din vicleșug un brici ascuțit, iar cele șapte bucle reprezintă cele șapte energii ale Duhului după profetul Isaia.
Și când a început să îi crească părul, când a ajuns la pocăință pentru faptele lui, atunci i s-a adus copilul, adică Legea lui Dumnezeu, și îl conduce pe el la stâlpii pe care s-a zidit casa celor de alt neam, aceștia sunt mânia și pofta de care este prinsă orice minte de alt neam. Iar faptul că a murit Samson împreună cu cei de alt neam înseamnă săvârșirea, adică omorârea cugetului trupesc.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 132)
Ce semnificație are apa caldă care se toarnă peste Sfintele Taine?
SFÂNTUL NICOLAE CABASILA
Odinioară, Mângâietorul S-a pogorât după ce toată lucrarea lui Hristos fusese împlinită, iar acum se sălășluiește în cei ce se împărtășesc după ce cu vrednicie Jertfa a fost adusă și darurile s-au sfințit. În rânduiala sfintei slujbe de până acum, s-a înscris în pâine, ca pe o tăbliță, întreaga iconomie a lui Hristos.
L-am văzut pe Dânsul, ca într-o icoană, mai întâi Prunc, apoi dus la moarte, răstignit și împuns în coastă. După aceea am văzut cum pâinea s-a prefăcut în Însuși Preasfântul Trup Care a pătimit cu adevărat și apoi a înviat, S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. După toate acestea, trebuia să se închipuie și sfârșitul lor, pentru ca săvârșirea Tainei să fie deplină, adăugându-i-se această încheiere a întregii lucrări și iconomii dumnezeiești.
Căci, care este rezultatul și urmarea Pătimirilor, învățăturii și faptelor Mântuitorului? Nimic altceva decât venirea Sfântului Duh în Biserică, dacă le privim pe acestea în legătură cu noi. Prin urmare, după cele dinainte, se cuvenea să se înfățișeze, în Sfânta Liturghie și această venire. Ea este înfățișată prin turnarea apei calde în Sfintele Taine. Căci această apă, fiind prin firea ei apă, dar având și căldura focului, închipuiește pe Sfântul Duh, care e numit și apă (Ioan 7, 38-39), dar Care S-a arătat și în chip de limbi de foc când S-a revărsat peste Sfinții Apostoli (Faptele Apostolilor 2, 3), iar momentul acesta din Liturghie amintește ziua Pogorârii Sfântului Duh; atunci S-a pogorât după ce se împliniseră toate cele privitoare la Hristos, iar acum, apa aceasta se adaugă după ce Darurile s-au desăvârșit.
Căci în Sfintele Taine este întruchipată Biserica, deoarece ea e trupul lui Hristos (în parte trup și mădular al lui Hristos) (I Corinteni 12, 27). Odinioară Biserica a primit pe Sfântul Duh după Înălțarea lui Hristos la ceruri, iar acum ea primește darul Sfântului Duh, după ce Sfintele Daruri au fost primite în altarul cel mai presus de ceruri, deoarece ni-L trimite în schimb Dumnezeu, Care le-a primit pe dânsele.
Pentru că Mijlocitorul e același, atunci ca și acum: Însuși Sfântul Duh.
(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 54-55)
Chemarea „Sfintele, sfinților” și cântarea „Unul Sfânt” de la Liturghie
SFÂNTUL NICOLAE CABASILA
Preotul, luând Pâinea cea făcătoare de viață și arătând-o, cheamă la împărtășire numai pe cei ce sunt vrednici să o primească, zicând: „Sfintele, Sfinților!”. Cu alte cuvinte: iată, ceea ce vedeți este Pâinea vieții. Veniți, deci, cei ce vreți să vă împărtășiți dintr-însa, dar nu toți, ci numai cine e sfânt. Căci lucrurile sfinte sunt îngăduite numai celor sfinți.
Însă prin „Sfinți” înțelegem aici nu numai pe cei desăvârșiți în virtute, ci pe toți câți se străduiesc spre desăvârșire, chiar dacă n-au ajuns încă la ea. Nimic nu-i împiedică pe aceștia să se sfințească și ei prin împărtășirea cu Sfintele Taine și să devină sfinți, așa precum și Biserica întreagă se numește sfântă și cum zice marele Apostol al neamurilor, scriind către tot poporul: „Frați sfinți, părtași ai chemării celei cerești” (Evrei 3, 1).
Atunci când preotul strigă: „Sfintele, sfinților”, credincioșii răspund: „Unul (e) Sfânt, unul (e) Domn: Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 11). Ei vor să spună că nimeni n-are de la sine însuși sfințenia, pentru că aceasta nu este rezultat al virtuții omenești, ci toți o avem de la și prin Hristos. Atunci când pui sub soare mai multe oglinzi, toate strălucesc și răsfrâng raze, de ai crede că se văd mai mulți sori, dar în realitate unul este soarele care se răsfrânge în toate. Tot așa și Cel ce singur e Sfânt, răsfrângându-Se în credincioși, strălucește în multe suflete și pe mulți îi arată sfinți, deși Cel cu adevărat sfânt este Unul și singur, întru nimic mai prejos în slavă decât Tatăl.
Pe Dumnezeu oamenii nu L-au slăvit cu slava ce I se cuvine. De aceea spunea El oamenilor, mustrându-i: „Dacă Eu sunt Dumnezeu, unde este slava Mea?” (Maleahi 1, 6). Numai Fiul Său Unul-Născut I-a dat Lui slava cuvenită. Pentru aceea, atunci când era aproape de patimă, grăia către Tatăl: „Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ” (Ioan 17, 4). Și cum L-a proslăvit? Arătând oamenilor sfințenia Tatălui, vădindu-Se Sfânt, ca și Tatăl Însuși. Căci dacă Îl socotim pe Dumnezeu ca Tatăl acestui Sfânt (al Sfinților), atunci strălucirea Fiului este slava Tatălui. Iar dacă ni-L închipuim ca Dumnezeu, față de omenitatea Celui întrupat, atunci vrednicia sau virtutea făptuirii este slava Făcătorului a toate.
(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 53-54)
Îndemnul „toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”
SFÂNTUL NICOLAE CABASILA
După ce am cerut mai întâi „unitatea credinței” și „împărtășirea Sfântului Duh”, ne încredințăm lui Dumnezeu „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră”.
Dar ce este unitatea credinței? Zice Scriptura: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacob 1, 8), numind „îndoielnic” pe omul nehotărât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, șovăind când într-o parte, când într-alta, nu se hotărăște niciodată pentru un singur lucru. Opusul acestei însușiri sunt hotărârea, siguranța, statornicia, care se arată prin unitate. Căci cel ce crede cu tărie, crede într-un singur fel despre orice lucru: sau că e, sau că nu e.
Pe când cel îndoielnic crede când una când alta, ceea ce se vede din însuși cuvântul „îndoielnic” (care vine de la doi). Iată deci ce e unitatea credinței: o credință neclinitită, fără nici un pic de îndoială.
Iar împărtășirea Sfântului Duh înseamnă Harul dumnezeiesc. Se numește împărtășire, pentru că după ce Hristos a surpat prin cruce zidul despărțitor al vrajbei ce era între Dumnezeu și oameni, trebuia ca acei ce odinioară erau străini și n-aveau nimic comun de aici înainte să fie una și să aibă părtășie. Acest lucru l-a împlinit Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Căci de acolo a izvorât oamenilor Harul Sfântului Botez și tot râul dumnezeieștilor daruri, prin care ajungem părtași dumnezeieștii firi, precum spune Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 5).
Cel ce vrea să se dea pe sine, după cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci nevoie atât de unitatea credinței, cât și de împărtășirea Sfântului Duh. Și ne dăm lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi înșine, ci și unii pe alții, căci legea iubirii ne poruncește să ne îngrijim nu numai de noi înșine, ci și de ceilalți.
(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 20-21)
Simbolismul Sfintei Liturghii
SFÂNTUL NICOLAE CABASILA
Taina iconomiei lui Hristos este simbolizată prin însăși Jertfa Sfintei Liturghii. Dar ea este simbolizată și prin cele ce se săvârșesc și se rostesc atât înainte, cât și după Jertfă. Anume Jertfa vestește moartea, învierea și înălțarea Domnului, deoarece cinstitele daruri se prefac în Însuși dumnezeiescul Trup, cu care El a înviat și S-a înălțat la Ceruri. Cele dinainte de Jertfă închipuiesc cele petrecute înainte de moartea Domnului, adică întruparea, ieșirea la propovăduire și arătarea cea desăvârșită în lume, iar cele de după Jertfă amintesc „făgăduința Tatalui”, cum a numit-o Domnul Însuși, adică Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli (Luca 24, 49) și aducerea neamurilor la Dumnezeu și părtășia lor cu El, printr-înșii.
Astfel, întreaga slujbă este ca un curs unitar de istorie sfântă, ce păstrează de la început până la sfârșit armonia și întregimea, încât fiecare din cele ce se săvârșesc sau se rostesc aduce partea sa de împlinire la întregul slujbei.
De pildă, antifoanele, care se cântă la începutul Liturghiei, închipuiesc cea dintâi treaptă a iconomiei lui Hristos; iar cele următoare, adică citirile din Scriptură și celelalte, închipuiesc treapta a doua.
(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 23-24)