Când Domnul îşi va împlini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârşitul

Suntem mai mici şi mai sărăcăcioşi ca alţii poate, dar mă gândesc şi la cuvântul Domnului care spune că, deși drojdia în aluat este puțină şi mică, dospeşte tot aluatul şi fără de ea pâinea nu se poate face. Tot aşa să nu ne poticnim în privinţa noastră, văzând cât de smerită este Biserica Ortodoxă.

Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede. Avem crâmpeie din măreţia acestei lucrări tainice a lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc acum.

O tradiţie a călugărilor de la Muntele Athos spune că, dacă un suflet se mântuieşte după moarte şi ajun­ge la viaţă, până la douăsprezece generaţii de strămoşi se împărtăşesc din această biruinţă, aş zice a vieţii, primesc ca un şoc de viaţă şi, dacă ei înşişi nu sânt mântuiţi, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică şi în felul acesta: cel care a găsit mântuirea, cel care s-a pocăit, a găsit viaţa. Dacă eu, orişicare eu, găsesc viaţa, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moştenit. Vechiul Testament vorbește de păcatele care se răsfrâng până la a treia generaţie numai (Ieșirea 20, 5). Dar iată că aceşti călugări de la Athos învaţă că până la douăsprezece generaţii de strămoşi găsesc viaţa, deşi păcatul are energii numai până la a treia şi a patra generaţie.

Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Şi cred că noi putem să ne încredinţăm Domnului, că ştie El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noştri n-are aerul că ştie ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă ştie El mai bine. Şi cred că, dacă noi ne trăim smerit viaţa noastră, în sensul adevărat, dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii şi iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegere a aproapelui, înţelegându-l şi în păcatul lui (fiindcă şi eu sunt păcătos şi nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare de a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viaţa asta nu putem să vedem toată măreţia lui Dumnezeu, ne mulţumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem şi mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu şi încredinţarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiind­că şi Domnul, când vorbește despre sfârşitul lumii, spune: „Luaţi seama… să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Şi se va propo­vădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfâr­şitul” (Matei 24, 14). Deci şi noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violenţă. Când Domnul îşi va împlini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârşitul.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 52-54)

Selecție și editare: Gabriela Naghi