Starea de puşcăriaş este una blamabilă în societate şi dispreţul public îl urmăreşte pe bietul om până la moarte. Doar Biserica noastră ţine deschise uşile pocăinţei pentru toţi cei care au petrecut în închisoare, indiferent de gravitatea faptelor săvârşite.
Există numeroase cazuri când, dimpotrivă, starea de detenţie îl înalţă pe om.
Iosif a fost întemniţat în Egipt pentru cinstea şi moralitatea lui. Să rememorăm circumstanţele. Soţia faraonului, mânată de pofte păcătoase, a atentat la curăţia trupească a lui Iosif. Acest drept al lui Dumnezeu nu s-a lăsat atras în mrejele păcatului, a fugit, lăsându-şi haina în mâna acelei femei. Rănită în orgoliu, a spus tuturor că Iosif a încercat să o necinstească. Urmarea? Iosif a fost întemniţat îndată. Dumnezeu însă i-a făcut dreptate, l-a scos din temniţă şi a ajuns să administreze treburile Egiptului în anii grei care au urmat.
Regele lui Israel, Ahab, împreună cu regele Iosafat al lui Iuda au plănuit o expediţie militară. Înainte de a pleca, aceştia au întrebat pe cei patru sute de prooroci mincinoşi ce le stăteau în preajmă, despre deznodământul luptei. Fără excepţie, toţi i-au încredinţat de biruinţă. Mincinoşi fiind, grăiau din cutezanţă proprie, fără să aibă cuvânt de la Dumnezeu. La urmă este întrebat şi Proorocul lui Dumnezeu Miheia. Acesta le dă de înţeles că lupta se va solda cu înfrângerea lor, ceea ce s-a şi întâmplat. Pentru că a proorocit drept, regele i-a dat sentinţa pe loc: ,,Puneţi-l pe acesta la închisoare şi să-l hrăniţi ca în vreme de lipsă, cu puţină pâine şi cu puţină apă, până când mă voi întoarce cu pace’’ (II Paralipomena 18, 26). Regele Ahab a pierit în luptă pentru că a ascultat glasul proorocilor mincinoşi, iar pe Proorocul Miheia l-a supus asprimilor temniţei.
În vremea Sfântului Ioan Botezătorul, rege era Irod, cel care trăia în păcat necurmat cu femeia fratelui său. Sfântul lui Dumnezeu nu s-a înfricoşat de demnitatea regală şi l-a înfruntat pe Irod: ,,Nu ţi se cuvine să o ai de soţie’’ (Matei 14, 4). Pentru că l-a chemat să părăsească păcatul şi să vieţuiască drept, Irod l-a întemniţat, apoi i-a tăiat cinstitul cap, cum bine ştim din cărţile Bisericii noastre.
În Cartea Apocalipsei, Mântuitorul are un mesaj pentru vrednicul Episcop al Bisericii din Smirna. Între altele, i se spune: ,,Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată, diavolul vas ă arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi void a cununa vieţii’’ (Apocalipsa 2, 10).
Numai Bunul Dumnezeu cunoaşte mulţimea celor care au pătimit în temniţe de-a lungul istoriei, pentru ,,vina’’ de a-L fi mărturisit pe Mântuitorul Hrisos. Sfintele moaşte de la Aiud, nerecunoscute de pseudo-ierarhii români, stau mărturie asupra sălbăticiei cu care sataniştii vremii i-au torturat pe fiii Bisericii noastre în anii comunismului.
Să mai spunem că Însuşi Fiul lui Dumnezeu a stat o vreme în temniţă, după cum ni-L înfăţişează o icoană a Bisericii noastre?
Aşadar, temniţa şi asasinatul au fost şi vor fi, în anii terorii antihristice, cele două modalităţi prin care slujitorii diavolui şi vrăjmaşii lui Dumnezeu îi vor pedepsi pe cei care vieţuiesc după Hristos, şi-i vor trece în rândul Sfinţilor Mucenici.
Sfântul Apostol Petru are o minunată pledoarie despre silniciile şi nedreptăţile la care vor fi supuşi fiii Bisericii lui Hristos: ,,Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci duhul slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi; da către aceia El se huleşte, iar de voi se preaslăveşte. Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. Iar de suferă ca un creştin, să nu se ruşineze, ci să preaslăvească pe Dumnezeu, pentru numele acesta’’ (I Petru 4, 13-16).
Presbiter Ioviţa Vasile
In U.K a inceput primele vaccinari, ce mai bucurie mare, si la noi presa fiind in cumea fericirii ca guvidul va deveni istorie
Dupa ce vor muri niste milioane, poate sa inceteze mascarada. Ne promit marea cu sare, numai sa ne vaccinam.
Perioada anilor 1945-1989 va ramâne, pentru totdeauna, o pagină neagră în istoria neamului românesc. Imediat ce a ajuns la conducere, Partidul Comunist a implementat și în România sistemul inuman de organizare al penitenciarelor din Rusia Sovietică. Pe scurt, acest sistem poate fi caracterizat astfel: o teroare sistematică, de factură fizică si psihică, îndreptată împotriva tuturor celor care se opuneau regimului bolșevic și reprezentau o ameninţare pentru sistemul comunist antihristic.
Viaţa din închisorile si temniţele comuniste a fost numită adesea „experiment”, deoarece scopul acesteia nu era atât pedepsirea și îndreptarea unor conduite rele, cât schimbarea minţii, spălarea creierelor, potrivit dorinţei torţionarilor. Inchisoarea a ajuns astfel un instrument de dominaţie politică, aici ajungând toţi cei care se împotriveau, fizic sau verbal, comunistilor aflaţi la conducere : clasa politică interbelică, oameni de cultură din elita intelectuală, militară, culturală, clerici și credincioși de rând.Istoria închisorilor comuniste e complicată și asemenea este și memoria celor care au sfârșit în ele: de la membrii Mișcării Legionare la demnitari antonescieni, politicieni liberali, țărăniști, socialiști, frontieriști, muncitori, țărani chiaburi, avocați, arhitecți, medici, teologi, profesori, ierarhi și preoti și până la oricine nu avea origini sănătoase în ochii regimului impus de Moscova.Istoria închisorilor comuniste este una a suferinței, durerii, torturilor inimaginabile clipă de clipă și morții în chinuri prin înfometare, frig cumplit, boală, lipsa asistenţei medicale, muncă până la epuizare, prin care au trecut peste trei milioane de oameni, de la elevii din Târgșor, până la veteranii ca Vasile Militaru.
Ştim că, prin decretul nr. 6 din ianuarie 1950, au fost arestaţi la ordinul securităţii”cadre active ale partidelor burghezo moşiereşti, vechile structuri de securitate, chiaburii, rudele trădătorilor de patrie, ale spionilor şi ale elementelor duşmănoase care au fugit din ţară, foştii exploatatori (moşieri, bancheri, industriaşi, comercianţi)”.
Numai în 1952 au fost arestate 12 000 persoane, din care 2 000 avocaţi, 400 medici, 500 ofiţeri, 600 comercianţi, 200 ziarişti, 500 ingineri, 850 învăţători, 50 mari proprietari, 800 preoţi, 3 500 funcţionari.
Regimul comunisto-bolşevic nu a fost condamnat niciodată, crimele împotriva umanităţii nu au fost cercetate de către justiţie, torţionarii nu au fost arestaţi(jalnica parodie cu doi dintre supravieţuitorii torţionari nu merită luată in considerare). Patriarhii masoni ai BOR care s-au succedat pe tronul arhieresc nu au canonizat pe niciunul din Sfinţii din închisori, prin rugăciunile cărora mai existăm ca neam pe acest pământ. Suntem vinovaţi cu toţii în faţa Marelui Arhiereu, prin lipsa noastră de mărturisire, nevrednicie și micime, absenţa dragostei și recunoștinţei faţă de cei care şi-au vărsat sângele, iubind pe Hristos, neamul acesta și ţara mai presus decât viaţa.
Cinstirea sfinţilor, chip al bunei-credinţe rânduit de Soborul al Şaptelea Ecumenic, e o faptă absolut necesară pentru mântuirea personală a fiecăruia dintre fiii Bisericii.
Lumea va avea de învățat din experiența temnițelor
„ În temnițe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu și satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile și jumătățile de măsură. Temnițele au scos la iveală forța creștinismului, care este capabilă să învingă acest veac. Lumea va avea de învățat din experiența temnițelor.
Dacă omul obișnuit vede lumina soarelui, cel înduhovnicit vede lumina propriei sale minți, iar la sfârșit vede lumina necreată. Dacă la început omul este mângâiat cu lacrimi, el sfârșește prin răpirea la cer. Dacă la început rugăciunea e rostită, la sfârșit ea e mută, uimitoare, minunată. O astfel de rugăciune nu poate fi uitată, nici părăsită, căci frumusețea ei este fără de asemănare.
Nouă ni s-au deslușit aceste năzuințe în arșița suferinței, pe muchia dintre viață și moarte. Credem că cele ce s-au petrecut cu creștinii aici, în temnițe, sunt o părticică din aluatul unei lumi noi. Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. În acest cadru situăm experiența noastră isihastă.
Numai dacă știm să exprimăm adevărul și să-l impunem în fața oamenilor – convingându-i pe cei nelămuriți și vădindu-i pe cei vicleni și răi – el nu este ținut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care știe să răspundă, ci și prin modul în care știm să-l arătăm.”
Ioan Ianolide 1919 – 1986
Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu
„Mai mult decât oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientând lumea, el împlinește voia lui Dumnezeu, și-i revin mari responsabilități.
Atâta vreme cât „Cezarul” e păgân și necreștin, creștinismul conviețuiește cu el pașnic, respectându-i domeniul, dar păstrând intactă autenticitatea credinței. De pildă, în Imperiul Roman nu s-a făcut nici un compromis de credință în fața Cezarului asupritor, chiar dacă asta a dus la răstigniri și arene cu fiare sălbatice. Deci acei oameni care fac în istorie compromisuri cu păturile politice, ascunzându-se adesea sub amintita învățătură a Domnului, părăsesc defapt și pe Dumnezeu, și pe oameni.”
Valeriu Gafencu 1921 – 1952
„N-a existat, de când este lumea, o mai îndrăzneață uzurpare, o mai completă răsturnare, o mai nerușinoasă falsificare a tot ce are omenirea mai prețios, mai sfânt și mai salutar, decât cea pe care o proclamă și o urmărește astfel bolșevismul. N-a fost împietate, n-a fost rătăcire, n-au fost aberație și primejdie mai mari decât acestea, de a sili Biserica creștină să se întoarcă împotriva lui Hristos, de a sili întreaga omenire să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu.”
Teodor M.Popescu 1893-1973
https://www.youtube.com/watch?v=9QGUTBXgz3g
Una din minunile săvârșite de părintele Efrem din Arizona
„Acum câțiva ani, am avut patru crize epileptice în decurs de opt ore și am avut nevoie de spitalizare timp de cinci zile. Diagnosticul a fost epilepsie sau tulburare convulsivă.
Ceva mai târziu, cu doar câteva luni înainte ca gheronda să treacă la Domnul, în timp ce călătoream către mănăstire [Sfântului Antonie din Arizona, n.t.], am avut un alt atac, chiar în avion. După ce am ajuns la mănăstire și am participat la vecernie, m-am așezat la coadă pentru a primi o binecuvântare de la gheronda. Mă chinuiam să merg, nu mă simțeam deloc bine.
De obicei, bătrânul nu vorbea în timpul acestor binecuvântări, dar, când m-am apropiat, el a spus dintr-o dată, cu voce tare: „Po, po, po. . . ” (ceea ce înseamnă „O, Doamne”) și apoi, uitându-se fix în ochii mei, mi-a zis: „Empathia, empathia, empathia”, adică a empatizat cu mine. Stăteam acolo, cu lacrimile curgându-mi pe față, zâmbindu-i, incapabil să spun un cuvânt. Când m-am aplecat să-i sărut mâna, el m-a binecuvântat de trei ori pe cap și mi-a spus: „Katharos!”, adică „curat”.
De momentul acela nu am mai avut nicio criză de epilepsie! Cât de binecuvântat am fost să trăiesc așa de multe minuni săvârșite de acest neprețuit Sfânt!”
Această mărturie a fost confirmată de Sfânta Mănăstire a Sfântul Antonie din Florence, AZ, mănăstire înființată de vrednicul de pomenire, Cuviosul Părinte Efrem Filotheitul.
Traducere după versiunea în limba engleză postată pe pagina fb Fr. Peter Alban Heers
Astăzi, 8 decembrie 2020, se împlinește un an de la adormirea întru Domnul a Cuviosului Efrem Filotheitul.
Să avem parte de rugăciunile sale! Amin
Indemn catre soldatii romani si catre jandarmii romani:nu mai slujiti slugoilor satanei!Ati jurat ca aparati romanul.Ati jurat pentru romani.Nu mai calcati juramantul.Opriti va:
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1479351329121566&id=100011401409797&sfnsn=mo
Eugen Sechila,parintele Rafail Berestov indruma crestinii sa si educe copiii ,tinerii sa foloseasca armele.O singura rugaminte am:daca veti avea in fata imigranti sarmani,sa nu i ucideti.Nu va razbunati pe cei care au chipul lui Hristos dintre ei pt ca e ucidere ,e nelegiuire.Invata i pe egoisti,pe iubitorii de sine ca menirea lor e Hristos-Dumnezeul nostru.Invata i sa gaseasca armonia crestina dintre lupta si credinta.Inaintea armei,cel din fata ta trebuie sa cunoasca Evanghelia din inima ta,altfel munca ta e praf si nimicire.Invata de la ostenii lui Stefan cel Mare:cu cat esti ne-varsator de sange cu atat vei iesi mai luminos,mai biruitor.Leapada spiritul american din armata:cu cat esti mai putin mercenar al cuiva,cu atat pasii se indeparteaza de obiectivul si se apropie de omul in rani.
Atat .
Iata cat de urmariti vor fi CEI CARE VOR LUA VACCINURILE.O spune un om de valoare,precum av.Gheorghe Piperea:
https://www.facebook.com/420223274709970/posts/3719957594736505/?sfnsn=mo
Nu veti mai avea,cred,avocati de-ai vostri.Avocatii vaccinisti ii vor izola pe avocatii normali:
https://www.facebook.com/420223274709970/posts/3709278709137727/?sfnsn=mo
Cine e cu adevarat Calin Georgescu:
https://ioncoja.ro/ce-hram-poarta-domnul-calin-georgescu/
Sf.Arsenie Boca a spus ca in viitor stalpii crestinismului nu vor mai fi marii duhovnici ci VIP urile,marile star uri(marile desfranate cum se exprima el):
https://youtu.be/-G0C_4HLtXQ
Acatistul Sf.Nichifor cel Lepros-vindecatorul covid 19:
https://youtu.be/_5_xmpQwMJM
Rugati va Sf.Gavriil Georgianul.Apara de regimuri totalitare:
https://youtu.be/myGntjAnJZ8
Multumesc frate Ioan ca ne’ai aratat pe Sfantul Gavriil Georgianul
DESPRE SIGURANŢA DREPTULUI CĂ NU VA MURI
„Nu voi muri, ci voi fi viu, şi voi povesti lucrurile Domnului” (Psalmul 117: 17).
Cine este cel care poate spune cu adevărat „Nu voi muri”? Doar acela care lipit este strâns cu inima lui de Domnul Vieţii. Cine poate chiar adăuga, cu credinţă neclintită: „ci voi fi viu”? Doar cel care pururea vede înaintea ochilor lui pe Domnul Vieţii.
Enoh şi cu Ilie nu au murit, ci au fost ridicaţi vii la viaţa veşnică. Domnul i-a luat pre ei întru sfântă milostivirea Lui şi ca dovezi vii înaintea ochilor omenirii de existenţa nemuririi. lisus Hristos Domnul a murit şi a înviat potrivit puterii Lui şi ca dovadă înaintea ochilor omenirii a învierii din morţi. Sfinţii Apostoli şi nenumărate mii de sfinţi au fost ucişi, dar mulţi dintre ei se arată vii şi luminoşi din cealaltă lume, din dragoste faţă de oameni şi ca să dea mărturie înaintea omenirii că viaţa veşnică există.
Astfel, cei care au fost înălţaţi cu trupul la cer, ca şi cei ale căror trupuri au adormit, trăiesc cu toţii împreună cu Domnul lisus Hristos Cel înviat întru a Lui Nemuritoare Împărăţie.
„Nu voi muri, ci voi fi viu”, strigă Prorocul David cu o siguranţă de nezdruncinat, deşi el a trăit şi a murit pe pământ cu multe sute de ani mai înainte de moartea şi Învierea Domnului şi mai înainte cu mult ca Evanghelia Învierii celei de obşte a drepţilor să se fi vestit pe pământ.
Cu încă şi mai mare siguranţă fiecare creştin trebuie să poată să spună: „Nu voi muri, ci voi fi viu”, pentru că Domnul Cel înviat este acum temelia credinţei noastre şi ochii noştri au văzut, urechile noastre au auzit mult mai mult decât ochii şi urechile Regelui Proroc David.
Întru fum s-a prefăcut puterea diavolului de la Crucea cea Biruitoare a lui Hristos; iar după a Lui Slăvită Înviere, moartea s-a făcut ca o perdea de ceaţă prin care sufletul păşeşte spre tărâmul însorit al nemuririi. Fraţilor, fericiţi aceia care se învrednicesc să nu moară, ci să fie vii, şi să povestească tuturor lucrurile Domnului!
O, Stăpâne Doamne lisuse Hristoase Cela Ce eşti Stăpânul Vieţii, înviază-ne şi ne mântuieşte pe noi!
Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci. Amin!
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
Va multumesc ptr toate extrasele si comentariile d’voastra; sunteti o flacara sfanta ce arde pentru luminarea si mantuirea noastra.
Hristos sa va intareasca si sa va FERICEASCA!
Sfinţii Închisorilor, marii pătimitori pentru Hristos, neam şi ţară, sunt mereu alături de noi.
Să avem parte de rugăciunile lor!
„Iisus este în capul legiunilor nesfârşite de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru adevăr şi dreptate. El a fost primul deţinut politic creştin”. (Părintele Liviu Brânzaş)
„ Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.”(Părintele Liviu Brânzaş)
Raza din catacombă (fragment)-Părintele Liviu Brânzaş
Sufăr din ce în ce mai mult. Mişcarea continuă pentru a depăşi starea de suferinţă fizică prin frig, are drept consecinţă – ca un revers negativ – oboseala. Această stare de suferinţă are însă un efect neaşteptat. Parcă s-a declanşat în mine un resort misterios care produce o forţă şi o efervescenţă interioară nemaiîntâlnită. Năvală de gânduri, idei, sentimente… Încetul cu încetul, prind contur câteva gânduri pe care n-aş vrea să le uit. În libertate, în timpul adolescenţei, obişnuiam să-mi notez gândurile într-un jurnal intim, care purta titlul: “Totul pentru ideal”, având ca motto: “Spre culmi” şi “Aspru cu tine însuţi”. Acum nu-mi rămâne decât să încep un nou “Jurnal”. Întrucât nu am hârtie, de-acum nu voi avea la dispoziţie decât memoria. Încep să-mi “notez” gândurile şi frământările într-un “Jurnal” mental. Pe parcursul anilor de închisoare, el se va îmbogăţi mereu cu noi “pagini”. Prin repetare continuă, s-a fixat în memorie şi a rezistat timpului. La eliberare, în primele zile, l-am notat pe nişte foi volante, pentru a putea fi ascunse mai uşor. Mai târziu, când am văzut că nu ni se fac percheziţii (aşa cum am presupus la început), l-am transcris definitiv într-un caiet, pe care l-am păstrat ca pe o relicvă sacră. “Jurnalul” este reflexul razei care mi-a strălucit în catacombă.
Prima stare sufletească pe care am trăit-o în catacombă a fost părerea de rău pentru viaţa mea anterioară, regretul că nu am fost aşa cum, în mod ideal, ar fi trebuit să fiu.
Mi-a apărut atât de clară toată mediocritatea şi superficialitatea mea în realizarea idealului moral. Toată adolescenţa mea a fost călăuzită de steaua polară a perfecţiunii de sine. Acum îmi dădeam seama cât de departe eram de acest ideal şi cât de plin de defecte eram. Vedeam limpede că nu trăisem conform credinţei şi virtuţii, ci pe bază de instinct şi orgoliu. Zidul din faţa mea, întunecat şi sumbru, parcă devine o oglindă în care mă văd în toată realitatea mea. Cât de clar se vede în această beznă!
Retrăiesc şi eu ceva din starea sufletească a lui Eminescu, atunci când şi-a deschis sufletul în faţa lui Creangă şi Burlă, într-un amurg de toamnă, pe dealurile Iaşului, exprimând “păreri de rău după ticăloşii, neştiutorii şi plinii de lumină ani ai tinereţii”.
O scurtă mărturie a Părintelui Mihai Lungeanu:
„Am ajuns la Târgu Ocna în primăvara anului 1950, printr-o minune a Maicii Domnului. În 1947, când am fost arestat, eram student în anul 5 la Facultatea de Medicină din Iaşi. Am fost arestat pentru legătura cu grupul de studenţi legionari de la Medicină. În toamna lui 1949 am ajuns la Piteşti, unde am intrat în focurile reeducării. În prima zi bătaia a durat de la şapte şi jumătate dimineaţa până la amiază. Au urmat apoi altele. Mă rugam permanent lui Dumnezeu.
O singură noapte nu m-am rugat şi îmi reproşez asta toată viaţa; dacă nu mă rugam mai mult mă prăbuşeam total.
Şi în bătăi, tot timpul mă rugam «Doamne, scoate-mă de aici şi toată viaţa o pun la picioarele Tale!». Şi m-a scăpat. După o săptămână-două, eu şi alţii am fost duşi la Văcăreşti. Încă de la Iaşi eram bolnav de rinichi. Cum urinam cu sânge, au crezut că am TBC renal, dar era altceva. Sanitarul de la Piteşti ştia că sunt bolnav şi m-a trimis şi pe mine la Văcăreşti. Cât am stat la Văcăreşti au venit vreo trei serii de la Piteşti şi, după controlul pulmonar, îi trimitea pe cei bolnavi la Târgu Ocna, iar pe ceilalţi înapoi la Piteşti. Pe mine, care nu aveam TBC, nu ştiu de ce, m-au ţinut pe loc.
Mă rugam: «Doamne, nu mă trimite înapoi!». M-am rugat mult la Maica Domnului şi m-a ajutat. După ce am stat o vreme la Văcăreşti şi nu m-au trimis nici colo, nici colo, într-o noapte am avut un vis. Am visat-o pe Maica Domnului care mi-a spus ceva, nu mai ţin minte ce, şi mă simţeam foarte vinovat. În continuarea visului, mă aflam în curtea de plimbare de la Văcăreşti, scos cu alţi colegi. În curticica aceea era şi un cireş înflorit, pe care erau puse nişte haine la uscat. Curticica avea formă de triunghi, la vârf era prepeleacul cu santinela care ne păzea, iar pe partea cealaltă, la baza triunghiului, era uşa pe care intram noi. Se deschide uşa şi intră un gardian:
– Care eşti Lungeanu?
– Eu.
– Fă-ţi bagajele şi pleci!
M-am trezit. Măi, mă tot întrebam, oare ce o fi cu visul acesta?
Dimineaţa am fost scoşi la plimbare. În curte, ca în vis, santinela din prepeleac şi cireşul cu hainele agăţate de el.
Se deschide uşa şi intră gardianul:
– Care eşti Lungeanu?
– Eu.
– Fă-ţi bagajele şi pleci!
Exact ca în vis. În ziua aceea m-au pus pe cursă şi am ajuns la Târgu Ocna, unde am stat trei ani şi jumătate. Printr-o minune m-a scos Maica Domnului şi, în loc să mă trimită la Piteşti, m-a adus la Târgu Ocna“.
“Prin toamna anului 1955, la o regrupare a deţinuţilor făcută de administraţia închisorii, în celula unde stăteam a venit un bărbat tânăr, frumos, ai cărui ochi exprimau blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate. De statură înaltă, tânărul domn s-a apropiat şi, întinzându-mi mâna, mi-a spus că este Mihai Lungeanu, din Iaşi – student la Medicină, în anul V, când fusese arestat prima dată, în august 1947. Era la a doua condamnare. Imediat, între noi s-a legat o prietenie dintre acelea care sunt binecuvântate cu darul de a nu se sfârşi niciodată, nici chiar dincolo de mormânt (…) Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet şi continuu, căutând să reţină anumite pasaje din nişte file împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu ştiu ce minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament”. – Grigore Caraza, AIUD însângerat
Groparii crestinismului de 2000 de ani au avut in vedere sa anihileze rezistenta crestina,dar cum a zis Sf.Arsenie Boca:”Dai in Hristos intr-o parte si inviaza in alta”.Zvacniri crestine au tot fost si tot or sa fie.Invatam noi ceva din experienta celor de dinaintea noastra?Materialele ramase noua sunt mijloc de edificare in scoala Invierii:
https://youtu.be/a0L5FJBjN5o
”Minunat este HRISTOS intre Sfintii Sai!”
Si cand vedem ca astazi multi connationali asi denigreaza tara si neamul ca sa fie pe plac celor din vest; cred ca se rasucesc in pamant osemintele celor de la Aiud, Targu Ocna, Pitesti,etc……
Grigore Caraza
„Am făcut 21 de ani de temniţă pentru care nu-mi pare rău. Intrând în temniţă cu acele vârfuri ale neamului românesc, am învăţat enorm de la ei şi mi s-a înnobilat sufletul. Dacă ar fi să aleg un loc unde să mor, aş alege să mor în închisoarea Aiudului.”
„…Grigore a fost un fel de paznic al neplierii, o sabie a demnităţii adevărului, care a lovit necruţător în neadevăr, în bestialitate şi în laşitate. Uneori cu prea multă necruţare”.
Preot Gheorghe Calciu
„Pornit pe drumul infernului comunist din România, Grigore Caraza a primit trei condamnări, însumând 47 de ani, pronunţate de instanţele judecătoreşti comuniste. A executat 21 de ani din cei 47, cea mai lungă perioadă de detenţie executată de un deţinut[au mai fost și alți deținuți politici care au făcut peste 21 de ani de închisoare. Este vorba în special de tinerii studenți arestați și condamnați în perioada dictaturii Antonesciene. Exemple: Ioan Ianolide (23 de ani), Marin Naidim (23 de ani), Virgil Maxim (22 de ani). ]
Calvarul parcurs de acest om de legendă este prezentat în cartea Aiud însângerat, o relatare zguduitoare despre perioada celor 17 ani petrecuţi numai în Aiud dintre care opt în Zarcă. Este un om de excepţie, care nu a cunoscut compromisul, ci a fost prezent în toate acţiunile protestatare îndreptate contra măsurilor de exterminare încercate de conducerea închisorii.
Înzestrat cu o memorie ieşită din comun, a înregistrat în memorie poeziile lui Radu Demetrescu Gyr şi ale lui Nichifor Crainic, fiind socotit biblioteca ambulantă a închisorii, purtând versurile ca pe o hrană spirituală prin izolările şi celulele închisorilor, apoi de-a lungul deceniilor şi aducându-le şi în lumea liberă.
Eliberat după prima condamnare, a fost trimis cu pedeapsă administrativă la Răchitoasa, în Bărăgan, de unde pe 20 septembrie 1959 a fost rearestat cu un grup de 11 foşti deţinuţi dintr-un lot de 62 D.O.-işti, torturat prin anchete şi condamnat de data aceasta la 23 de ani muncă silnică, prin Sentinţa nr. 349/16.06.1959, a Tribunalului Militar Constanţa. Ţinut cu lanţuri la picioare, după 106 zile a fost transferat la Jilava şi după o lună a fost trimis la Aiud.
Aici, după o izolare cruntă, pe 29 noiembrie 1962, i s-a cerut să-şi precizeze poziţia faţă de ceea ce începuse colonelul Gheorghe Crăciun: reeducarea, adică îngenuncherea în faţa regimului şi negarea trecutului, pe care trebuia să-l batjocorească, acuzându-şi toţi cunoscuţii.
Faţă de aceasta, Caraza a răspuns liniştit şi calm: „nu pactizez cu acei care vor să-mi mutileze conştiinţa”. Imediat a fost izolat şi supus unui regim de exterminare.
Pe 13 ianuarie este dus în teribila Zarcă. Amintindu-şi cu lux de amănunte această sinistră perioadă, Grigore Caraza scrie: „Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut până în vara lui 1964. … Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stâncii din vârf de munte bătută de vânturi şi ploi s-au rostogolit cu vuiet şi trăsnet … Ba, mai mult, au şi întrevăzut finalul acestei triste şi dureroase prăbuşiri a unei generaţii de elită care a constituit crema şi în acelaşi timp scutul neamului românesc; s-au angajat ca voluntari, mergând până acolo, încât au ucis în ei şi instinctul de conservare”.
În aceste condiţii, refuzând permanent de a colabora cu direcţia închisorii, Grigore Caraza a executat 65 de zile de izolare dură, cu un regim de exterminare, în urma căreia se prăbuşise pe duşumea şi nu-şi mai simţea picioarele şi mâinile.
La începutul anului 1964 s-a încercat scoaterea cu forța a celor din Zarcă, pentru a-i duce la club să audă autodemascările celor ce acceptaseră reeducarea. S-a folosit forţa miliţienilor, dar a fost degeaba. Deţinuţii se ţineau de paturi, de tocul uşii şi nu au putut fi urniţi. Atunci s-au instalat difuzoare pe coridoare şi se deschideau vizetele celulelor, ca deţinuţii să asculte cum alţii renunţau la idealurile pentru care luptaseră. Cei din celule înfundau vizetele cu pături. Toate aceste pedepse au încetat în aprilie 1964 şi s-a îmbunătăţit mâncarea, devenind mai acceptabilă.
În acelaşi timp, au început să se aplice decrete de graţiere, eliberându-se zilnic câteva zeci dintre deţinuţii care acceptaseră reeducarea. Cam pe la Sf. Ilie, un grup de ofiţeri i-a întrebat pe cei rămaşi cine vrea să renunţe la poziţia de rezistent. Nereuşind să obţină nici un candidat, s-au deschis toate uşile de la Zarcă şi li s-a spus să iasă cu bagajele. Erau mai puţin de o sută de „plăieşi”, sprijinindu-se unul pe altul, putreziţi în „tranşee”, dar cu mândria de a fi rămas oameni demni şi întregi la minte. Au fost duşi în fosta capelă ortodoxă, amenajată cu paturi şi lejerie curată şi la intrare îi aşteptau două hârdaie cu mâncare consistentă şi bună, iar părintele Dumitru Bejan, cu experienţa prizonieratului rusesc, i-a învăţat să mănânce puţin şi cumpătat, ca să nu facă ocluzie intestinală, tocmai în pragul eliberării. Libertatea a fost câştigată la Aiud de acest mic grup, căruia călăul Gh. Crăciun i s-a adresat astfel în curtea fabricii, unde fuseseră adunaţi ultimii deţinuţi politici, în jur de o mie, şi aşezaţi în spatele băncilor pe care erau puşi „plăieşii” din Zarcă: „Dragi tovarăşi, vă spun tovarăşi pentru că din momentul de faţă toţi sunteţi liberi. Urmează ca în câteva zile să plece şi ultimul dintre voi. Voi, cei din Zarcă, ce plecaţi nereeducaţi, subliniază Crăciun, aţi învins!”
În acel moment, cei ce stăteau în picioare au sărit peste bănci, îmbrăţişându-se între ei, strigând „aţi învins, aţi învins”!
Pe 11 iunie 1970, Tribunalul Militar Iaşi s-a deplasat pentru prima dată la Piatra Neamţ pentru judecarea unui nou proces politic. Adică o nouă înscenare (fiindcă nimic nu se schimbase în ţară), Acest nou proces îl avea în faţă pe neînfricatul apărător al dreptăţii şi libertăţii, Grigore Caraza şi, prin Sentinţa nr. 183/11.06.1970, l-a condamnat la 10 ani închisoare, pentru că după eliberarea din Aiud (unde refuzase să accepte reeducarea) şi-a reluat activitatea, şi a trecut la acţiuni care „pereclitează ordinea de stat”, desfăşurând „propagandă împotriva orânduirii socialiste”.
Pentru a protesta împotriva acestei noi înscenări, Grigore Caraza a declarat greva foamei reuşind să ţină piept procurorului militar de la Bacău, col. Alex. Ionescu, în înscenarea ce i se făcea, ca şi în precedentele. A trecut prin Securitatea Bacău şi închisoarea Văcăreşti şi a ajuns din nou la Aiud, şi tot în Zarcă, unde se mai aflau circa 250 de deţinuţi politici.”
(Cicerone Ionițoiu, Figuri de legendă, Editura Fundația Academia Civică, București, 2013, pp. 142-149)
– Nicoleta Nicolescu(bătută, torturată, arsă de vie)
–Ecaterina Gâţă(bătută, torturată, violată, aruncată de la etajul clădirii securității)
– Aspazia Oțel Petrescu
– Sofia Cristescu Dinescu ;
– Lucia Scurtu Popșor ;
– Natalia Nicolicescu Vasilcovschi ;
– Constanța Georgescu Moței ;
– Elena Ionescu ;
– Elena Ioan Bota ;
– Victoria Holtean ;
– Alexandra Chirițescu;
– Florica Mitre Constantinescu;
– Georgeta Iancu Gheorghiu ,
– Maica Mihaela Iordache,
– Maica Teodosia – Zorica Laţcu
– Micaela Ghițescu
– Elisabeta Rizea
– Iuliana Preduț, fiica preotului Ion Constantinescu din Poenărei,
Elena (Năstase) Arnăuțoiu
Între anii 1951/52 și 1954, lagărele de muncă din împrejurimile Bucureștiului (și nu numai ele) au fost piatra de încercare a suferinței pentru doamne precum Dorina Potârcă, Carmen Verona, Mimi Vlasiu, Margareta și Lucica Samsonovici, Elena Tudor, Nineta Alimănișteanu, Țuca și Aneta Lugoșianu, Elena Corbu, Carmen Crețu, Sanda Leon, Cordelia Tașcă, Irina Manolescu‑Strunga, Eufrosina Pană, Măriuca Vulcănescu, Ioana Hudiță (Berindei) sau Maria‑Ioana Cantacuzino .
Femeile deţinute în închisoarea de la Mislea, au trecut prin celule ale groazei, care aveau lungimea de 2 metri și lățimea de un metru. Cu usi de metal si zăvoare imense de oţel, care acum nu mai există, fără lumină, fără căldură, fără să poți vorbi și auzi pe cineva .(Marius Constantin Crețu)
Pe lângă duritatea condițiilor de detenție, marile suferințe ale femeilor s‑au datorat și abuzurilor nemiloase ale anchetatorilor, ofițerilor sau gardienilor. Amintirile din închisoare ale femeilor amintesc discret și îndurerat și de violuri, torturi și umilințe, sau de durerea femeilor însărcinate care în urma bătăilor din anchete își pierd copiii nenăscuți, mergând uneori până la delir, halucinații sau nebunie.
Mărturiile supraviețuitoarelor amintesc și de nașteri petrecute în închisoare. La Văcărești, Ioana Berindei naște sub supravegherea directă a ofițerului politic, Iuliana Preduț este umilită acoperindu‑i‑se fața cu un cearșaf în prezența medicului, iar Ileana Samoilă naște cu greu, ajutată doar de gardiancă și deținutele de drept comun, din cauza absenței intenționate a medicului. Într‑o suspendare a umanității, deținutele nu mai sunt femei care nasc sau mame, ci bandite ce trebuie supravegheate și pedepsite.
Să ne închinăm în fața jertfei lor și să nu uităm că obiectivul luptei lor a fost ”Dumnezeu și Neamul meu”, că au mers în urma celui care a spus: ”Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat”, că au năzuit ca România să rămână creștină și să devină ”o țară ca soarele sfânt de pe cer”.(dl.Mihnea Gheorghiu, fiul doamnei Geta Gheorghiu)
Prinos de dragoste, evlavie și recunoștință, Martirelor de la Mislea, Miercurea-Ciuc, Dumbrăveni, Arad, Oradea, Jilava, Malmaison sau beciul Ministerului de Interne și din toate temnițele și lagărele de exterminare de pe tot cuprinsul țării!
Din încredințarea doamnei Pazi,(Aspazia Otel Petrescu) Sfânta Închisorilor, ”părinţii înduhovniciţi ne avertizează că ne aşteaptă tulburări mari, spaime şi pericole. Vom fi constrânşi să alegem odată pentru totdeauna, cu hotărâre definitivă, între Dumnezeu şi satanism. Va fi suferinţă, tristeţe şi nelinişte şi multă rătăcire. Va trebui să fim foarte uniţi în speranţă şi să credem nestrămutat că vom avea biruinţă în lupta pentru salvarea idealurilor noastre sfinte. Nu trebuie să pierdem speranţa în mai bine. Domnul Nostru Iisus Hristos, prin iubire şi jertfă, a răstignit durerea şi a biruit moartea. Prin iubire şi jertfă El a restaurat omenirea şi, prin pătimirea Sa, a trasat hotare de neclintit Împărăţiei Sale. Cu puterea iubirii Sale de oameni El ne-a făgăduit bucuria tainică a Învierii dacă Îi vom urma Cărarea şi, în orice greutate, vom alerga la ajutorul Său, la marea Sa Îndurare. Ne cere unirea noastră în numele Său şi iubirea fără de margini; atât de frumoase sunt aceste îndemnuri pe cât de plină de frumuseţe şi fericire va fi înnoirea noastră prin ele”.
Stiti ce au facut prima data cand au ajuns evreii comunisti la putere in Romania?
Au acaparat in favoarea lor toata mass-media.Asa ca ce se intampla acum e faptul ca istoria se repeta.Numai sa invatam noi ceva de acolo.Cand se instaleaza un tsunami cum faci?