Reformarea Ortodoxiei. Biserica Ortodoxa conform Adunarii din Creta, nu-si mai pastreaza aceleasi atribute si nici acelasi mod de raportare la alte biserici, deviindu-se de la dogma Bisericii Ortodoxe, catre erezie, textul ajungand sa vorbeasca despre o cu totul alta biserica.
Noile reguli si modificari dupa care functioneaza Biserica Ortodoxa Romana:
– ajustarea Ortodoxiei la lumea moderna
– modificarea Dogmelor prin adoptarea de texte eretice
– Biserica Ortodoxa este un martor al Adevarului, nu este Adevarul
– transformarea Ortodoxiei, care este una, unica si deplina, intr-o religie, marxista, fara limite clare, dezbinata, nedeplina
– transformarea din Biserica Ortodoxa care se identifica cu Biserica lui Hristos in Biserica care pretinde ca este Biserica lui Hristos
– transformarea din Biserica Ortodoxa care detine Adevarul, Biserica adevarata in Biserica condusa catre Adevar, Biserica, element de adevar.
Andrei F.
Andrei F.
Nu e chiar așa, orice biserică și religie necesită reforme deoarece până la Desăvârșire drumul e lung…
Se poate face o listă cu 90 de puncte pentru orice biserică. Se poate ușor demonstra că bisericile se promovează mai degrabă pe ele decât Adevărul divin pe care nici măcar slujitorii nu îl prea cunosc.
Uite, spre exemplu Hristos consideră că există o singură erezie: lipsa iubirii față de aproape…
Și apropo de context, tot El spune că unde doi sau trei se strâng în numele Meu, acolo e prezent…
Hai să îl ridicăm în slăvi pe Dumnezeu, nu o biserică sau alta. Dacă suntem cu adevărat slujitorii Lui…
Nene,
Dacă vrei să te prostești, fă-o în particular, nu public. Nu vezi cât ești de penibil? Spui niște prostii mai mari decât tine, care totuși ești un om mare. Lasă-ne-n amarul nostru și nu ne ocupa timpul.
Interviu cu Părintele Theodoros Zisis, cel mai mare Profesor Patrolog Ortodox.
Despre nepomenire, Sinodul din Creta și marturia Părintelui Zisis despre împărtășirea continuă cu Trupul și Sângele lui Hristos!
https://www.youtube.com/watch?v=EbafcD8-xz4
Pr. Prof. Univ. Dr. Theodoros Zisis vorbeste despre:
– implementarea ereziei ecumeniste din interiorul bisericii ortodoxe, de catre ierarhia bisericii;
– acapararea inavatamantului teologic ortodox, din Romania, Basarabia, Grecia, de catre ecumenisti si transformarea acestuia in pepiniera de cadre;
– piesa de teatru – ,, Adunarea de 10 zile din Creta”, modificari eretice de texte, presiuni, consecinte;
– acceptarea de catre Bartolomeu, că adunarea lor nu a fost ecumenica si astfel nu sunt obligati sa recunosca cele doua sinoade anterioare: cel din timpul Sf Fotie cel Mare si cel din vremea Sf Grigorie Palama, care condamna papismul, filioque, invatatura despre harul creat;
– ce inseamna pentru Bartolomeu, un sinod ecumenic;
– intalniri pregatitoare cu catolicii si pozitia acestora: ,,Vaticanul va accepta doar documentele pe care le vrea”
– dialoguri si texte adoptate in C.M.B, la Busan, la Porto Alegre, de felul:
,,Nici o Biserica nu poate sa sustina că este Biserica Universala, daca nu este unita cu celelalte biserici”
– toate textele adoptate au fost inutile si nu au influentat un eterodox sa devina orthodox;
– limitele ascultarii mireilor fata de preoti si ale preotilor fata de ierahi.
,,Asculatrea cea rea si neascultarea cea sfanta”- cand este vorba de dogma
– reactii in Grecia si in Muntele Athos dupa Adunarea eretica din Creta
– intreruperea pomeniriii ca forma de protest. Ce se castiga si ce se pierde din punt de vedere pastoral.
https://www.youtube.com/watch?v=WnPZqz97d6o
,,Când suntem nemişcaţi în credinţa noastră, atunci îl avem pe Dumnezeu împreună lucrător cu noi. Şi când Dumnezeu este cu noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.’’
Interviu cu Parintele Profesor Theodoros Zisis
– Unii ar spune astăzi că o viată morală ar fi suficientă şi că adevarul de credinţă contează mai puţin…
– Amintiţi-vă de căderea Constantinopolului în mâinile islamului. De ce a îngăduit Dumnezeu să cadă Constantinopolul? Pentru că ortodocşii au trădat credinţa, în 12 decembrie 1452, deci, iată, numai cu câteva luni înaintea căderii Constantinopolului, s-a făcut liturghie în Sfânta Sofia, ortodocşii şi catolicii împreună.
Se ştie că, după cucerire, sultanul Mahomed a avut o întrevedere cu generalii săi, ca să se bucure de izbândă. Şi cum mâncau ei şi se veseleau, deasupra sultanului, pe perete, s-a arătat o mână.
Sultanul, înfricoşat, a chemat pe toţi înţelepţii săi să tâlcuiască semnul acela, dar nimeni nu a ştiut. Şi atunci au întrebat şi pe Ghenadie Scholarios, care era simplu monah, de altfel singurul din Constantinopol care se opusese ferm unirii cu catolicii. El a cerut răgaz de o săptămână şi le-a zis: „Dacă în răstimpul acesta o să îmi descopere Dumnezeu, o să vă spun”.
Şi Dumnezeu i-a descoperit că palma aceea cu cinci degete răsfirate care s-a arătat deasupra sultanului însemna că dacă în Constantinopol ar mai fi rămas măcar cinci ortodocşi adevăraţi, nu ar fi căzut oraşul.
Şi să ne mai amintim şi că până pe 28 mai 1453 toate încercările sultanului Mahomed al II-lea de a cuceri Constantinopolul au eşuat şi era hotărât să se retragă. In seara dinaintea căderii, 28 spre 29 mai, un cleric musulman a spus însă:
„Nu plecaţi. Până noaptea aceasta am văzut deasupra cetăţii un nor alb, harul lui Dumnezeu care îi apăra pe bizantini. Acum însă norul s-a ridicat. Dumnezeu i-a părăsit. Acum putem să îi cucerim“.
Şi i-au cucerit.
– Este ecumenismul, aşa cum se declară, un mijloc de propovăduire a adevărului credinţei ortodoxe? Sunt voci care spun că suntem datori să fim în mişcarea ecumenică pentru a marturisi poziţia Ortodoxiei…
– Această întrebare este una foarte importantă. Atinge exact esenţa problemei ecumenismului.
Ea naşte alte două întrebări fundamentale.
Prima ar fi: “Până în secolul 20, când a început dialogul ecumenic, Biserica nu a dat mărturia cea bună?”. Toată pleiada de sfinţi care au trăit până atunci, cum au mărturisit ei? Cum se comportau ei cu eterodocşii? Aveau astfel de dialoguri?
Metoda dialogului de astăzi a fost necunoscută Bisericii timp de 2000 de ani. Când o anumită grupare îmbrăţişa o anumită erezie şi când ea prindea putere, Biserica se neliniştea, dar nu făcea cu aceia dialoguri de la egal la egal, ci îi chema la Sinod să îşi prezinte învăţătura lor, iar Sinodul hotăra dacă aveau sau nu dreptate. Sinodul era locul unde se mărturisea adevărul. A existat vreodată în Biserică dialog care să dureze 20-30 de ani? Se cerceta cazul şi, dacă se descoperea o erezie, Biserica lua îndată o decizie.
Cea de-a doua întrebare este:
„Care sunt roadele pretinsei mărturisiri ortodoxe în acest dialog ecumenic?”.
Cei care sprijină acest tip fals de dialog şi mişcarea ecumenică afirmă că participă la acest dialog ca mărturisitori ai adevărului Ortodoxiei, dar sunt sute de exemple când tocmai reprezentanţii ortodocşi au trădat adevărul Ortodoxiei. S-a văzut în acest dialog că întotdeauna rezultatul lui a fost că ortodocşii au dat înapoi şi că nu au mărturisit adevărul, iar dacă vreunul dintre ei a mărturisit adevărul, a fost dat afară din acest dialog. Sunt aleşi să participe doar acei teologi care sunt de acord cu duhul sincretist.
– Mulţi tineri işi fac studiile teologice în Occident, la universităţi catolice sau protestante, şi ajung apoi clerici ortodocşi. Vedeţi vreun pericol în această modă?
– Da. Este un mare pericol. Avem un exemplu din perioada stăpânirii turceşti. Aţi auzit de sfinţii colivazi? Cei trei mari sfinţi colivazi au fost Sfântul Athanasie din Paros, Sfântul Macarie Notara şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Sfântul Athanasie din Paros a fost întrebat de cineva dacă este o idee bună să îşi trimită copilul să studieze în Apus. Era în perioada ateismului şi iluminismului. Şi a răspuns sfântul: „Eu nu pot să vă interzic asta, dar, dacă va merge acolo, există pericolul să se întoarcă ateu”.
Catolicismul şi protestantismul i-au influenţat pe toţi teologii ortodocşi care au mers să studieze în Apus. Au mers în Germania, în Franţa, la Roma şi, minunându-se de clădirile frumoase, de universităţile mari, de bibliotecile imense, s-au simţit complexaţi şi şi-au zis: „Aceste popoare sunt înaintea noastră!”; şi, încet-încet, ortodoxia lor a început să se clatine. Există multe exemple de profesori greci care au studiat în Occident şi s-au întors în Grecia cu altă teologie. Acum scriu cu multă admiraţie despre teologi apuseni, dar fără să înţeleagă esenţa teologiei acelora şi în bibliografiile lucrărilor proprii au plăcerea să treacă multe nume de teologi protestanţi şi nu pe Sfinţii Părinţi. Ba se întâmplă asta şi în predica din biserică. In loc de sfinţi precum Vasile cel Mare sau Ioan Gură de Aur, ei îi citează pe Bultmann şi Kuhlmann! Şi credincioşii îi privesc cu respect, ca pe oameni cultivaţi şi învăţaţi.
Nu e rău să mergi acolo, să cunoşti ce spun teologii apuseni, dar să cunoşti, nu ca să te schimbi, ci ca să ştii să te fereşti de ereziile şi căderile lor. Este foarte bine ca un teolog să meargă în Apus atunci când s-a copt şi când a dobândit un fundament ortodox puternic.
-Ce vom face cand aproape toti episcopii vor deveni ecumenisti?
– Acum 20 de ani se vorbea impotriva C.M.B si a ecumenismului. Dar odata cu trecerea la Domnul a episcopilor batrani, au venit cei tineri, care au majoritatea, un duh ecumenist.
Cand vorbim despre Biserica,nu socotim in funtie de numar, ci dupa continuitate si stabilitate traditiei. Adica, ce au invatat parintii dinaintea noastra, invatam si noi si cei care vin dupa noi. Biserica nu ii are numai pe episcopii prezenti care traiesc astazi, ci si pe cei adormiti, care au trecut la Domnul, iar acestia sunt majoritatea.
Chiar daca toti episcopii ar deveni ecumenisti, daca exista doar un singur credincios, Biserica ramane.
Sf Maxim Marturisitorul era singur, Sf Marcu Eugenicul era singur, Sf Grigorie Palama era singur.
Cand Sf Grigorie Teologul a mers in Constantinopol, a gasit numai 17 laici ortodocsi, nu episcopi, nu preoti.
Cand s-a facut Sinodul II Ecumenic, atunci cand s-au condamnat pnevmatomahii si arienii, au ramas 17 eretici arieni in Constantinopol.
Nu socotim dupa numar. Un singur credincios daca ramane, Biserica ramane.
– La dialogul ecumenic participă astăzi şi credinţa mozaică şi islamul. Ce părere aveţi de dialogul cu ei?
– Aceştia nu cred că Hristos este Dumnezeu. Păi dacă Hristos nu este Dumnezeu, înseamnă că învăţătura Sa e una omenească. Hristos ar fi deci un filosof a cărui învăţătură poate fi trecută cu vederea. Cum nu ne leagă filosofia lui Platon şi Aristotel, aşa nu ne leagă nici învăţătura lui Hristos. Toţi Sfinţii Părinţi spun că iudaismul şi islamul nu conduc către mântuire. Cei care participă la acest dialog au ajuns să spună că şi islamul, şi iudaismul sunt căi de mântuire.
Sfinţii Ioan Damaschinul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama îl numesc pe Mohamed antihrist. In Coran este scris că atunci când Hristos ar fi ajuns în faţa lui Allah, ar fi fost întrebat:
„Ai învăţat Tu că eşti Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu?”. La care Hristos ar fi răspuns: „Eu nu am învăţat aşa ceva. Sunt minciunile Evangheliilor. Ucenicii mei au învăţat asta, nu Eu“.
Vă întreb: „Fără Hristos, Fiul lui Dumnezeu, există mântuire?”.
Şi despre iudaism, dacă iudaismul ar fi condus la mântuire, ce rost a mai avut venirea lui Hristos?
Eu predau patrologie. Sunt foarte mulţi părinţi care au scrieri intitulate: Contra iudeilor, cu o exprimare extrem de dură împotriva lor.
(…)Această perioadă este cea mai grea dintre toate perioadele. Nu ştiu dacă poate fi ceva mai grav decât ceea ce trăim acum.
Adică cei care ar trebui să păzească turma lui Hristos şi să îi gonească pe duşmanii credinţei, tocmai aceştia fie sunt indiferenţi, fie îi ajută pe duşmanii credinţei!
Ştim despre o vedenie pe care a avut-o Sfântul Antonie cel Mare legat de erezia ariană.
L-au întrebat oamenii pe Sfântul Antonie: „Noi ce să facem?”. Şi Sfântul le-a istorisit vedenia sa, care arăta cât de grav era faptul că arienii erau eretici, după care le-a răspuns:
„Feriţi-vă să nu vă molipsiţi şi voi!”.
Acum, când avem de-a face cu erezia ecumenistă, erezie despre care încă oamenii nu conştientizează că este erezie, trebuie ca toţi cei cu sfântă nelinişte pentru dreapta credinţă să îi păzim pe oameni să nu se molipsească de erezie, iar pentru suferinţele, pentru crucea pe care o purtăm în viaţa noastră, să îi mulţumim lui Dumnezeu, căci aşa El ne fereşte de a iubi lumea aceasta. Căci dacă cineva iubeşte lumea aceasta, atunci urăşte pe Dumnezeu (I Ioan. 2,15), ne spune Sfântul Ioan Teologul.
Parintele Profesor Theodoros Zisis: ,,Sunt 16 canoane care ii condamna pe ortodocsii care se roaga impreuna cu ereticii”
,,Dumnezeu ne sta impotriva” – recunoaste un ,,Prea Sfintit”, participant la aşa-numita „Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor”.
,,Redau mai jos un eveniment, care mi-a fost relatat de unul dintre ierarhii noştri, martor ocular, ierarh care, de altfel, mi-a dat şi binecuvântarea de a publica acest text.
In perioada 18-25 ianuarie 2007 a avut loc aşa-numita „Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor”. Programul manifestărilor presupunea rugăciuni comune în fiecare seară, începând cu orele 17, pe rând, în bisericile cultelor participante, în următoarea ordine: „romano-catolici, anglicani, reformaţi, armeni, luterani, greco-catolici şi, în final, la ortodocşi”. Tema Săptămânii de Rugăciune din 2007 a fost textul din Sfânta Evanghelie de la Marcu 7,37:
„Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”.
Interesantă această temă faţă de ce avea să se întâmple…
Rugăciunea comună din biserica ortodoxă a avut loc în ultima seară a Săptămânii de Rugăciune, adică joi 25 ianuarie 2007. Inţeleg că în anii precedenţi, în Săptămâna de Rugăciune, la rugăciunea comună din biserica ortodoxă, reprezentanţii celorlalte culte fuseseră invitaţi să stea în naosul bisericii, în străni. Pentru ca aceştia să nu se mai simtă trataţi ca şi mireni, în 2007 s-ar fi găsit o altă formulă, în care ei au stat în semicerc în mijlocul bisericii, cu faţa către sfântul altar.
Rugăciunea comună consta de fapt într-o vecernie „adaptată” la „exigenţele” momentului.
Slujba vecerniei cuprindea, aşadar, şi o pericopă evanghelică. Citirea Sfintei Evanghelii urma să o facă ierarhul ortodox slujitor, iar textul trebuia ales cu grijă, ca să nu deranjeze pe nimeni.
Ierarhul, îmbrăcat în veşminte, citind din Sfânta Evanghelie, îl reprezintă, desigur, pe Hristos, iar texul ales (Luca 24, 44-52) a fost unul în care Hristos se adresa Sfinţilor Apostoli, zicându-le, printre altele: „Iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu”.
Mesajul se dorea, aşadar, măgulitor pentru musafirii eterodocşi, asemuiţi cumva Sfinţilor Apostoli, însă gândurile Domnului nu sunt ca gândurile oamenilor…
Textul pericopei evanghelice astfel hotărâte, trebuia scos la imprimantă pe o coală de hârtie şi aşezat apoi între copertele Sfintei Evanghelii, pentru a fi citit după rânduială şi cu solemnitatea cuvenită.
Aşa s-a şi făcut. în chip inexplicabil, însă, cel care a scos la imprimantă textul, involuntar, a făcut o teribilă greşeală, în loc de pasajul de la Luca 24, 44-52, a tipărit pasajul de la Faptele Sfinţilor Apostoli 7, 44-52. Nimeni nu a observat eroarea decât ierarhul pe măsură ce citea.
De-acum era însă prea târziu. Nu se mai putea opri şi a trebuit să citească tot textul.
Şi aşa, în loc de măgulitoarea asemuire cu Sfinţii Apostoli, musafirii de faţă au fost mustraţi cu aspru cuvânt:
„…Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi!
Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri?
Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut şi voi acum”.
Şi astfel tema Săptămânii de Rugăciune s-a împlinit deplin, căci Domnul „toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”.
Silviu-Andrei Vlădăreanu