Categorie: Uncategorized

COMUNICAT

Vineri, 29 noiembrie 2019

CERERE DE CONVOCARE A UNUI SINOD PANORTODOX

Preasfințiții Mitropoliți Andrei al Diinupolisului, Pogonianei și Coniței, Serafim al Pireului, Serafim al Kitirelor și Antikitirelor, Cosma al Etoliei și Akarnaniei, ca unii care păstoresc Mitropolii ale Bisericii Autocefale a Greciei și, astfel, membri ai unui Sinod Panortodox (mai precis Ecumenic) întrunit oricând, au trimis către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU, și către Preafericiții Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale o cerere canonică pentru convocarea imediată a unui Sinod Panortodox pentru depășirea chestiunii ucrainene care s-a ivit.

DIN PARTEA SFINTELOR MITROPOLII

+ Mitropolitul ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița

+ Mitropolitul SERAFIM de Pireu

+ Mitropolitul SERAFIM de Kitire și Antikitire

+ Mitropolitul COSMA de Etolia și Akarnania

Către

Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic

kir Bartoomeu și

către Preafericiții Întâistătători

ai Preasfintelor Biserici Autocefale

kir TEODOR al Alexandriei și a toată Africa

kir IOAN al Antiohiei și a tot Răsăritul

kir TEOFIL al Ierusalimului și a toată Palestina

kir CHIRIL al Moscovei și a toată Rusia

kir IRINEU al Belgradului și a toată Serbia

kir DANIEL al Bucureștiului și a toată România

kir NEOFIT al Sofiei și a toată Bulgaria

kir ILIA al Tbilisi și a toată Georgia

kir HRISOSTOM al Noii Iustiniane și a tot Ciprul

kir IERONIM al Atenei și a toată Grecia

kir SAVA al Varșoviei și a toată Polonia

kir ANASTASIE al Tiranei și a toată Albania

kir RASTISLAV al Pragăi și a toată Cehia și Slovacia

la reședințele lor

în 29 noiembrie 2019

Sanctitatea Voastră și Preafericiți Sfințiți Întâistătători,

Ca unii care păstorim Sfinte Mitropolii ale Preasfintei Biserici a Greciei și, prin urmare, ca membri ai Sinodului Panortodox convocat oricând, venim cu multă cucernicie și cu conștiința răspunderii noastre episcopale să ne adresăm Vouă, Întâistătătorii vigilenți ai Preasfintelor Biserici Autocefale, pe care le chivernisiți cu Sfintele Sinoade din jurul Vostru, menționând cu respect cele de mai jos:

1. Răspunderea absolută înaintea lui Dumnezeu a Episcopilor și Preoților Bisericii este păzirea și neclintirea cu nimic a unității ei canonice, ecleziologice și liturgice, de valoare supremă potrivit rugăciunii arhierești a Domnului, Întemeietorul Bisericii, Care S-a rugat: «Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca toți să fie una precum Noi» (In. 17, 11). Totuși această unitate este definită de delimitarea clară a Domnului, «precum Noi», care înseamnă că prototipul acestei unități este Dumnezeu cel treimic. Cum sunt unite și deoființă cele trei Persoane ale Preasfântului Dumnezeu în adevăr absolut, dreptate și iubire nespusă, suntem datori să păzim unitatea de credință «întru legătura păcii»(Ef. 4, 3).

Mărturisitorul contemporan al credinței noastre ortodoxe, care s-a săvârșit în cuvioșie în ținutul de aceeași credință al Serbiei în secolul trecut al XX-lea, Sfântul Iustin (Popovici), în Memoriul său inspirat și amănunțit către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe (Atena 1971), «despre viitorul „Mare Sinod” al Bisericii Ortodoxe», scrie între altele și următoarele cu adâncă chibzuință și cu deosebită atenție (p. 10-11, 19): «Este un fapt indubitabil istoric că Sfintele Sinoade adunate dumnezeiește ale Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți au avut mereu înaintea lor o problemă concretă, cel mult două sau trei probleme, puse înaintea Bisericii din partea marilor erezii și schisme și, în general, a acelora care strâmbau dreapta credință, scindând și rupând unitatea Bisericii și care puneau în pericol serios mântuirea credincioșilor, mântuirea poporului bine-credincios și bogat al lui Dumnezeu și al întregii zidiri. De aceea Sfintele Sinoade Ecumenice, după cum știm, au avut mereu caracter hristologic, soteriologic (mântuitor), ecleziologic (bisericesc), iar faptul acesta înseamnă că tema lor centrală și buna lor vestire principală a fost mereu: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos și mântuirea noastră întru El, îndumnezeirea noastră în El. Da, mai ales: Însuși Fiul cel iubit Unul-Născut și deoființă cu Dumnezeu-Tatăl, Care S-a întrupat și S-a înomenit pentru noi și pentru mântuirea noastră, Însuși întreg în trupul Bisericii, Însuși veșnicul cap dumnezeiesc al trupului Bisericii, Însuși prezent întreg în Biserica Lui prin harul Sfântului Duh și prin dreapta-ortodoxa credință în El; El Însuși și, cu El, întreaga lucrare dumnezeiesc-omenească a Lui, iconomia Lui dumnezeiesc-omenească, Biserica Lui dumnezeiesc-omenească, pentru mântuirea și îndumnezeirea omului și a lumii… Experiența istorică a faptele celor de demult ale Bisericii ne dau mărturie de următoarele: ori de câte ori Biserica a fost pe cruce, a fost chemat fiecare membru al ei să mărturisească – până la sânge, când a fost trebuință –Adevărul ei întreg și sobornicesc/catolic/general și nu să cerceteze niște teme inventate sau să soluționeze în mod mincinos problemele esențiale sau să vrea să reușească realizarea intereselor lui în circumstanțe tulburi și pentru obligațiile altora. Poate trebuie să ne amintim astăzi și să înțelegem, împreună cu ceilalți, următorul fapt: în epoca prigoanelor Bisericii nu s-au făcut Sinoade Ecumenice, fără ca aceasta să însemne, desigur, că Biserica lui Dumnezeu nu a funcționat atunci și nu a respirat sinodal. Dimpotrivă, perioada aceea a vieții și a activității ei a fost cea mai roditoare și puternică. Dar de atunci, după aceea, a urmat o altă perioadă și s-a adunat primul Sinod Ecumenic, atunci au putut să se adune și să se prezinte la el și episcopii martiri, purtând încă rănile proaspete, urmele și vânătăile prigonirilor și închisorilor, încercați fiind în focul muceniciei și acolo, înaintea a toată lumea, să dea liber mărturie de cele cu privire la Hristos, mărturisind că El este Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al oamenilor…»

Prin urmare unitatea care nu are ca prototip pe acel «precum Noi» al Dumnezeului treimic și se întemeiază pe minciună, silnicie și pe încălcarea poruncilor Preasfântului Duh și a dumnezeieștilor și sfintelor canoane, după cum se argumentează astăzi, este o silnicie a adevărului și obișnuire cu stricăciunea și cu moartea lumii. Este definitorie zicala patristică a Sf. Ioan Gură de Aur, că până și mucenicia, cea mai înaltă dovadă de dedicare și dragoste pentru Dumnezeu, nu poate să spele răutatea schismei și a ereziei: «schisma nu o spală nici sângele muceniciei».

Vrednicul Profesor emerit al Facultății din Tesalonic, învățatul Gheorghie Mantzaridis, scrie foarte relevant în articolul important «Ecumenicitate și Ecumenism» următoarele puncte cu greutate despre ecumenicitatea, catolicitatea/sobornicitatea și diacronicitatea (evoluția în timp) a Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice: «Biserica este locul arătării împărăției lui Dumnezeu în lume. Ea se extinde «pretutindeni în lume» și «pretutindeni în timp». Ecumenicitatea și diacronicitatea Bisericii se întemeiază pe Hristos, Care Și-a asumat în Ipostasul Său întreaga omenitate. Prezența lui Hristos în Biserică prin lucrarea necreată înnoitoare a Sfântului Duh clădește ecumenicitatea ei.

Ecumenicitatea Bisericii nu se epuizează în mondializare, ci include și diacronicitatea. Astfel, pe de altă parte, se întregește și înțelesul de catolicitate, care constituie indiciul de bază al Bisericii. Deconectarea ecumenicității Bisericii de diacronicitate subminează catolicitatea ei.

Catolicitatea Bisericii nu are rădăcini sociologice, ci teologice. Nu se reduce la diferențieri civilizaționale, politice sau sociale între creștini, oricât ar fi intervenit și ele în diferențierea credinței lor. Catolicitatea, care există ca un dat ontologic în Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, este subminată ca obiect cercetat prin diferențieri teologice, prin revendicări de stăpânire și prin contre etnice, care au fost create între creștini.

Teologia în înțelesul cel mai îngust și mai larg al ei este haina Bisericii. Este veșmântul Mântuitorului Hristos. Și erezia este fapta ruperii hainei Lui și împărțirii Bisericii. Totuși, cât timp Biserica este trupul lui Hristos, Care rămâne din firea Lui Unul și neîmpărțit, erezia nu împarte Biserica, ci desparte membrii ei de trupul ei. Este deviată de la diacronicitate și lipsită de catolicitatea ei».

Unitatea trupului bisericesc, care constituie Trupul lui Hristos, după definiția măreață a Apostolului Pavel, cu Acela drept cap (Ef. 1,22-23), este o valoare de nenegociat și, de aceea, erezia etnofiletismului și clătinarea unității bisericești prin ea constituie o vinovăție canonică. Prin urmare orice mișcare bisericească de către oricine, care atacă unitatea Trupului Bisericii, constituie o decădere pentru care va da socoteală înaintea Întemeietorului și Domnului Bisericii. În studiul bisericesc de vază al învățatului monah Serafim Zisis, «Monarhia Tatălui din interiorul Treimii… a ecleziologiei» și în cap. II «Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe» (p. 8-10) sunt conținute următoarele elemente foarte importante:

«II. Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe. În ecleziologia Sfinților Părinți, Hristos, Dumnezeu-Omul, constituie Capul și Sfântul Duh sufletul Bisericii; prin Hristos și Sfântul Duh este făcut cunoscut lumii și Dumnezeu-Tatăl prin lucrarea comună nezidită a celor trei Persoane, care este lucrată în Biserică prin Sfintele Taine. Dimpotrivă, în învățăturile noi despre Sinod ale ecumenismului fanariot filo-papist se face efortul de a dezvolta o relație triadologică și ecleziologică inovativă, dincolo de cea dovedită cu mărturii.

Pe baza chiar a Noului Testament, Biserica este crezută ca «stâlp și temelie a adevărului» și «Trupul Lui [al lui Hristos], plinirea Celui ce plinește toate în toți», a cărei temelie și zidire nu poate fi Altul decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Este deosebit de definitoriu faptul că termenul care este folosit în Simbolul Credinței despre Biserică nu este nici «mărturisesc», care este utilizat despre Botez, nici «aștept», care este utilizat pentru viitoarea înviere a morților, ci este utilizat termenul «cred», exact ca despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh în articolele corespunzătoare. Așadar Biserica participă la viața divină ca Trup al lui Hristos, este extinderea Dumnezeu-Omului, este Hristos, «Care se prelungește în veci» și nu este vorba despre un așezământ simplu lumesc, ci despre o existență crezută, dumnezeiesc-omenească, văzută și în același timp nevăzută, zidită și nezidită.

Ca instituție fără de greșeală și supremă a Bisericii a fost crezută de la început și a fost explicată ecleziologic de către Biserică Sinodul Ecumenic. Conform devizei Cuviosului Teodosie Chinoviarhul din sec. VI, care constituie și opinia teologică mai largă, «cel ce nu primește cele patru [de atunci] Sinoade, precum cele patru Evanghelii, să fie anatema». Superioritatea și autoritatea supremă a instituției Sinodului Ecumenic în Biserică a constituit un loc stabil și nelipsit în teologia ortodoxă de-a lungul veacurilor. Este semnificativ faptul că textul Enciclicei Patriarhale din anul 1895, care strică pe scurt toate ereziile papiste răspunzând provocării papale cu privire la unirea mincinoasă sub Papa Romei, scrie despre primatul Papei: «Dar suntem informați, alergând la Părinții și la Sinoadele Ecumenice ale Bisericii din primele nouă veacuri, că nu a fost considerat niciodată episcopul Romei drept principiul cel mai înalt și capul infailibil al Bisericii și că fiecare episcop este cap și președinte al propriei lui Biserici, supus numai rânduielilor sinodale și deciziilor întregului Bisericii ca față de cele singure infailibile, fără să fie exceptat nicidecum de la acest dreptar Episcopul Romei, precum arată Istoria bisericească. Singura Căpetenie și cap nemuritor al Bisericii este Domnul nostru Iisus Hristos […] Iar în chestiuni importante, care cer validarea întregului Bisericii, s-a făcut apel la Sinodul Ecumenic, care a fost și este singurul criteriu cel mai înalt pentru întreaga Biserică. Astfel a fost străvechiul regim al Bisericii; iar episcopii erau independenți unul de altul și liberi în hotarele lor, fiecare urmând numai rânduielile sinodale și ședeau în Sinoade ca egali unii cu alții. Nici unul dintre ei nu revendica niciodată drepturi de monarh asupra întregului Bisericii».

Însăși această poziție ortodoxă a fost mărturisită și în textul comun recent al ortodocșilor și vechilor catolici de către delegații lor, abia în 1981 (nota autorului: vechii catolici s-au disociat de papism pe motivul infailibilității papale, care a fost consacrată la Sinodul I Vatican în 1870). «Cel mai înalt organ al Bisericii pentru proclamarea credinței ei este numai Sinodul Ecumenic (…) Acesta, pronunțându-se sub protecția Sfântului Duh, are infailibilitatea lui ca din acordul lui cu întregul Bisericii sobornicești/catolice. Fără acordul acesta, nici o adunare nu este Sinod Ecumenic». Și în alt text asemănător al aceluiași dialog: «Foruri distincte și organe ale autenticității în Biserică sunt Episcopul și Sinoadele Bisericii și marcant Sinoadele Ecumenice».

Îndeosebi în cazul «autocefaliei» ucrainene este cu totul nefondat să susțină cineva că unitatea Bisericii este dobândită prin «restabilirea» și introducerea în ea a unor persoane caterisite, anatematizate și nehirotonite, separate și schismatice, care nu s-au pocăit, prin pretinse «adunări parohiale» și, în același timp, acest fapt să conducă Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică de sub Mitropolitul Onufrie și Biserica Rusă, conform cu aplicarea corectă a sfintelor canoane 10 și 11 apostolice, conținutul lor fiind reluat de canonul 2 al Sinodului din Antiohia, care a fost validat nominal de al 2-lea canon al Sinodului Ecumenic cinci-șase (trulan), la întreruperea comuniunii bisericești cu cei care au comuniune cu schismaticii după cum s-a spus, când a fost avut în vedere faptul că acestea au 12.500 unități-parohii canonice bisericești și 90 de Mitropolii canonice prima în Ucraina și în Federația Rusă Patriarhia Moscovei are 270 de Mitropolii și Episcopi și multe milioane de credincioși. Și acest lucru se întâmplă astăzi mai mult după timpul în care Monahul Filaret (Denișenko) a re-organizat Pseudo-Patriarhia de Kiev prin decizia relevantă recentă a Tribunalului Ucrainean, care a interzis dizolvarea ei în timp ce acesta avea ca reclamanți pe «progeniturile» lui!!! (cf. Rομφεα.gr).

În această privință, învățatul Profesor emerit în Drept Canonic dl. Panaghiotis Bumis, în studiul său valoros «Ce vor împărtăși?» (așa-zișii schismatici restabiliți din Ucraina), face referire, în fragmentul următor al său, la următoarele lucruri demne de menționat: «…Β. 1) Conform acestor lucruri date și având în vedere lucrurile pentru fiecare lucrare sacramentală, este nevoie de continuitatea apostolică, dată clericilor prin taina canonică a preoției. 2) Firește că trebuie ca acești clerici să fie înrolați în Biserică și să nu se fi separat sau rupt de ea, fie formând de voie o schismă sau o erezie, fie dacă sunt caterisiți de preoție fără de voie de către un organ bisericesc competent pentru ei. 3) La fiecare lucrare sacramentală canonică există cu rigoare și semne văzute, palpabile, în afară de (cuvintele/rațiunile) semnele pe care le-am numi nevăzute pentru ca fiecare credincios (să vadă și) să primească harul împărtășit cu încredințare. 4) Clericul care săvârșește o Taină trebuie să aibă permisiune și poruncă de la un organ sau corp bisericesc mai înalt decât el, după cum corpul apostolic din Ierusalim a dat cândva permisiune și autoritate Apostolilor Petru și Ioan să meargă la samarineni ca să le dăruiască Duhul Sfânt».

2. Pe subiectul foarte critic ridicat cu privire la unitatea Preasfintei noastre Biserici Ucrainene, Biserica a dat o soluționare prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase din 691 d.H., în vremea lui Iustinian al II-lea Rinotmitul, convocat în sala Trulo, care, prin canonul 2 al său, a validat canoanele stabilite la Sinodul din Cartagina, care soluționează subiectul competenței bisericești din anul 424. La acest punct, trebuie să fie accentuat faptul că în Sfânta noastră Biserică nu poate să existe motiv de drept de cutumă pentru că Dreptul Bisericii decurge din descoperirea Dumnezeului cel viu, Care este Adevărul întrupat, după propria Lui proclamare: «Eu sunt calea și adevărul și viața» (In. 14,6), și din insuflarea Preasfântului și desăvâșitorului Duh, Care a venit în Biserică în ziua Cincizecimii și rămâne în ea, după nemincinoasa încredințare a Domnului: «Duhul adevărului vă va conduce la tot adevărul» (In. 16,13). Prin urmare, Dreptul în Biserică nu este o legiuire omenească, ci izvorăște din Legea evanghelică descoperită, din canoanele Sinoadelor Ecumenice și ale celor Locale, pe care le-au validat acelea și din canoanele Sfinților Părinți purtători de Dumnezeu. Să se spună în debut că, dacă primim încă faptul că în Ucraina au dăinuit competența și jurisdicția canonică ajutătoare (asistantă) a venerabilei Patriarhii Ecumenice și a Bisericii Ruse pentru că Ucraina ar fi fost cedată Bisericii Ruse «într-un mod de protecție» în 1686, această competență și jurisdicție ajutătoare a încetat când s-a mișcat prima Biserica Rusă și a fost dusă mai departe procedura canonică, fapt pe care l-a recunoscut și venerabilul Patriarh Ecumenic Bartolomeu prin Scrisoarea Patriarhală a sa nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexei al Moscovei, pe care o prezentăm mai jos.

3. Cu siguranță, venerabila Patriarhie Ecumenică a Constantinopolului are, după dumnezeieștile și sfintele canoane 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic și 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, prerogativele cinstei între Tronurile Patriarhale, după Tronul Romei Vechi în Biserica străveche. Iar după ruperea și decăderea din ea a Tronului Vechii Rome, din care s-a ivit, din păcate, papismul paneretic, distrugătorul creștinismului apusean (războaie religioase, interogatorii sacre, Reforma, ateismul, nihilismul), este primul tron în Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească și Patriarhul Ecumenic are dreptul canonic și legiuit al prezidării onofirice a Bisericilor Ortodoxe Autocefale ca primus inter pares, prezidează Sinodul Ecumenic convocat oricând și coordonează, împreună cu Sfântul Sinod din jurul său, reuniunile Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, cum se întâmplă istoric cu toate președințiile din lume, acordă autocefalie și autonomie structurilor bisericești în limita validării deciziilor corespunzătoare de către un Sinod Ecumenic convocat și în limitele canonice (cerere a organismului bisericesc, acordul Bisericii Mamă și consensul Preasfintelor Biserici Autocefale).

În conformitate cu prerogativele cinstei, și nu cu «primatul de putere» sunt excluse și accentuate clar următoarele în studiul monumental și foarte important al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte, din octombrie 2019, «„Drepturile” Bisericilor și unitatea Bisericii, partea I-a, „Primatul” și „Biserica” după sfintele canoane», p. 27-30:

«1.3.1. Un «Întâistătător mondial» (răstălmăcirea canonului 34 apostolic). Recent a ieșit la iveală o răstălmăcire a canonului 34 și aceasta cu referire la relația între ei a Întâistătătorilor (Patriarhi și Arhiepiscopi) ai Bisericilor autocefale de astăzi. Conform cu această răstălmăcire, chipurile pe baza canonului 34, careva dintre Întâistătători trebuie să fie considerat «primul» și «cap» al celorlalți. Această răstălmăcire amestecă înțelesul primului loc al «primului după rânduială» între Întâistătătorii de aceeași cinste cu înțelesul primului loc al «primatului-capului» cutărui Sinod eparhial și este aplicat în Documentul de la Ravena (2007). În acest text, înțelesul de «cap», care se aplică în mod corect «protosului» Sinodului eparhial («la nivel marginal») se transferă greșit și la așa-zisul «nivel mondial» ca să fie îndreptățit un «protos mondial». Dar nu poate să existe un «protos mondial» ca și cap al «protoșilor» Bisericii sobornicești. Competențele «protosului» Sinodului eparhial nu pot fi atribuite «celui din fruntea mesei» între «protoși» de aceeași cinste ai Sinoadelor eparhiale. Sfântul Nicodim Aghioritul lămurește cu multă claritate că «protosul» la nivel mondial, dincolo de prezidarea ședinței (în ordinea rânduielii) între întâistătătorii egali, nu există în Biserică. Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale sunt de cinste egală după «prerogativele cinstei» și se deosebesc numai după «ordinea cinstei»: «Canonul de mai sus… deosebește și spune că Patriarhul de Constantinopol să aibă prerogativele cinstei după Papa și Patriarhul Romei deoarece și Constantinopolul este aceasta, adică este și se numește Noua Romă. Iar prepoziția „după” nu arată aici posteritatea în timp, după cum spun unii cu Aristin, dar nici degradare și micșorare, după cum explică greșit Zonara (deoarece, prin faptul că Alexandria este după Constantinopol, iar Antiohia după Alexandria și Ierusalimul după Antiohia, după canonul 36 al Sinodului trulan, vor fi șase chipuri de degradare a cinstei și, prin urmare, cinci cinstiri diferite una față de alta de mai sus, ceea ce este contrar întregii Biserici sobornicești/catolice și un lucru primit numai de latini și latinofroni), ci arată egalitatea de cinste și rânduiala după care una este prima, alta a doua. [Arată] Egalitate de cinste pentru că și Părinții din Calcedon spun, prin canonul 28, că acești 150 de episcopi au dat aceleași prerogative episcopului din Vechea Romă cu cel din Noua Romă și cei de la trulan, prin canonul 36, spun să se bucure de aceleași prerogative cel al Constantinopolului cu cel al Romei. Și [arată]rânduiala pentru că și aceia, și aceștia spun în aceleași canoane că cel al Constantinopolului este al doilea după al Romei, nu al doilea cu cinstea, ci al doilea prin rânduiala cinstei». La fel scrie și mai limpede despre aceasta Dositei al Ierusalimului: «Sunt multe parohii mai mari, multe Biserici, mulți conducători și președinți și căpetenii în Biserică, dar nici unul nu este între ei Conducător al Conducătorilor sau Președinte al Președinților sau Căpetenie a Căpeteniilor. Așa încât cel al Romei este unul dintre aceste căpetenii și conducători și președinți, egal în cinste și în putere și nimic mai mult». Între Președinții Bisericilor autocefale nimeni nu este mai mare, ci numai unul este în capul mesei, care este acum, după sfintele canoane, (după schisma din 1054 și decăderea dogmatică a Romei) cel al Constantinopolului».

Potrivit acestora, venerabila Patriarhie Ecumenică putea să acorde autocefalie structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice. Dar, în cazul concret al Ucrainei, pe lângă faptul că unitatea statală de acum independentă avea dreptul canonic ca Biserica ei canonică să ceară acordarea statutului de autocefalie, după prescripțiile canonului 17 al Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care declară: «Dacă vreo cetate ar fi înnoită prin puterea imperială sau iarăși s-ar înnoi, să urmeze și ordinea teritoriilor bisericești modelelor politice și publice», intervine subiectul că singura structură canonică bisericească a țării, care este administrată de Patriarhia Moscovei prin decizia Patriarhului Ecumenic Dionisie în 1686 și astăzi are statut de autonomie acordat de Biserica Rusă nu dorește și nu urmărește proclamarea ei ca Biserică Autocefală.

La acest punct facem trimitere la studiul amănunțit al cinstitului Protoprezbiter Anastasie Gotsopulos, prezentând selectiv concluziile lui:

«… Două cronologii hotărâtoare: a) În anul 1593, prin decizia a patru Patriarhi de Răsărit, este proclamată la rang de Patriarhie Biserica Rusiei și b) în anul 1686-1687 Patriarhul Dionisie IV al Constantinopolului, printr-o acțiune patriarhală și sinodală, «ia decizia ca Preasfânta provincie a Kievului să fie supusă Preasfântului Tron Patriarhal al marii cetăți salvate de Dumnezeu Moscova». În epistola sa «către țarii Rusiei», Patriarhul Dionisie IV face deosebire ca să nu existe răstălmăcire: «această Mitropolie a Kievului să fie supusă Preasfântului Tron Patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel care deja este și cel de după acesta, să cunoască drept Părinte (gheronda) și proestos pe însuși Patriarhul Moscovei din diferite vremuri ca unii hirotoniți de el»…

3. La întrebarea dacă Biserica Ucrainei face parte din Patriarhia Rusiei s-a pronunțat și conștiința bisericească panortodoxă, după cum s-a consemnat în «Calendarele» editate peste an sau «Diptice­­» sau în «Anuarele» Bisericilor Ortodoxe Locale. Toate Bisericile Ortodoxe Autocefale și Patriarhiile, fără nici o excepție, recunosc că Biserica Ucrainei depinde de jurisdicția canonică a Moscovei. Toate Bisericile, fără excepție, consideră singur Mitropolit canonic de Kiev pe Onufrie, care depinde de Biserica Rusiei. Toate Bisericile Ortodoxe au avut comuniune numai cu el și cu Sinodul din jurul său la conslujirile inter-ortodoxe și panortodoxe și în toate Comisiile. Această unanimitate exprimă conștiința bisericească panortodoxă-ecumenică, pe care nimeni nu are dreptul să o desconsidere fără consecințe serioase».

De asemenea, este interesantă cercetarea subordonării canonice a Mitropoliei de Kiev în studiul de mai sus al P. Anastasie Gotsopulos:

«Deci ceea ce se cere este ce se întâmplă din sec. 16-17 până în aprilie 2018, când se comunică oficial că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu se gândește să cedeze autocefalia. Deci ce s-a întâmplat în ultimele trei veacuri și jumătate? De cine depinde Mitropolia de Kiev și în general Ucraina conform conștiinței bisericești, dar și conștiinței de sine a Patriarhiei Ecumenice?

1. Urmărind argumentarea aceluiași Tron Ecumenic, să cercetăm răspunsurile la martorul nemincinos al jurisdicției canonice a Tronurilor, adică în «Sintagme/Constituții», de care jurisdicție depinde Biserica Ucrainei. Consemnarea în ele este elementul indisputabil de cine depinde bisericește Ucraina.

i) «RÂNDUIELILE/ΤΑΚΤΙΚΑ» (NOTITIA EPISCOPATUUM): Deci, în timp ce toate rânduielile păstrate (Notitia Episcopatuum 10 – 20) [17] din sec. XI-XV scriu că Eparhia Rusia-Ucraina (ca Rusia Mare și Mică sau de Kiev) este eparhie bisericească a Patriarhiei Ecumenice, Rânduiala 21 din sec. XVI nu menționează Rusia sau Ucraina între eparhiile bisericești supuse Patriarhiei Ecumenice!

ii) SINTAGMA lui HRISANT (1715): Patriarhul Hrisant al Ierusalimului (Notara) menționează în vestita lui Sintagmă (p. 66-69) detaliat teritoriile bisericești de sub Constantinopol, între care nu cuprinde Mitropolia de Kiev sau altă episcopie a Ucrainei.

Mai mult, de la pag. 83 și mai departe se face referire «despre Preasfântul Tron Patriarhal al Moscovei». La început pomenește cum au fost date Moscovei vrednicia și cinstea patriarhale (p. 83-84) și în continuare, la p. 84-85, se face referire la granițele «Moscovei», în care se cuprinde și Ucraina. Următorul capitol hotărâtor, care se intitulează «Despre Tronurile supuse Patriarhului Moscovei» (p. 86 și în continuare) se referă la Kiev și Galiția, precum și la alte provincii din Ucraina («Marele Novgorod», «Suzdal», «Cernigov», «Holmogor» ș.a.) ca dependente bisericește de Patriarhul Moscovei! În sfârșit, la p. 87, referindu-se la «prerogativele Arhimandriților din Moscova», enumeră între «Arhimandriții mai importanți» ai Patriarhiei Moscovei și pe Arhimandriții ucraineni între care cel dintâi este «cel de la Pecerska-Kiev» și urmează alții din Ucraina (d.ex. «de Cernigov»).

Concluzionând: Conștiința bisericească la începutul sec. XVIII, după cum este consemnată în anul 1715 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului în Sintagma lui, vrea fără vreo împotrivire sau fie o simplă rezervă, ca eparhia Kievului și a Ucrainei să depindă bisericește de Patriarhia Moscovei, și nu de Patriarhia Ecumenică. Este semnalat faptul că nu a existat niciodată vreo împotrivire față de Sintagma lui Hristant din partea Patriarhiei Ecumenice.

iii) SINTAGMA din 1855: Conform cu «Sintagma despre rânduiala Tronurilor Patriarhale și a Sinoadelor Autocefale» din Atena, 1855, p. 3-12, Mitropolia Kievului și provincia Ucrainei nu depinde de Patriarhia de Constantinopol. La p. 16-18 din Sintagmă este menționat ca Mitropolit al «Eparhiei prima în ordine» «a Bisericii Autocefale a Rusiei» «cel al Kievului și al Galiției», precum și alte eparhii din Ucraina de astăzi!

iv) SINTAGMA din 1896: În «SINTAGMA Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1896, nu se menționează Mitropolia Kievului sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina nu este menționată în catalogul Sintagmei cu titlul «Mănăstirile stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17).

v) SINTAGMA din 1902: «din Tipografia Patriarhală»: în «SINTAGMA în uz a Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1902, nu se menționează Mitropolia de Kiev sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina nu este înscrisă în catalogul Sintagmei cu titlul: «Mănăstirile stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17). Este inserat numai «Metocul Patriarhal al Sf. Serghie» (p. 17).

vi) G. Rallis-M. Potlis au publicat în faimoasa lor lucrare «Sintagma dumnezeieștilor și sfintelor canoane» (prima ediție 1855) «Rânduiala Tronurilor Bisericii Ortodoxe de Răsărit» și nu cuprind Ucraina între eparhiile Patriarhiei Ecumenice, ci la «Biserica Autocefală a Rusiei». După cum declară, își extrag elementele lor din Sintagme.

vii) «Calendarul Patriarhiei Ecumenice» editat anual sau, din 2015 în continuare, «Anuarul Patriarhiei Ecumenice» până în anul 2018 consemnează că Biserica Ucrainei depinde canonic de Moscova. Nici o referire că ar depinde Kievul bisericește de Constantinopol!

Concluzionând, aceeași conștiință bisericească și canonică a Tronului Ecumenic până în 2018, după cum este consemnată în modul cel mai oficial și mai neîndoielnic în «Sintagmele» oficiale, în «Calendare» și «Anuare», pe care însăși Patriarhia Ecumenică le-a editat chiar în «Tipografia Patriarhală din Constantinopol», reiese că nu considera Ucraina până la mijlocul lui 2018 drept teritoriu canonic al său, pe care o recunoaște în modul cel mai oficial și mai evident că depinde ca jurisdicție canonică de Patriarhia Rusiei».

Nu încape nici o comparație între autocefalia acordată schismaticilor și adunărilor separate din Ucraina cu acordarea canonică de către venerabila Patriarhie Ecumenică a statutului de autocefalie Bisericilor Canonice ale Greciei, Serbiei, Bulgariei, României, Poloniei, Albaniei și Cehiei și Slovaciei. Autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei o urmărea Președintele de curând filooccidental al țării, Petro Poroșenko, Parlamentul și cele două structuri schismatice: «Biserica Ortodoxă Ucrainenă-Patriarhia de Kiev», care s-a separat în 1992 de Patriarhia Rusă prin atacuri aspre și anateme împotriva Patriarhiei Moscovei, având drept cap pe ex-Mitropolitul, Monahul Filaret (Denișenko) de Kiev, caterisit și anatematizat, și «Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană», care a fost construită în 1921 de conducătorii sovietici prin pseudo-episcopul Vasile Lipkivski, care a fost hirotonit de «preoți și mireni»!!! și, din cauza cooperării ei cu naziștii cuceritori ai țării, a fost prigonită și s-a repliat în chipurile «biserica din catacombe». După acestea a reînviat în 1980 și a fost condusă de autodesemnatul «Mitropolit de Kiev și a toată Ucraina», Macarie Maletici, fost preot caterisit al Bisericii Ruse, «hirotonit» pseudo-episcop de diaconul caterisit al Bisericii Ruse, Vichentie-Victor Cekalin, personalitate tragică cu un bogat «istoric» ca pseudo-episcop «ortodox», unit, pastor protestant, pederast inculpat penal, pensionat cu demență în Australia. Venerabila Patriarhie Ecumenică «a restabilit­» ex tunc în rânduiala canonică cele două structuri «bisericești» schismatice cu căpeteniile lor, a căror stare canonică a recunoscut-o cu trei zile în urmă Biserica noastră fără votare.

La aceasta cultivatul Profesor Emerit de Dogmatică al Facultății din Tesalonic, dl. Dimitrie Tselenghidis, adaugă următoarele în epistola sa curajoasă și mărturisitoare din septembrie trecut a.c. către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei: «Mai întâi, ar trebui să fie cercetat dacă acest «construct» îndeplinește condițiile unei comunități bisericești. Dacă, dimpotrivă, este recunoscută «autocefalia» lui, atunci este recunoscută automat «legalitatea» ecleziastică a Bisericii schismatice.

După cum se știe, pentru Biserica schismatică a Ucrainei a premers o condamnare panortodoxă cu caterisiri și afurisiri. Această condamnare panortodoxă nu a fost revocată. În final, prin Tomosul autocefaliei Patriarhiei Ecumenice (11-1-2019), a intervenit o depășire instituțională cu caracter duhovnicesc și ecleziologic, ce creează întrebări rezonabile despre legalitatea ei bisericească. Și aceasta deoarece nu au fost respectate – cel puțin din câte știm – condițiile fundamentale patristice și duhovnicești, lucru ce creează contestații rezonabile despre canonicitatea regulilor-condițiilor Practicii patriarhale, cât timp nu au exprimat o pocăință publică demonstrată și o dezavuare a schismei. Prin cele ce le spunem în cazul cu pricina nu înseamnă că ne îndoim de competența instituțională a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, bineînțeles cu acordul întregului trup al Bisericii, care se exprimă sinodal. Aici se pune chestiunea condițiilor valide pentru emiterea unui astfel de Tomos. După mărturia biblică (Mt. 4, 17, 1Cor. 5, 1-5 și 2Cor. 2, 6-8), dar și după tradiția patristică și duhovnicească a Bisericii, încadrarea sau reîncadrarea în trupul cel unul și neîmpărțit al Bisericii presupune oricum trăirea adâncă și exprimarea sinceră a pocăinței din partea membrului sau comunității mai largi supuși încadrării sau reîncadrării. Condiția exprimării pocăinței nu este surmontată de nici o persoană instituțională sau for bisericesc instituțional. Nu există nici o iconomie a Bisericii care să poată să se substituie sau să anuleze pocăința».

Îndeosebi Monahul Filaret (Denișenko), cleric al Patriarhiei Moscovei ca Mitropolit de Kiev, a fost caterisit în 1992, după cum s-a spus înainte, din cea mai înaltă funcție a Arhieriei și, după acestea, a fost anatematizat pentru provocarea unei schisme, însă și pentru alte fapte ale sale necanonice, iar celălalt, Macarie Maletici, nu a dobândit nici o hirotonie canonică, după cum am arătat. În continuare, s-a întrunit așa-zisul «Sinod al unității», care a ales drept «Întâistătător» pe «Mitropolitul» Epifanie (Serghei Dumenko), care are «hirotonie» inexistentă canonic de la Monahul caterisit și anatematizat Filaret și, prin urmare, a fost acordat statutul de autocefalie noii structuri care a reieșit din toate aceste acțiuni necanonice.

Prin urmare, subiectul critic, care se pune din punct de vedere canonic la chestiunea concretă este dacă deciziile Sinodului complet, prezidat de Patriarh, precum este Sinodul Patriarhiei Moscovei, sunt irevocabile sau pot fi apelate înaintea altui Sinod Patriarhal. Acest subiect a preocupat Biserica Ecumenică după Sinodul din Sardica și canoanele lui 3, 4 și 5, la care au participat episcopii apuseni și a prezidat Cuviosul de Cordoba, fiind convocat în acest timp și Sinodul Episcopilor răsăriteni în Filipupoli de astăzi. Întâi Episcopul Zosima al Romei, invocând canoanele din Sardica drept canoane chipurile ale Sinodului I Ecumenic din Niceea, a revendicat dreptul de judecător suprem asupra Bisericilor din Africa de N. și l-a învrednicit de restabilire pe preotul Apiarie, caterisit de Episcopul Urban de Sicca. Episcopii africani au respins vehement dreptul pretins de Episcopul Zosima al Vechii Rome și de urmașii săi, Bonifatie și Celestin I, de a fi judecător suprem al Bisericilor lor în 424. Anterior, Sinodul Local din Cartagina, prin canonul său 31 (după numărătoarea din Pidalion), care este reluat neschimbat și în canonul 129 al aceluiași Sinod, a legiuit: «În același mod a plăcut ca preoții și diaconii și restul clericilor inferiori, în cauzele pe care le au, dacă este dezaprobat tribunalul episcopilor lor, episcopii vecini să-i asculte și, cu acceptul episcopului propriu, episcopii chemați de ei să reglementeze cele dintre ei. De aceea, deși consideră că li s-a acordat dreptul de apel asupra lor, să nu se apeleze la tribunalele de peste mare, ci la cei dintâi dintre propriile eparhii, după cum a fost rânduit adesea cu privire la episcopi. Iar cei care vor apela la tribunalele de peste mare, să nu fie primit nimeni în comuniune în Africa». Și absolut semnificativ este faptul că aceste canoane ale Sinodului din Cartagina au fost validate precis și nominal de canonul 2 al Sfântului Sinod Ecumenic cinci-șase și general de canonul 1 al Sinodului IV Ecumenic și de canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic. Așadar Biserica străveche a primit faptul că cele hotărâte de canoanele 3, 4 și 5 privesc o prerogativă aparte, care a fost atribuită Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome numai față de Episcopii supuși lui, nu și de a-i oferi o jurisdicție bisericească supremă. Zonara spune în această privință: «Deci canonul nu este al Sinodului din Niceea, nici nu-i conferă lui toate apelurile, ci ale celor supuși lui» (Σ.Γ.241), iar Balsamon menționează: «căci acesta este special pentru problemele bisericești ale Papei și s-a pronunțat că este dator să le țină în interior» (Σ.Γ.239).

Prin urmare cererea Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome de prerogativă a jurisdicției supreme bisericești a fost respinsă de Biserică pentru că au fost acceptate prescripțiile canonice ale Sinodului din Cartagina prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase că sunt avuți în vedere clericii din alt mediu bisericesc, care vor face apel în fața Episcopului Vechii Rome pentru pricinile lor. În Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, pe baza canoanelor 9 și 17 ale Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care poruncesc: «Dacă episcopul sau clericul se va îndoi de mitropolitul eparhiei, să se ocupe exarhul provinciei sau tronul capitalei Constantinopol și la el să se judece», nu este supusă atacului prin apelare, adică este inatacabilă decizia de condamnare emisă de Sinodul final Patriarhal care se întrunește potrivit competenței corecte a canonului 28 apostolic și a canonului 4 al Sinodului din Antiohia, după cum este Sinodul General al Mitropoliților de sub Exarhul Provinciei (de atunci) sau (astăzi) Sinodul complet al mediului patriarhal de sub președinția Patriarhului. Atât canonul 9, cât și 17 al Sinodului Ecumenic IV pun disjuncție la propria prevedere canonică pentru Exarhul Provinciei și Arhiepiscopul Constantinopolului și oferă posibilitatea unei scăpări de aceeași valoare. Așadar canoanele nu întemeiază pentru Arhiepiscopul de Constantinopol o competență judecătoreasă superioară și un alt grad de jurisdicție. Iar Exarhul (conducătorul) Provinciei astăzi este Președintele propriului mediu patriarhal. Balsamon menționează definitoriu: «Hotărârile Patriarhilor nu se supun apelului, 40 123, κβ, Β.Γ.α.λη: «Preafericitul Patriarh al acelei provincii să fie audiat între ei și să fie hotărâte acelea care sunt în acord cu legile și canoanele bisericeștile, fără să poată vreun membru să combată verdictul lui», iar în «Epanagogă» 11,6(J.G.R. vol. 2, 260): «Instanța patriarhului nu se supune recursului, nici nu este reexaminată de altcineva, ca un conducător al acestor instanțe bisericești». Sfântul și Marele Fotie scrie în «Nomocanonul» său 9, 1 (Σ.Α. 169): «nu sunt apelate verdictele Patriarhilor». Potrivit acestora, judecata de instanță a oricărui Sfânt Sinod Patriarhal, care constituie, conform dreptului nostru canonic, Sinodul final și reiese după instrumentarea chestiunii canonice, este irevocabilă, putând fi contestată numai în fața Sinodului Ecumenic (P. Panaghiotakou, «Sistemul Dreptului Bisericesc, Dreptul penal al Bisericii», p. 836, ATENΑ 1962).

De Dumnezeu luminatul Sfânt Nicodim Aghioritul, când comentează canonul 9 al Sinodului IV Ecumenic la pag. 192-193 din Pidalion, ed. V. Rigopulos, Tesalonic, 1998 și «în toate», se referă la chestiunea aceasta într-o deosebită analiză canonică față de renegatul și unitul Visarion și față de, cum îi numește, papistașii Vinion și Velarmin, spunând în mod definitoriu: «Este evident că Patriarhul de Constantinopol nu are autoritate să lucreze în episcopiile și ținuturile altor Patriarhii, nici nu i s-a dat dreptul de recurs de către acest canon în Biserica întreagă 1. pentru că în praxa (procesul verbal) a 4-a a acestui Sinod din Calcedon, după ce Anatolie a acționat în afara granițelor și a luat Tirul de la Episcopul lui, Fotie, și l-a dat lui Eusebie al Viritului și, după ce a dat jos și a excomunicat pe Fotie, a fost dezaprobat și de conducători, și de tot Sinodul pentru aceasta. Și, deși a pretextat multe, cu toate acestea, au fost anulate de Sinod cele ce le-a lucrat acolo și lui Fotie i s-a dat dreptate și a luat episcopiile Tirului. De aceea și Isaac al Efesului a spus lui Mihail, primul dintre Paleologi, că Patriarhul Constantinopolului nu-și întinde autoritatea peste Patriarhiile de Răsărit (după Pahimeris, cartea 6, cap. 1); 2. pentru că legile politice și imperiale nu stabilesc că numai judecata și decizia Constantinopolului nu suportă recurs, ci indefinit a oricărui Patriarh și ale Patriarhilor la plural. Căci spune Nearaua 123 a lui Iustinian, Patriarhul provinciei să stabilească acelea care sunt conforme cu legile și canoanele bisericești fără ca nimeni să nu poată contrazice verdictul lui. Și înțeleptul Leon spune în primul titlu al legii lui pe scurt că sentința Patriarhului nu este supusă recursului, nici nu este reanalizată de altul, pentru că este conducător/principiu al celor bisericești. Căci de la el sunt toate judecățile și la el sunt rezolvate. Și iarăși cartea 3 iustiniană, cap. 2: Patriarhul competent va cerceta verdictul adunării bisericești fără să se teamă de recurs și cartea 1, titlul 4 al dispoziției bisericești: nu sunt apelabile verdictele Patriarhilor și iarăși cartea 1, cap. 29: împotriva deciziilor Patriarhilor s-a pus lege de împărații dinainte de noi să nu se facă recurs. Deci, dacă de cumva, după acești împărați, care sunt în acord cu sfintele canoane, verdictele tuturor Patriarhilor nu primesc recurs, adică nu sunt ridicate la judecata altui Patriarh, cum poate cel al Constantinopolului să le judece din nou acestea? Și, dacă prezentul canon (9) și al 17-lea al Sinodului acesta IV au avut ca scop să aibă Patriarhul Constantinopolului dreptul la recurs din celelalte Patriarhii, cum de au vrut împărații să apere totul diametral opus în vremea când ei cunoșteau că legile politice care nu erau în acord cu canoanele rămâneau nevalabile? 3. pentru că, dacă am accepta, după papistașii de mai sus, că Patriarhul de Constantinopol judecă și rejudecă judecățile lor, deoarece canonul nu face deosebire între un Patriarh sau altul, prin urmare el judecă și rejudecă și pe cel al Romei și astfel va fi cel al Constantinopolului primul și ultimul și de obște judecător al tuturor Patriarhilor și pentru însuși Papa».

Așadar dreptul canonic al reexaminării chestiunilor Monahului Filaret (Denișenko) și ale preotului caterisit al aceleiași conduceri, Nicolae Maletici, așa-numitul «Mitropolit Macarie», după deciziile Sinodului Patriarhal final al Patriarhiei Moscovei, îl are numai Sinodul Ecumenic, după cum primește în scris acest fapt venerabilul Patriarh Ecumenic k.k. Bartolomeu prin Scrisoarea lui patriarhală nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexie, în care scrie: «În răspuns la telegrama și scrisoarea aferente ale Preafericirii Voastre iubite și mult dorite despre problema care s-a ivit în Preasfânta Voastră Biserică soră a Rusiei, care problemă a condus Sfântul Sinod al ei să treacă, pentru motive pe care le știe ea, la caterisirea lui Filaret, Mitropolitul Kievului, care până de curând era un membru dintre cei dintâi ai Sinodului ei, dorim să vă facem cunoscut frățește dragostei voastre că Biserica cea mare a lui Hristos de la noi, recunoscând în integralitate competența pe această temă a Preasfintei Biserici a Rusiei de sub Voi, primește cele decise sinodal despre cel în cauză, fără să dorească deloc să înfăptuiască vreo piedică Bisericii Voastre soră», recunoscând, ca și canonist, principiul identității sancțiunilor. Acest fapt l-a reluat și după aceea în scrisoarea sa pentru anatematizarea aceluiași Filaret (Denișenko), (1997) către Patriarhul Moscovei: «Primind înștiințare despre decizia de mai sus, am comunicat-o Ierarhiei noastre a Tronului Ecumenic și am încurajat-o ca să nu aibă nici o comuniune bisericească de acum înainte cu cei menționați».

4. Sfintele canoane 9 și 17 ale Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic au consacrat, după cum am spus mai înainte, același grad de competență pentru Exarhul administrației (astăzi Președintele Sinodului Patriarhal desăvârșit) și pentru Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic – Arhiepiscopul de Constantinopol, și prin această soluționare nu au întemeiat din nou o jurisdicție mai mare pentru nici un Tron Patriarhal. Prin urmare, cel condamnat de către Sinodul Patriarhal final nu are dreptul de a apela la alt Sinod Patriarhal în afară numai de Sinodul Ecumenic și exact acest principiu l-a legiuit mai vădit Sfântul Sinod cinci-șase Ecumenic prin validarea nominală a canoanelor Sinodului din Cartagina în canonul său al 2-lea, care Sinod, după cum se menționează, a respins cererea unei competențe generale a Episcopului Vechii Rome și, prin urmare, a oricărui alt Patriarh din toată Biserica. Pe de altă parte, canonul mai nou 2 al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, a validat în mod definitoriu canoanele din Cartagina și, ca o dispoziție procedurală canonică mai nouă, modifică pe oricare alta mai veche și o validează pe aceasta, după cum este valabil pentru orice sistem legislativ și precum se demonstrează din cuvântarea de pe munte a Domnului: «Iarăși ați auzit că s-a spus celor din vechime: să nu juri strâmb, să ții jurămintele tale Domnului. Dar Eu spun vouă să nu vă jurați nicidecum» (Mt. 5,33-34).

Concluzia care reiese din această reglare canonică în Biserică pentru cazul Ucrainei este că Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a admis un recurs în mod greșit și fără competență canonică și a judecat pe premize canonice de ultimă instanță pe foștii clerici ai altei conduceri bisericești, ai Bisericii Ruse, care deține în mod competent dosarele de judecată ale clericilor pedepsiți în discuție, cuprinsul cărora trebuia să fi fost avut în vedere de către Sfântul Sinod Patriarhal din Constantinopol, care a reluat subiectul canonic al lor fără competență, modificând și invalidând deciziile Sinodului Patriarhal final fără competența aferentă. Prin urmare deciziile restabilirii canonice a celor caterisiți, anatematizați și nehirotoniți din cele două structuri schismatice ale Ucrainei, care au premers acordării Tomosului de autocefalie sunt evident nevalide și, prin urmare, decizia acordării statutului de autocefalie unei Biserici inexistente canonic, care este compusă din laici aflați în schismă, rezultă că este și ea nulă.

Acestea trebuie cu siguranță să fie dispuse de un Sinod Panortodox, care trebuie să se întrunească rapid prin acțiunile Voastre, ale Preafericiților Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, pe lângă Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, pentru ca să abordeze această chestiune greu de rezolvat, pe care nu o pune nimeni, din păcate, în baza ei canonică reală și în principal să fie abordată primejdia foarte mare a ruperii comuniunii bisericești a Bisericilor Ortodoxe autocefale cu consecințe imprevizibile pentru buna stare a Preasfintei Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice, Biserica una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolică a lui Hristos.

Sanctitatea Voastră și Preafericiți sfinți Întâistătători,

Cerem cu smerenie, ca membri ai Sfântului Sinod Panortodox, ca toată Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, adunată prin Episcopii ei canonici în Sfântul Duh, să se ocupe într-un Sfânt Sinod Panortodox (mai drept, Ecumenic) de chestiunea arzătoare și complexă din perspectivă canonică și ecleziologică a autocefaliei ucrainene către cine și în care mod a fost acordată, fiind trecută cu vederea Biserica Ortodoxă canonică sobornicească/catolică din Ucraina și «fiind restabiliți», după cum nu se cuvenea și fără competență, «clericii» schismatici, caterisiți, anatematizați și nehirotoniți, după ce au constituit «Biserica Autocefală a Ucrainei», lucru care constituie «piatră de sminteală» și răvășește pliroma cu numele creștin a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale,

Iar cu acestea semnăm, subscriind cu cucernicie,

Cu cel mai adânc respect

Mitropoliții

+ Mitropolitul ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița

+ Mitropolitul SERAFIM de Pireu

+ Mitropolitul SERAFIM de Kitire și Antikitire

+ Mitropolitul COSMA de Etolia și Akarnania

Traducere după: Κατάνιξη.gr

Poporul care a primit în hotarele sale pe unul din Apostolii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este popor binecuvântat şi este vrednic a sta în marea familie a lui Dumnezeu, Biserica din lumea întreagă. Românii au avut privilegiul de a primi Evanghelia împărăţiei de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolie. De unde ştim că a fost întâiul chemat? Din Evanghelia Sfântului Ioan (1, 35-42), unde ni se spune că doi dintre Ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, dintre care unul era Sfântul Andrei, L-au urmat pe Domnul până la locuinţa Sa, unde au rămas în ziua aceea. Sfântul Andrei s-a dus şi a căutat pe fratele său, pe cel care avea să devină Sfântul Apostol Petru şi i-a spus: ,,Am găsit pe Mesia (care se tălmăceşte Hristos). Amândoi s-au înfăţişat Mântuitorului şi au primit a fi Apostoli ai Săi. A urmat chemarea Sfinţilor Apostoli Filip şi Natanael, apoi a celorlalţi, până s-a împlinit numărul de doisprezece.

            După Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, aceştia au hotărât să stabilească prin sorţi ariile geografice în care urmau să propovăduiască fiecare Evanghelia, după porunca Învăţătorului: ,,Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă’’ (Matei 28, 19-20).

            Sfântului Apostol Andrei i-au revenit mai multe regiuni, între care şi Scitia Minor, Dobrogea noastră de astăzi. În mijlocul acelor oameni s-a auzit întâia oară învăţătura mântuitoare a Domnului Iisus. Aici s-au înălţat cele dintâi biserici, aici s-au hirotonit primii episcopi şi preoţi, aici au pătimit cei dintâi Sfinţi Mucenici. Cu deplin temei, Sfântul Andrei este socotit Apostolul românilor şi ocrotitorul întregii ţări.

            Diavolul n-a răbdat să vadă cum oamenii sunt aduşi la Hristos de la rătăcirea idolilor şi a zeilor, şi a pus în mintea antipatului Egheat să omoare pe Sfântul Andrei. Apostolul a mărturisit cu curaj în faţa mai-marelui zilei: ,,Împăraţii Romei încă nu au cunoscut aceasta, cum că Fiul lui Dumnezeu venind pe pământ pentru mântuirea oamenilor, întru adevăr a arătat cum că idolii aceia nu numai că nu sunt dumnezei, ci şi draci necuraţi şi vrăjmaşi ai neamului omenesc, care îi învaţă pe oameni şi îi îndeamnă spre toată necurăţia, ca, mâniind pe Dumnezeu, să Se întoarcă de la dânşii şi să nu-i asculte. Iar când Se va mânia Dumnezeu asupra lor, Se va întoarce de la oameni. Atunci diavolii îi iau pe ei sub a lor stăpânire şi până într-atât îi amăgesc pe dânşii, încât îi scot din trup goi cu totul de faptele bune, nimic altceva având, decât păcatele lor pe care le duc cu ei’’.

            Ajungând vârsta de optezeci de ani, Sfântul Apostol Andrei a fost răstignit pe o Cruce în formă de ,,X’’, ducându-se la Domnul nostru Iisus Hristos (După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 619-642).

Presbiter Ioviţa Vasile

Această mare şi vicleană înșelătorie cu „autocefalia” ucraineană, gândită şi pregătită îndelung în laboratoarele forțelor întunericului, a avut drept scop distrugerea Ortodoxiei, destabilizarea relațiilor inter-ortodoxe de pace şi frățietate, creearea unor animozități şi tulburări nemaiîntâlnite până acum.
În acest climat de suspiciune reciprocă, de trădări şi încălcări ale unor relații de prietenie puternice, creat artificial de ereziarhul Bartolomeu, anunțul făcut la adăpostul zidurilor M.Pantokrator din Sfântul Munte Athos, de acest „duşman al Dumnezeului Treimic” , a amuțit intreaga creştinătate (Parintele Rafail Noica susține că creştinii sunt numai ortodocşi, deci afirmația lui Bartolomeu este o rătăcire, o erezie!) Am selectat un citat edificator despre erezia „Filioque” şi alte rătăciri ale papistaşilor:

,,Sfântul Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului, a fost un neînfricat mărturisitor al Credinţei la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, pentru că nu a cedat presiunilor papale şi şantajelor, rămânând până la sfârşit un mărturisitor al Credinţei. Nu numai că în timpul acelui Sinod a dovedit rătăcirile latinilor, dar în acelaşi timp a dovedit şi falsurile (mistificările) pe care le-au făcut latinii (catolicii) în textele Părinţilor Bisericii.

Desigur că la început Sfântul Marcu Evghenicul s-a comportat cu nobleţe, dar mai târziu, când şi-a dat seama de mijloacele necurate la care se pretau pentru a-şi atinge scopul, de presiunile, falsurile, şantajele, constrângerile şi vicleniile latinilor, a devenit un mărturisitor al Credinţei. Poziţia sa a fost de la un capăt la altul romană (romeică) , deoarece adevăraţii romei sunt împăraţi ai spiritului, sunt aristocraţi ai duhului, pot să dialogheze cu luciditate şi cumpătare, linişte şi nobleţe. Când însă este vorba de îndepărtarea de la adevărul revelat şi când văd mijloace necurate ale celorlalţi pentru atingerea scopului, atunci devin mărturisitori ai Credinţei. Pentru că Hristos nu-şi doreşte doar căutători, ci şi mărturisitori.

Sfântul Marcu Evghenicul avea o bună cunoaştere a realităţii. Adică, el ştia că noi i-am tăiat pe latini din Trupul Bisericii, deoarece latinii au căzut în erezia Filioque. O expune un text al său care este destul de sugestiv. Scrie Sfântul Marcu: „Aşadar, ei ne-au dat pricină de schismă, proclamând pe faţă adaosul la Crez, pe care îl grăiau mai înainte pe ascuns. Şi noi ne-am despărţit primii de ei, ba mai degrabă i-am despărţit şi i-am tăiat de la trupul comun al Bisericii. Spune-mi, de ce i-am despărţit? Oare fiindcă ţin Dreapta Credinţă sau pentru că au dat la iveală în chip drept adaosul la Crez? Cine ar spune aceasta, fără numai dacă este foarte zdruncinat la creier? Nu, ci pentru că gândesc lucruri absurde şi rău-credincioase şi fiindcă au făcut adaosul fără temei. Aşadar, i-am lepădat ca pe nişte eretici, şi de aceea ne-am despărţit de ei… atunci sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat”.

Din acest text putem să extragem câteva adevăruri:

Întâi, că latinii au scornit erezia Filioque, pe care mai înainte o credeau în ascuns, o spuneau printre dinţi.

Al doilea, noi ortodocşii ne-am despărţit de bună voie de latini, care e acelaşi lucru cu faptul că i-am tăiat de la Trupul comun al Bisericii, ca pe unii ce cugetă dogme rău-cinstitoare şi pentru că au adăugat cuvântul „Filioque” în Simbolul de Credinţă în chip nelegiuit.

Al treilea, latinii, prin adaosul Filioque, sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat din Biserică. Toţi cei care susţin că latinii cred corect şi exprimă corect dogma despre Filioque, aceştia sunt „puternic zdruncinaţi la creier”. Adică au suferit o comoţie cerebrală.

Prin urmare, conform învăţăturii Părinţilor Bisericii, precum o exprimă Sfântul Marcu Evghenicul, latinii (catolicii) sunt eretici, despărţiţi de Biserică şi, fireşte, sunt în afara Bisericii şi nu au taine.

Dr. Gabriela Naghi

Discursul ţinut de ereziarhul Bartolomeu în faţa reprezentanţilor înmărmuriţi ai clerului monahal reuniţi la Manastirea Pantokrator din Sfantul Munte Athos, a zguduit temeliile întregii lumi ortodoxe. Aparat de „garzile pretoriene”, Bartolomeu a transmis din Sfântul Munte Athos, „Grădina Maicii Domnului”, cu viclenie si neruşinare tipic antihristice, un mesaj Întaistătătorilor Bisericilor Locale, să facă totul pentru ducerea la îndeplinire a pricipalului obiectiv stabilit în urmă cu 5 ani, şi anume unirea Bisericii Ortodoxe cu ereticii papistaşi.
În discursurile, întâlnirile şi rugăciunile comune ale celor doi „Papi”, Francisc şi Bartolomeu la Ierusalim, la Mormantul Sfânt din 2014, s-au enunţat paşii făcuţi în această direcţie încă de acum 55 de ani de Papa Paul VI şi de Patriarhul mincinos Atenagoras, când dialogul teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi a dus la eliminarea neînteţegerilor si diferenţelor de opinie. În declaraţia comună a minciuno- patriarhului Bartolomeu şi a”fratelui sau iubit”, semnată la Ierusalim pe 25 mai 2014, se specifica „necesitatea atingerii obiectivului comuniunii depline spre unitatea pentru care Hristos, Domnul nostru S-a rugat Tatălui “ca toți să fie una” (Ioan 17 , 21). Citez din declaraţie:

,,Deși conștienți că unitatea este manifestă în iubirea lui Dumnezeu și în iubirea aproapelui, asteptăm cu nerăbdare acea zi în care, în sfârșit, vom împărtăși împreuna Cina euharistică. Ca și creștini, suntem chemați să ne pregătim pentru a primi acest dar al Împărtășirii euharistice, în conformitate cu învățătura Sf. Irineu din Lyon (Împotriva ereziilor, IV, 18, 5, PG 7, 1028), prin mărturisirea aceleiași credințe, rugăciune stăruitoare, o transformare lăuntrica, o viața reînnoită și un dialog frățesc. În realizarea acestui obiectiv dorit, vom arăta în lume dragostea lui Dumnezeu prin care suntem recunoscuți ca adevărați ucenici ai lui Iisus Hristos (cf. Ioan 13: 35) … Astfel, afirmăm încă o dată că dialogul teologic nu caută cel mai mic numitor comun prin care să se ajungă la un compromis, ci mai degrabă își propune să aprofundeze înțelegerea adevărului întreg pe care Hristos l-a dat Bisericii Sale, un adevăr pe care nu ne oprim niciodată să-l înțelegem atunci când urmăm îndemnurile Duhului Sfânt. Prin urmare, afirmăm împreună că fidelitatea noastră față de Domnul cere o întâlnire frățească și un dialog adevărat. Această căutare nu ne îndepărtează de adevăr; dimpotrivă, printr-un schimb de daruri, sub călăuzirea Duhului Sfânt, ne va conduce la tot adevărul (cf. Ioan 16 : 13)… Avem acum datoria de a oferi mărturia comună a dragostei lui Dumnezeu pentru toți, lucrând împreună în serviciul umanității, în special în apărarea demnității persoanei umane în toate etapele vieții și sfințeniei familiei bazate pe căsătorie, în promovarea păcii și a binelui comun, și de a răspunde pentru suferința care continuă să afecteze lumea noastră.
… În mod similar, există o nevoie urgentă pentru o cooperare eficientă și angajamentul creștinilor in vederea salvarii pretutindeni a dreptului de a-și exprima public credința lor, și de a fi tratați corect, atunci când se promovează ceea ce creștinismul continuă să ofere societății și culturii contemporane. În acest sens, invităm toți creștinii să promoveze un dialog veritabil cu iudaismul, islamul și alte tradiții religioase. Indiferența și ignoranța reciprocă poate duce doar la neîncredere, chiar și, din păcate, la conflict.”

În aşteptarea declaraţiilor oficiale, ierarhia BOR s-a cufundat intr-o tacere laşă şi vinovată. Pleroma este ţinută cu viclenie în acelaşi nor ceţos de neştiintă, amorţită în somnul de moarte duhovnicească, pentru a nu opune rezistenţă. întocmai cum s-a petrecut aprobarea, semnarea si implementarea documentelor ereticului sinod cretan. Cercetand izvoarele istorice ale unirii ortodocşilor ardeleni cu romano -catolicii aflam ca Mitropolitul Atanasie Anghel, la 1698 dupa hirotonire, şi după „mărturisirea de credinţă ortodoxă” în faţa mitropolitului Teodosie al Ungro-Vlahiei şi a patriarhului Dositei al Ierusalimului, „a căzut în curând în mrejele iezuiţilor şi ale Curţii Imperiale din Viena”. Angajamentul său admitea: 1. Recunoaşterea şi subordonarea în faţa autorităţii papale; 2. Împărtăşania se poate face cu pâine nedospită (azima); 3. Principiul Filioque (Duhul Sfânt purcede şi de la Fiu); 4. Existenţa purgatoriului. Uniţilor li se garantau privilegiile clerului catolic şi dreptul menţinerii ritualului tradiţional şi a sărbătorilor ortodoxe. Episcopul urma a fi ales de către sinod, dar confirmat de către papă şi împărat.

Va cădea oare Patriarhul Daniel „în mrejele” iezuitului illuminat Francisc şi ale mincino-patriarhului Bartolomeu? Suntem doar la un pas de aceasta unire antihristică, de data aceasta cu duşmanii de moarte ai Ortodoxiei, pregătită cu mişelie de catre iezuiti si masoneria sionisto-globalistă. Asteptam un punct de vedere oficial din partea Patriarhiei BOR asupra declaraţiilor blasfemiatoare, hulitoare împotriva Duhului Sfânt, ale pseudopatriarhului Bartolomeu şi iniţiativa de participare la sinodul panortodox care sa ceara anatematizarea conducatorului Fanarului, ale ereticului sinod Kolymbari 2016, si ale panereziei ecumeniste.

Dr. Gabriela Naghi

Începând cu ziua de Duminică, noua dictatură a devenit funcţională. Ce-i trebuia lui Iohannis pentru a se înstăpâni asupra României, a primit cu generozitate de la românii noştri: încă un mandat de cinci ani. Voturile din ţară şi diaspora, la care se adaugă nişte procente ieşite pe ţevile STS-ului, îi asigură preşedintelui un mandat lipsit de griji, căci cine va îndrăzni să-i conteste legitimitatea? Aşadar, avem un preşedinte mai puternic ca oricând, pentru care Constituţia e suspendată, sau în orice caz facultativă, socotind gravele încălcări ale acesteia din mandatul trecut.

Urmează la rând Parlamentul. Prin dezertări, trădări şi şantaj, s-a creat o nouă majoritate fidelă lui Iohannis. Pluralismul a cam dispărut, deoarece majoritatea partidelor s-au aliniat frumos în spatele neamţului. Despre opoziţie nici nu poate fi vorba. Psd-iştii sunt dezorientaţi, timoraţi, înghesuiţi într-un colţ, unde aşteaptă să mai treacă un an, până la viitoarele alegeri parlamentare. Iohannis are control deplin asupra Parlamentului şi asta spune mult despre ,,democraţia’’ românească.

Să spunem că Guvernul Orban este cel pe care şi-l dorea de multă vreme Iohannis? Guvernul lui! A numit un prim ministru ridicol, scorţos, agresiv şi rău, care ţopăia în piaţă strigând cât îl ţineau bojocii: ,,Cine nu sare, nu vrea schimbare’’. A sărit, şi a nimerit în fruntea Guvernului. Ce ne-a pregătit acest Guvern, vom vedea nu peste multă vreme. Pe unul din sistem l-a luat gura pe dinainte şi a spus că vor construi încă două închisori. Începutul e bun.

Cei din Justiţie nu vor cuteza să judece după lege şi după cum le dictează conştiinţa. Nimeni nu va face notă discordantă de dragul dreptăţii, punându-şi în primejdie poziţia socială pe care a dobândit-o. Vor judeca şi de acum înainte selectiv, adică nu se vor atinge de privilegiaţii sistemului, în schimb vor fi necruţători cu adversarii politici. Înţelegem de ce a acuzat Iohannis PSD-ul că ar dori să pună mâna pe Justiţie, tocmai pentru că el şi-a aservit-o, şi-acum o are în buzunr. Veţi vedea.

Despre separaţia puterilor în stat nici nu mai poate fi vorba. Cine-l va controla pe Iohannis care are toată puterea în mâna sa? Şi, să recunoaştem, are şi stofă de dictator de stirpe germană.

Dragi români, votanţi ai lui Iohannis. Voi aţi pus ultima cărămidă la edificiul dictaturii acestuia. Ca o dictatură să fie constituită prin vot democratic, s-a întâmplat în anii 30 ai secolului trecut, în Germania. Atunci şi-a început ascensiunea fuhrerul Adolf  Hitler.

Presbiter Ioviţa Vasile                           26 noiembrie 2019

Peste două ore urnele se vor închide şi românii vor afla ceea ce se ştia de mai multe luni. Iohannis va obţine al doilea mandat de preşedinte şi cei ,,zece ani răi’’ se vor dubla. Toată lumea ştia că omul acesta este un adept fervent al lgbt adică al lesbienelor, gaylor (homosexuali), bisexualilor şi transsexualilor şi câte anomalii păcătoase va mai fi născocit diavolul în străfundurile iadului. Adăugăm la acestea schimbarea de sex, egalitatea de gen, educaţia sexual în şcoli, aşa încât copii să fie învăţaţi de mici despre aceste spurcăciuni sodomo-gomorite. O adevărată răzvrătire împotriva Legilor Dumnezeieşti, a Creatorului Însuşi.

Într-o ţară de oameni normali, cum clamează preşedintele,  acesta ar fi obţinut din primul tur un 0,0 la sută şi ar fi fost trimis la plimbare. Bine insinuează Klaus Werner că nu suntem un popor normal, el urmând să ne aducă ,,normalitatea’’ în următorii cinci ani. Normalitate în care vor domina sodomiţii gomoriţi. Românii nu au ales un preşedinte, au ales spurcăciunile antihristice enumerate mai sus.

Spun Părinţii Bisericii că şi antihrist se va ,,legitima’’ prin vot popular. Românii l-au şi ales cu ani înainte, într-o zi de 24 noiembrie a anului 2019. E bine să ţinem minte această dată. Ultimele patru alegeri prezidenţiale au fost repetiţii reuşite în vederea alegerii lui antihrist. Cei care şi-au dat seama că avem de-a face cu o mascaradă antihristică, bună parte din ei, au preferat să stea acasă, pentru a nu fi părtaşi la ceea ce s-a întâmplat şi la ceea ce va urma. Ceilalţi, vor deschide sticlele de şampanie şi vor sărbători ,,victoria’’.

Când a fost referendumul pentru familia croită după voia lui Dumnezeu, românii au stat acasă, adică au spus nu, nu dorim familia normala.

Ce poţi să mai spui în faţa acestei drame naţionale?

Presbiter Ioviţa Vasile

Când a avut loc referendumul pentru familie, i-am îndemnat pe toţi să voteze şi să-şi arate ataşamentul faţă de legile şi bunele rânduieli ale lui Dumnezeu. Am atras atenţia că nu vom reuşi să împiedicăm însoţirile împotriva firii, căsătoriile dintre homosexuali, deoarece politicienii vor găsi nişte modalităţi legislative pentru a le îngădui nefericiţilor perverşi să-şi cultive viciile. Votul celor care s-au prezentat şi au votat pentru familia lăsată de Dumnezeu a fost o mărturisire, care i se va socoti fiecăruia la înfricoşătoarea judecată.

Duminică seara, Iohannis va fi proclamat preşedinte pentru încă cinci ani. Deoarece refuză să-şi prezinte realizările celor cinci ani trecuţi, voi arăta motivele pentru care nu trebuie să votaţi.

1.Iohannis e neamţul lucrului ,,bine’’ făcut. După 1989, etnicii ne-au ocupat funcţiile cheie în stat şi rezultatele le vedem. Vă rog să-mi daţi măcar un singur exemplu de oriunde, din Germania, Ungaria, Franţa, Anglia, Statele Unite sau Israel, în care să vedem un român ajuns într-un fotoliu de ministru sau măcar înalt funcţionar într-o instituţie publică. Nu veţi putea. La noi se poate, de la preşedenţie până la ultimul post care mai contează în vreun fel. Imaginaţi-vă că un român ar candida la preşedinţia Germaniei. Ştiţi ce procent ar obţine? 0,0 nimic la sută. Rămân convins că România trebuie condusă de români (nu de cozi de topor!), Germania de nemţi, Franţa de francezi, SUA de americani.

2. K.W. Iohannis este prost crescut, prost educat, îmbătrânit în rele şi aşa va pleca din istorie şi din lumea aceasta. Profesor de fizică şi fost inspector şcolar, n-a fost în stare să ţină minte formula de calcul a ariei cercului, ceea ce arată precaritatea capacităţii sale intelectuale. Ha-ha-ha, rămâne cel mai celebru citat, rod al gândirii sale. Nicio speranţă de îndreptare.

3.Omul acesta că este de o nesimţire cum rar se poate vedea. Ca un pungaş ordinar, a obţinut una din case prin fals şi uz de fals, pentru care ar fi trebuit să ocupe un loc într-un penitenciar românesc pentru bărbaţi, iar doamna într-unul pentru femei. Asta nu l-a împiedicat să clameze de fiecare dată ,,penalii’’, el fiind curat precum cristalul. Profită de faptul că este un privilegiat al sistemului, intangibil, chiar crimă de ar comite.

4. Este un mincinos ordinar. La toate apariţiile publice ne spunea că nu sunt bani de pensii şi de salarii. Cu toate acestea, pensiile şi salariile s-au plătit la timp, ba s-au şi majorat din când în când. Magistraţii, medicii şi chiar profesorii au fost principalii beneficiari.

5. A afirmat la un moment dat că românii şi moldovenii sunt două popoare diferite. Pentru asta trebuia imediat suspendat, eventual pus sub acuzare sau demis prin referendum. Nu s-a întâmplat aşa. Am văzut ministru care a trebuit să plece doar pentru că şi-a arătat regretul că un anumit incident s-a întâmplat în timpul mandatului său. Ecaterina Andronescu a fost demisă pentru nişte afirmaţii de bun simţ, ştie Viorica Dăncilă de ce.

6.A încălcat Constituţia când şi cât a vrut. Acea Constituţie pe care a jurat că o va respecta.

7.Este un om fără Dumnezeu. Nu ne interesează crezul lui religios, pentru că nu-l are. De ochii lumii se duce în capiştile catolice, însoţit de doamna, în văzul televiziunilor ca să arate cât de evlavios este. Cu tot dispreţul de care e în stare, n-a intrat într-o biserică ortodoxă şi bine a făcut. Sunt atâţia alţii care pângăresc cu prezenţa lor sfintele locaşuri.

8.Este adeptul tuturor perversiunilor şi spurcăciunilor care au fost impuse acestui neam orodox de străinii fără Dumnezeu.

9.Niciodată un neamţ sau un alt etnic nu va simţi ataşament faţă de poporul român. Va mima ataşamentul, dar simţămintele lui lăuntrice vor fi aceleaşi. Iohannis serveşte de minune interesele nemţilor şi ale celorlalţi alogeni care-l ţin la cârma României. Pentru români, o mimică de o răutate înfiorătoare sau un rânjet dispreţuitor. Sunt cele două simţăminte între care îşi duce existenţa teutonul nostru. A respins atâţia miniştri români desemnaţi, care aveau un coeficient de inteligenţă mult deasupra lui. În schimb, s-a arătat deosebit de încântat de Kovesi, Birchall, Helvig sau Siegfried Mureşan şi mulţi alţii.

10.Când gaşca de elită de la Ploieşti a fost dovedită că a fabricat şi falsificat probe, Iohannis cel corect şi cinstit a preferat tăcerea, pe motiv că nu se amestecă în justiţie. Timpul trece şi peste faptele acelor procurori se aşterne uitarea, cu complicitatea lui Klaus Werner, cel chemat să vegheze la respectarea legilor şi a Constituţiei.

11.KW Iohannis este bădăranul nepereche al poporului român. Să ne înţelegem: nu al naţiunii române. L-am auzit zilele trecute bălmăjind şi acuzându- pe românii pesedişti de mârlănie, el care este mârlan prin definiţie.

12.Nu a fost un mediator sau un factor unificator al românilor. Dimpotrivă, i-a dezbinat pe aceştia cât a putut, ştiind că aceasta este una din cheile rămânerii sale la cârma României. Povestea aceea neghioaba precum că ar fi preşedintele tuturor românilor, lăsaţi-o deoparte. E preşedintele trepăduşilor săi şi a străinilor care l-au împins în fotoliul prezidenţial, cărora le este dator şi, prin urmare, le slujeşte interesele.

13.Sub faţada mincinoasă a luptei împotriva corupţiei, şi-a înlăturat potenţialii adversari, pe unii i-a şi întemniţat, că doar pentru asta ne-au cerut străinii să ne creăm o justiţie paralelă, în speţă DNA-ul.

14.DIICOT-ul a fost creat chipurile, pentru a ne apăra de proxeneţi, traficanţi de carne vie. Cu toate acestea, comerţul cu suflete rătăcite şi trupuri de românce pângărite cunoaşte o înflorire fără precedent, sub privirile binevoitoare ale lui Iohannis, mut şi surd în faţa acestor fărădelegi.

15.Pădurile ni se taie, bogăţiile ţării sunt date străinilor pe nimic, americanii şi ceilalţi alogeni dictează cum vor, guvernele sunt schimbate după interesele momentului, parlamentul este redus la neputinţă, dosarele de şantaj se numără cu zecile de mii, lichelele sunt cocoţate în funcţiile înalte, liftele ocârmuiesc Biserica Ortodoxă Română. Toate sub înalta oblăduire a domnului Klaus Werner Iohannis.

Am obosit, mă opresc aci.

Nu contează cine votează, contează cine numără voturile. STS-ul militarizat şi ermetizat îşi va face datoria şi va scoate procentele cu care câştigătorul să se poată lăuda cât de legitim este el, în următorii cinci ani. Opţiunea cea mai bună a românilor este aceea de a nu se prezenta la vot şi a nu se face părtaşi la această mascaradă antihristică. Facă bine românii şi înţeleagă că sunt priviţi nu ca nişte persoane, ca nişte făpturi ale lui Dumnezeu. Pentru puternicii zilei suntem nişte numere (cnp-işti) care ne ducem la vot în numărcât mai mare, ca să-i legitimăm şi să le dăm nişte procente numerice pe care le vor ajusta ei după cum vor.

Suntem în cetatea Babilonului de la capătul istoriei. Acum două mii de ani, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, văzând în duh această cetate, din imbold Dumnezeiesc a scris: ,,Ieşiţi din ea, Poporul Meu, ca să nu vă împărtăşiţi din păcatele ei şi să nu luaţi din pedepsele ei’’ (Apocalipsa 18, 4). Aşadar, Duminică împliniţi-vă sfintele datorii faţă de Dumnezeu, nu mergeţi la vot ca nişte fiinţe fără minte, cum vă socotesc puternicii zilei, şi nu uitaţi: rugăciunea sinceră şi stăruitoare valorează mai mult decât milioanele lor de voturi umflate.

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de Acela Care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena’’(Matei 10, 28). Aceste cuvinte de întărire şi încurajare le-a rostit Mântuitorul nostru Iisus Hristos în vremea când i-a trimis pe Sfinţii Aposoli la propovăduirea Evangheliei Sale. Precum ne învaţă Biserica, fiecare om este o alcătuire Dumnezeiască din trup muritor şi stricăcios şi din suflet nemuritor. În Cartea Ecleziastului (12, 7) citim despre trupul omenesc că-i este dat ,,ca pulberea să se întoarcă în pământ, cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat’’. Vieţile Sfinţilor aduc mărturie despre faptul că Sfinţii Mucenici primeau moartea cu bucurie, având Credinţa nestrămutată că sufletele lor se vor odihni lângă Dumnezeu. Că sufletele Mucenicilor şi, de fapt ale tuturor oamenilor, sunt vii, au ştiinţă, voinţă şi simţire, ne-o spune Dumnezeu prin Sfântului Ioan Evanghelistul: ,,Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne Sfinte şi Adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei care locuiesc pe pământ?’’(Apocalipsa 6, 9-10) Textul ne arată, cu limpezime, că sufletele Mucenicilor sunt în ceruri, lângă Dumnezeu.

          Acum este necesar să înţelegem Cine poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheenă. Răspunsul l-am şi dat, oarecum, prin faptul că am majusculizat pronumele ,,Cine’’. Mulţi au fost înclinaţi să creadă că diavolul ar fi cel care poate să piardă pe om în gheenă. Diavolul, cu puterea lui mărginită, nu poate să piardă niciun suflet peste voia acestuia şi peste voia lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur a desluşit înţelesul, scriind: ,,Domnul nu le spune deschis acum că El este Cel Care poate pierde şi trupul şi sufletul în gheeenă, a arătat aceasta mai înainte, spunând că El este Judecătorul’’(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 424). Într-adevăr, la judecată Dumnezeu va hotărî ca unii să meargă în împărăţia Sa cea cerească, alţii se vor pierde de la faţa lui Dumnezeu, în iad.

          ,,Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui Viu’’, a scris Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10, 31). Înfricoşătoare va fi judecata, înfricoşător este numai gândul că mulţi se vor pierde, pentru veşnicie, în împărăţia diavolului. Bunul Dumnezeu să ne ferească de această primejdie, cinstite cititorule.

Presbiter Ioviţa Vasile

Din veşnicie, Preabunul Dumnezeu a hotărât, după sfatul voii Sale, ca noi, nevrednicii slujitori ai Săi să prăznuim astăzi pe cea mai curată decât strălucirile soarelui, pe Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului Iisus Hristos. Trei ani avea copila Maria când părinţii săi cei Dumnezeieşti, Ioachim şi Ana, au chemat la casa lor din Nazaret rudele, cunoscuţii, vecinii şi mulţime de fecioare. Aceştia au înconjurat-o pe Preacurata Maria şi ţinând în mâini făclii, au început drumul spre Ierusalim, iar cântările lor se uneau cu cântările îngereşti. Părinţii Maicii Domnului împlineau făgăduinţa pe care o făcuseră Domnului când se rugau ca Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să ridice nerodirea lor.

          După trei zile de călătorie, au ajuns în Ierusalim, la templul sfânt. Cărţile bisericeşti ne spun că la templu slujea marele arhiereu Zaharia, împreună cu alţi preoţi, şi aceştia au ieşit să o întâmpine pe copila Maria. La intrarea în templu erau cinsprezece trepte pe care preoţii şi leviţii le urcau şi cântau pe fiecare treaptă un psalm. Aceste trepte le-a urcat fiica lui Ioachim şi a Anei, şi toţi s-au mirat văzând-o, dar şi mai mult s-au mirat atunci când  arhiereul Zaharia a dus-o pe copilă în Sfânta Sfintelor, acolo unde nu intrau nici preoţii, ci numai marele arhiereu, o dată pe an. Acolo i s-a dat ei loc de rugăciune, în sfântul altar, după a doua catapeteasmă.

          După ce şi-au împlinit datoria lor sfântă, Dumnezeieştii părinţi s-au întors acasă, au făcut ospăţ mare şi au mulţumit lui Dumnezeu.

          În jurul templului din Ierusalim erau multe locaşuri în care vieţuiau văduvele care petreceau în curăţie, între care se afla şi Ana proorociţa, cea care a fost prezentă când Pruncul Iisus a fost adus la templu, ca să fie închinat Domnului, cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca. Deosebi locuiau bărbaţii nazirei care trăiau asemenea monahilor, iar în alte locaşuri erau găzduiţi pelerinii şi străinii. Preacuratei i s-a dat a vieţui în locaşul fecioarelor. Astfel a petrecut copila Maria în anii ce au urmat. Învăţarea Scripturilor Sfinte ale Vechiului Testament, rugăciunea în Sfânta Sfintelor şi lucrul mâinilor erau îndeletnicirile ei. Hrana o primea de la Sfinţii Îngeri, după cum mărturisesc Părinţii Bisericii.

          Sfântul Apostol Pavel a scris: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare… pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pregătit pentru orice lucru bun’’(II Timotei 3, 16-17). Sfânta Fecioară a fost pregătită de Dumnezeu pentru împlinirea a ceea ce covârşeşte orice minte omenească: primirea în preacuratul său pântece a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta este Sărbătoarea  de care şi noi ne-am învrednicit astăzi, cinstite cititorule.

Presbiter Ioviţa Vasile

Se pare că patriarhul Daniel calcă pe urmele ereticului papă Francisc!
Doamne fereşte!… azi-mâine îl vom auzi spunând, asemeni papei Francisc, că „iadul nu există” (a se citi declaraţiile şocante ale ereticului publicate pe apărătorul.md: https://www.aparatorul.md/s-a-ajuns-si-la-asta-papa-francis-a-decis-sa-anuleaza-biblia-si-propune-sa-creeze-o-noua-carte/ )
Patriarhul nu a auzit niciodată ce ne învaţă Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sf. Scriptură?

„Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

„Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic. Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului”(Matei 18, 8-9).

„Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o că mai bine îţi este să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Şi de te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să intri fără un picior în viaţă, decât având amândouă picioarele să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi în împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheenafocului. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” (Marcu 9, 43-48).

Focul cel veşnic există, dar vai de aceia care învaţă altceva decât ceea ce ne învaţă Mântuitorul nostru Iisus Hristos!

„Şi poruncim vouă fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi voi de către tot fratele ce umblă fără de tocmeală, şi nu după învăţătura care au luat de la noi” (II Tesaloniceni 3,6).

„Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin Harul lui Hristos, la altă evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Ci măcar de noi sau înger din cer va vesti vouă afară de ce am binevestit vouă, anatema să fie!” (Galateni 1,6-8)

„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.” (II Timotei 4, 3-4).

Presbitera Roxana Cantor

Grăit-a Domnul cu Moise şi a zis:
„Spune fiilor lui Israel acestea: Dacă cineva dintre fiii lui Israel şi dintre străinii care trăiesc printre Israeliţi va da din copiii săi lui Moloh, acela să fie dat morţii: poporul băştinaş să-l ucidă cu pietre.
Şi Eu Îmi voi întoarce faţa Mea împotriva omului aceluia şi-l voi stârpi din poporul său, pentru că a dat din copiii săi lui Moloh, ca să întineze locaşul Meu cel sfânt şi să necinstească numele Meu cel sfânt.
Iar dacă poporul băştinaş îşi va închide ochii săi asupra omului aceluia, când va da din copiii săi lui Moloh,
Îmi voi întoarce faţa Mea împotriva omului aceluia şi împotriva neamului lui şi-l voi stârpi din poporul său pe el şi pe toţi cei ce fac desfrânări asemenea lui, desfrânând după Moloh’’  (Levitic 20,1-5).

În 1749, Papa Benedict al XIV-lea a instituit prin politica bisericească oficială, Colosseumul, ca un loc sacru unde primii creștini au fost martirizați. El a instalat Opririle pe Drumul Crucii, declarându-l sfințit prin sângele martirilor creștini care şi-au dat viaţa acolo.
Se pare că ereticul Francisc a adoptat cultul morţii, în ciuda discursurilor propagandistice cu care manipulează minţile naivilor, săracii de ei, care îl ascultă.
Statuia va rămâne acolo până pe 29 martie 2020 și va fi înlăturată înainte ca Papa Francisc să conducă Via Crucis la Colosseumul din Roma.
Oare la ce s-a gândit illuminatul Vaticanului, când a admis plasarea urâciunii diavolești păgâne, în faţa acestui obiectiv vizitat de zeci de milioane de turiști din întreaga lume?

Dr. Gabriela Naghi

,,Din copiii tăi să nu dai în slujba lui Moloh, ca să nu pângăreşti numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul’’ (Levitic 18,21)

O reconstrucție a idolului păgân, Moloh care cerea sacrificarea copiilor, a fost amplasată la intrarea în Colosseumul Romei, ca parte a unei expoziții istorice laice, intitulată „Cartagina: mitul nemuritor”, deschisă în perioada 27 septembrie 2019 – 29 martie 2020. Este vorba despre diavolul Moloh, despre care scrie Sfânta Scriptură, la care se închinau popoarele Canaanului, deci inclusiv locuitorii Cartaginei, care era colonie feniciană. Lui îi inchinau toate aceste neamuri drept ofrandă, proprii lor copii. Colosseumul Romei este în teritoriul care aparține de Vatican, întrucat se gasește în Eparhia Romei, numită și Sfântul Scaun și nimic nu putea fi amplasat aici, fără aprobarea specială a papei Francisc. Prezența idolului a stârnit o îngrijorare deosebită în rândul catolicilor, deoarece a fost ridicat cu nouă zile înainte de Sinodul Amazon și de declanşarea scandalului ulterior cu privire la venerarea zeiței păgâne Pachamama de catre ereticul Francisc la Vatican.

Unii catolici au fost deranjați de faptul că zeul păgân Moloh a fost ridicat la intrarea în Colosseum, care este unul dintre multe amfiteatre în care creștinii au fost torturați și executați pentru divertismentul mulțimilor păgâne. „Am fost atât de încântate în ziua în care am decis să mergem la Colosseum”,a declarat Alexandra Clark pentru LifeSiteNews prin e-mail. Ea și sora ei, Tiffany, așteptau cu nerăbdare să viziteze site-ul martiriului creștin. „ În momentul în care am ajuns acolo, priveliștea care ne-a întâmpinat a fost îngrozitoare! Stând de pază la intrare era statuia păgână imensă a lui Moloh. A fost plasat în acel loc, astfel încât toți cei care intrau în Colosseum trebuiau să-l vadă ”, a continuat ea. „A fost ca și cum l-ar fi pus pe Moloch acolo pentru a batjocori locul sfânt unde Sfinții Mucenici și-au vărsat sângele pentru Adevărata Credință! Amândouă zeitațile păgâne – Moloh si Pachamama – au cerut sacrificiile copiilor și au venit la Roma cam în același timp”, a spus ea.

Imaginea lui Moloch este modelată ca o reprezentare a demonului devorator al copilului găsit în filmul italian Cabiria din 1914. În film, idolul lui Moloch, instalat într-un templu punic, are în piept un cuptor uriaș de bronz, în care sunt aruncați sute de copii. Cabiria, eroina filmului, este amenințată de aceeași soartă. Prezentarea filmului despre idol are o bază istorică. Trei istorici greci antici atestă cu toții că era obișnuit în Cartagina să fie arși copiii drept ofrande aduse zeitatii, numită Baal și Cronus sau Saturn, zeul roman care, potrivit mitului, și-a mâncat propriii copii, ca să nu-l înlocuiască. Moloch este, de asemenea, menționat de mai multe ori în Cartea Levitic. Părinților evrei li se interzicea să-și jertfească copiii zeului.

Se știe că în epoca Imperiului roman, creștinii au fost uciși în arenele precum Colosseumul. Înainte de martiriul său, Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie, Episcopul Antiohiei a scris o scrisoare în jurul anului 110 d.Hr., care descrie sfârşitul său mucenicesc pentru Credinţa sa.

„Eu scriu Bisericilor şi poruncesc tuturor căci eu voind, mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veţi opri. Rogu-vă să nu aveţi către mine dragoste deşartă. Lăsaţi-mă să mă fac mâncare fiarelor, prin care îmi este cu putinţă a câştiga pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi prin dinţii fiarelor să mă macin, ca să fiu pâine curată a lui Hristos. Mai bine aţiţaţi pe fiare ca să mi se facă mormânt şi nimic din trupul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, când nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugaţi-vă lui Hristos pentru mine că, prin uneltele acestea, jertfă să mă fac. Nu precum Petru şi Pavel vă poruncesc vouă, căci aceia sunt Apostoli, iar eu osândit; aceia slobozi, iar eu până acum sunt rob. Iar dacă voi pătimi, voi fi slobod pentru Hristos şi voi învia întru El. Acum învăţ când sunt legat, ca nimic lumesc sau deşert să poftesc.”

Potrivit istoricului Eusebiu din Cezareea, Sfântul Ignatie, cunoscut și ca Ignatie Teoforul, a fost ucis într-adevăr de animalele sălbatice într-o arenă din Roma,în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor din timpul împăratului Traian.
Cartagina a fost distrusă de Republica Română în 146 î.Hr., în timpul celui de-al treilea război punic, după cereri repetate adresate de Cato Cenzorul către Senatul Roman. Se spune că Cato și-a încheiat toate discursurile cu declarația că „Carthago delenda est”, adică Cartagina trebuie distrusă. Cu toate acestea, Cartagina s-a născut din nou ca o colonie romană, Cartagina romană, care a devenit un oraș important din Africa Romană. Sfântul Augustin din Hippo a predat la o școală de retorică acolo, în secolul al IV-lea.
https://www.lifesitenews.com/news/statue-of-ancient-god-of-child-sacrifice-put-on-display-in-rome-days-before-amazon-synod

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

S-a întâmplat la Biserica ,,Sfinţii Arhangheli’’ – Huedin (?) din Bucureşti, la Duminica Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, din acest an. Reproduc din comunicatul site-ului Basilica:

,,În acest context, Patriarhul a precizat faptul că iadul nu înseamnă nici „cazane cu smoală”, nici „foc material, văpaie”, ci un chin de mustrare a conștiinței pentru binele pe care ar fi putut să-l facă omul pe pământ și nu l-a făcut, pentru faptele rele de care nu s-a pocăit. Este o suferință chinuitoare a omului egoist care n-a răspuns la iubirea milostivă a lui Dumnezeu”.

,,Este nedrept să spunem că Dumnezeu urăște pe cei din iad și iubește pe cei din rai, pentru că El este iubire milostivă față de toți. Însă iubirea Lui milostivă pe cei din rai, care au răspuns iubirii Lui, îi bucură, iar față de cei care n-au răspuns iubirii Lui produce în ei mustrarea conștiinței, regretul, părerea de rău. Acesta este chinul din iad. Nu e vorba de cazane cu smoală care ard ceva material, ci e vorba de o realitate spirituală, o stare a sufletului care nu a răspuns la iubire cu iubire, care a trăit egoist și a fost insensibil, nepăsător față de sărăcia, boala și suferința celor din jur”.

Precum vedem, când vorbeşte de iad, Patriarhul Daniel o coteşte brusc pe uliţa ecumeniştilor şi ne înştiinţează că acesta nu înseamnă altceva decât ,,mustrarea conştiinţei, regret părere de rău’’, nicidecum ,,cazane de smoală care ard ceva material’’. Cu alte cuvinte, relativizează existenţa iadului ca loc de chin, mergând până la desfiinţarea lui, evident, în optica ecumenistă. Aşa să fie precum zice Patriarhul?

1.Iadul se găseşte în interiorul pământului: ,,Şi-a deschis pământul gura sa, şi i-a înghiţit pe ei… şi s-au pogorât de vii în iad, şi i-a acoperit pământul şi au pierit din mijlocul obştii’’ (Numerii 16, 32-33). Îl invităm pe patriarh la o sumară documentare şi va vedea că în interiorul pământului temperatura ajunge la câteva mii de grade!

2.Iadul este loc şi stare de chin: ,,Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină în acest loc de chin’’ (Luca 16, 27-28).

3.Focul iadului nu e a exprimare metaforică, e foc material, e o realitate înspăimântătoare: ,,Mă chinuiesc în această văpaie’’ (Luca 16, 24).

4.Un deget umezit în apă ar fi fost o mică alinare pentru bogatul nemilostiv, dar şi aceasta i se refuză (Luca 16, 24).

Sfinţii lui Dumnezeu aveau cunoştinţa faptului că focul iadului este unul material. Aşa bunăoră, Sfântul Martinian (13 februarie), aflându-se în mijlocul unei mari ispite, a găsit puterea să aprindă un foc şi, scoţându-şi încălţămintea, a intrat în flăcări, mustrându-se: ,,Ce, Martiniane, nu-ţi place să te arzi în focul acesta vremelnic şi în această cumplită muncire? Dacă vei putea suferi, apoi apropie-te şi de femeia aceasta, pentru că prin ea diavolul îţi mijloceşte focul cel veşnic’’ (Vieţile Sfinţilor pe februarie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.187).

Sfântul Mucenic Pionie din Smirna, într-un cuvânt rostit în faţa poporului, a spus aşa: ,,Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea Insulei Sicilia. Iar dacă acestea vi se par că sunt departe, apoi cunoaşteţi apele cele calde care ies din pământ, de unde se încălzesc şi se înfierbântă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în părţile cele dinlăuntrul pământului? De aici cunoaştem că va fi judecata şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu’’ (Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p189).

Despre pogorârea la iad a Mântuitorului, cântarea bisericească ne învaţă:,,Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice…’’ (Slujba Învierii, cântarea a 6-a).

De cine vor asculta ecumeniştii, în speţă Patriarhul Daniel, dacă nu ascultă de Mântuitorul Iisus Hristos, de Sfinţii lui, de glasul Bisericii pe care pretind că o slujesc? Să învieze cineva din morţi? ,,Nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi’’(Luca 16, 31). Ei şi-au construit propriul iad, cu uşoare mustrări de conştiinţă, nicidecum cu focul material şi chinurile cele veşnice. Cuvintele Patriarhului Daniel nu sunt altceva decât o rătăcire cumplită, cu un nume înfiorător: erezie, propovăduită cu capul descoperit, adică public. Cel întâi chemat să înveţe poporul, dă acestuia încredere în minciună. Cutremurător!

Presbiter Ioviţa Vasile

Schisma provocată cu bună ştiinţă de Monahul Sava, sprijinită cu asiduitate de colaboratorii săi, adoptată cu credulitate naivă de unii înşelati, răspândită printr-un prozelitism jenant pentru cei care gândesc şi respiră ortodox, nesancţionată în niciun fel de Patriarhie, este unică în viaţa actuală a Bisericilor locale. Drama schismei în care au căzut aceşti sărmani înşelaţi, a declanşat o frică paguboasă în mulţi, a îndepărtat pe cei nesiguri şi i-a oprit pe cei care intenţionau să se îngrădească de erezia propovăduită de documentele aşa zisului sinod cretan, pentru mântuirea sufletelor lor.

Vedem acum cu claritate ajutorul imens oferit de lucrarea monahului Sava şi a colaboratorilor săi, ierarhilor ecumenişti din BOR, Patriarhului însuşi, printr-o metodă ascunsă, vicleană şi smintitoare pusă la cale de eminenţele cenuşii ale răului. Aceştia uneltesc neîncetat împotriva celor care se ridică împotriva hidrei cu multe capete, panerezia ecumenistă, care a zămislit schisma, în care cad pe rând conducatorii Bisericilor locale. „Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele.”(Ecleziast.12;13-14). Cei care au fost tocmiţi pentru lucrarea pagubitoare pentru orice ortodox care doreşte cu orice preţ mântuirea, nu se tem de Dumnezeu şi nici nu pot să-şi vină în fire, nu se pot pocăi, întrucât minciuna şi înşelarea au devenit o realitate tangibilă şi au ajuns la un stadiu de autosuficienţă şi automulţumire, care le satisface orgoliile.

Tăcerea asupra „problemei ucrainiene”, a schismei declanşate de pseudo-patriarhul Bartolomeu este conduita Monahului Sava şi a colaboratorilor săi, a Patriarhiei BOR. O similitudine perfectă…parcă sunt făcuţi toţi din acelaşi aluat. Dialogul despre care se tot face vorbire în van, ar fi ineficient, întrucât nu ar duce la lămurirea teologică scontată, căci ,,în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă. Mândria şi părerea de sine sunt păcate mai grele decât curvia şi uciderea, a spus Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina. Când întreaga lume ortodoxă se confruntă cu schisma înfricoşătoare care zguduie conştiinţele ortodocşilor de pretutindeni, cele doua tabere apropiate prin ţelul comun, distrugerea mişcării antiecumeniste, se cufundă într-o tăcere condamnabilă. Mă refer la ierarhii ecumenişti ai BOR şi gruparea schismatică a monahului Sava. ,,Când un neam îşi trădeaza rostul, să se gătească de pedeapsă!, spunea Cuviosul Părinte Arsenie Boca şi: ,,fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”. „Bobul de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit’’. Aşa e caracterizat omul care se abate de la cele bune,  nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine, condamnând pe cei ce doresc să-l îndrepte… „Când greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.”

Minunatele şi înţeleptele sale cuvinte să ne fie şi nouă indreptar în toată vremea:
„Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni.”
Mântuirea este individuală, dar dacă fratele tău este căzut între tâlhari, cum poţi să mai nădăjduieşti la îndurarea Domnului, când nu ai făcut milă cu acesta?

Dr. Gabriela Naghi

Biserica Ortodoxă Albaneză. În fruntea ei se află un Mitropolit grec, ÎPS Anastasios Yannoulatos, ales în 1992, după ce Albania a ieşit din crâncena persecuţie la care a fost supusă de comunişti. Atunci, niciun albanez nu îndeplinea condiţiile canonice spre a fi hirotonit episcop, iar alegerea IPS Anastasios s-a făcut cu titlu provizoriu. Timeo danaos et dona ferentes.

Biserica Ortodoxă din Cehia şi Slovacia. A fost întemeiată de Sfinţii Chiril şi Metodiu. Ierarhii ei au luat parte la sinodul tâlhăresc din 2016, fără a se remarca prin ceva deosebit, afară de semnarea docilă a documentelor acestuia. Fiind o Biserică locală din aria slavă a Bisericii lui Hristos, ne aşteptăm să se solidarizeze cu Sfânta Biserică Ortodoxă Rusă, cea care i-a acordat autocefalia în 1951, şi să condamne intruziunile necanonice ale Constantinopolului în Ucraina.

Patriarhia Ierusalimului.Biserica din Ierusalim este mama tuturor Bisericilor Ortodoxe locale de pe faţa pământului. În acest oraş a propovăduit Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi tot aici a fost întemeiată prima Biserică, la Cincizecime. Alte raţiuni au făcut ca Pentarhia, adică cele cinci Patriarhii Ecumenice al Bisericii din primul mileniu, să aibă altă ordine: Roma, Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim. Actualul Patriarh Teofilos, însoţit de suita sa, episcopii din subordine, a fost prezent la sinodul nefast din Creta, contribuind la elaborarea documentelor eretice. Mi se pare că au existat şi vreo două voci discordante în delegaţia Ierusalimului. Ce mă pune pe mine pe gânduri este faptul că Teofilos este grec, legat cu fire văzute şi nevăzute de diriguitorii lumii, care-i vor dicta directivele pe care trebuie să le urmeze. Un presentiment îmi spune că va recunoaşte schismaticii ucraineni, ceea ce ar fi extrem de grav. Să dea Dumnezeu să nu fie aşa.

Concluzii

Aşadar, avem tabloul complet în care se regăsesc cei care i-au recunoscut pe schismaticii ucraineni, devenind ei înşişi schismatici, potrivit Sfintelor Canoane. În fruntea lor stă, evident, Bartolomeu din Constantinopol, apoi Teodor din Alexandria, amândoi patriarhi ecumenici, dar şi ecumenişti. Urmează Ieronim al Greciei şi vom adăuga şi câteva Mănăstiri greceşti din Sfântul Munte, aflate sub jurisdicţia Constantinopolului. Egumenii acestora , de voie, de nevoie, au acceptat să-i primească la slujire pe schismaticii din Ucraina, punând serios umărul la adâncirea şi extinderea schismei. Cu mare părere de rău o spunem, toţi schismaticii provin din latura grecească a Bisericii lui Hristos. Ne sunt dragi toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale şi oriunde se întâmplă un lucru nedorit, îl resimţim dureros toţi cei din lumea Ortodoxă.

Ne îngrijorează Patriarhul Teofilos al Ierusalimului, grec şi el, Anastasios al Albaniei, de asemenea grec, şi Hrisostom al II-lea, întâistătătorul Bisericii din Cipru. Aceştia pot oricând să anunţe unilateral recunoaşterea schismaticilor din Ucraina, ignorând Sinoadele respective, aşa cum a făcut Teodor al Alexandriei. Trecând în latura latină a Bisericii Ortodoxe, sinodalii români vor recunoaşte schismaticii ucraineni într-un viitor apropiat şi, bineînţeles, în unanimitate. Ne aşteptăm ca Sfintele Biserici slave, din Rusia, Serbia, Bulgaria, Polonia, Cehia şi Slovacia să se solidarizeze şi să stea ca un zid în calea acţiunilor schismatice nebuneşti ale lui Bartolomeu din Constantinopol.

Dacă e să fim realişti, să nu ne aşteptăm ca schisma la care asistăm cu durere să fie înlăturată, prin înţelepţirea subită a lui Bartolomeu şi a celorlalţi schismatici. Ea va continua să se extindă în Biserică pentru că în spatele ierarhilor trădători stau puteri ale întunericului, politicieni fără Dumnezeu, care se bucură pentru starea în care se află Sfânta Biserică Ortodoxă. Deznodământul tuturor acestor frământări, lupte şi trădări ni l-a arătat Fiul lui Dumnezeu: ,,pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui’’ (Matei 16, 18). Se îndoieşte cineva de adevărul acestor cuvinte Dumnezeieşti?

Presbiter Ioviţa Vasile