Fericitul Mitropolit Augustin Kantiotis de Florina
Semnul vremurilor: „lumea de azi nu acordă atenție gravității pericolului ereziei”
Erezia este hrana otrăvitoare a sufletului’ este falsificarea medicamentelor mântuirii’, este confiscarea moștenirii sfinte’, este falsificarea monedelor adevărului’, este falsificarea desăvârșirii, este abaterea de la linia dreaptă trasată de Pronia lui Dumnezeu.
Erezia este recunoașterea ideilor religioase, pe care Biserica le condamnă ca fiind false și a le considera pe acestea drept obiect al credinței corecte. Erezia este o crimă împotriva prestigiului și autorității Bisericii, pe care Hristos a stabilit-o ca stâlp și temelie al adevărului.
Dar lumea de astăzi nu acordă nici o atenție gravității pericolului ereziei.
Un semn al vremurilor.
O lume! Tu ai grijă de cei mici. Te asiguri că laptele tău este natural, că mâncarea este sănătoasă și bogată în vitamine, că medicamentele tale sunt cele corecte, că monedele și bancnotele tale nu sunt contrafăcute, că monumentele arheologice nu suferă nici cea mai mică deteriorare, mijloacele de transport, cu care vă faceți călătoriile, nu se abat de la traseele lor.
Tu ai grijă de toate. Cu excepția unui singur lucru. De Credința Ortodoxă. Nu-ți pasă de ea. Vai, lume, de toate cunoștințele pe care le ai și de indiferența ta. Astfel, cu indiferența față de cel mai mare și mai înalt lucru, vei cădea în gropile raționalismului, materialismului, necredinței și ateismului și atunci vei înțelege ce este Ortodoxia, pe care ai disprețuit-o.
Iar voi, suflete credincioase, care trăiți în acest veac, nu vă lăsați atrase de curentele moderne ale lumii, nu vă temeți de mulțimile de dușmani, de bandele de atacatori, ci rămâneți neclintite în predarea voastra în fața sfintei credințe și fiți gata să luptați pentru ca binele să învingă. Ortodoxia trăiește, iar biruința finală îi aparține”.
Mitropolitul Augustin de Florina
„Scânteia creștină”, ian. 1969
Traducere din:
ΤΙ ΕΙΝΑΙ ΑΙΡΕΣΙΣ;
Selecție și editare Sora Gabriela Naghi
Fericitul Mitropolit Augustin Kantiotis de Florina, vorbind cu profundă durere despre starea Bisericii, după ce a întrerupt slujba de pomenire a lui Athenagoras
Cum putem spune că a provocat o schismă întrerupând pomenirea patriarhului Athenagoras prin aplicarea Sfintelor Canoane ale Bisericii?
Dedicat despoților* și patriarhilor (după Kantiotis) care susțin acest lucru.
„Marcu Eugenicul s-a luptat cu marea fiară, papa, care chinuie lumea de atâția ani. Și acum, în anii noștri, ce vor vedea ochii noștri? Mai bine ca Dumnezeu să ne scoată din această lume decât să vedem zilele rele care vin, caci avem semne rele. Lumea să se ospăteze, să se distreze, să-și smulgă ochii, căci vine mânia lui Dumnezeu! Mare durere! Va fi mai rău decât am trăit noi în 1940. Îți amintești de foamete, îți amintești de mizerie, îți amintești de sclavie? Îți amintești toate lucrurile pe care le-am trăit toți cei care am rămas credincioși țării și Bisericii în acele vremuri? Asemenea zile vin din nou.
Teologii, preoții, despoții, patriarhii ne spun să mergem să ne închinăm papei. NU! Suntem unu, doi, trei… toți. Să fim cât de puțini. Cădem de pe tronuri, dar nu ne închinăm papei.
Am oprit slujba de pomenire a lui Athenagoras! Trei mitropolii, Eleftheroupolis, Florina și Paramythia, au oprit slujba de pomenire a patriarhului Atenagoras. De ce?Vrea să ne facă latini cu forța. Nu vom deveni latini(n.m. paistași). I-am scris lui Athenagoras, că suntem gata să ne pierdem atât tronul, cât și viața, decât să ne închinăm papei.
Vin zile atât de rele, că toată lumea vrea să meargă la papă. Cred cu tărie că ar trebui să rămânem ortodocși. Ortodocși ca părinții noștri, ortodocși ca moșii și strămoșii noștri, așa cum arată întreaga Istorie. Suntem copii ai Invingătorilor Ortodoxiei, Marcu Eugenicul și Atanasie cel Mare, suntem copii ai Sfântului Nicolae, suntem copii ai Sfântului Dimitrie, suntem copii ai Ortodoxiei și nici unul dintre noi nu o va nega, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne țină pe toți uniți, credincioși sfintei noastre Ortodoxii, a cărei frumusețe este de nedescris și a cărei slavă este de nedescris.
Pentru rugăciunile Sfântului Marcu Eugenicul, dumnezeescul Cuget al Ortodoxiei, pentru rugăciunile Sfântului Atanasie cel Mare, ale Sfântului Vasile cel Mare, şi ale Sfântului Nicolae, să ne țină Bunul Dumnezeu până la sfârşitul vieţii noastre în sfânta credință , închinându-ne şi trăind conform Ortodoxiei noastre!”
*despot provine din cuvântul grecesc despotes care înseamnă „stăpân” sau „cel cu putere”
Traducere din:
https://katanixi.gr/o-ektos-ekklisias-ayg-kantiotis-echon/
De remarcat că Mitropolitul Augustin Kantiotis încetase pomenirea lui Athenagoras in urma ridicări Anatemelor
Pe pământ există despărţire şi durerea despărţirii, dar în moarte nu mai este despărţire de Dumnezeu
Mitropolitul Antonie de Suroj
În Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.
Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem chemaţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim.
De asemenea, moartea mai este învinsă şi în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi în surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoşător al morţii, aşa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărţirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni definitivă, de neînlăturat prin însăşi moartea. Cei ce muriseră din cauza pierderii de Dumnezeu (şi aceasta se întâmpla cu toată lumea), prin moarte Îl pierdeau pentru totdeauna. Şeolul Vechiului Legământ era locul unde nu era Dumnezeu, locul absenţei Sale, al definitivei, iremediabilei despărţiri de Dumnezeu.
Prin Învierea lui Hristos, prin pogorârea Lui la iad, prin surparea iadului, acestea au luat sfârşit. Pe pământ există despărţire şi durerea despărţirii, dar în moarte nu mai este despărţire de Dumnezeu. Dimpotrivă, moartea reprezintă momentul şi calea prin care, oricât de despărţiţi am fi fost, oricât de nedesăvârşită ar fi fost unirea sau armonia noastră cu Dumnezeu, ne înfăţişăm înaintea feţei Domnului nostru, Mântuitorului lumii. Nu a spus El, şi nu o dată: „Nu am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc” (Ioan 12, 47)? Vom sta înaintea Lui, a Celui Care este însăşi Mântuirea!
Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, Slatina–Nera, 2010, pp. 129-130
5 lucruri mai puțin știute despre Sfântul Mucenic Simeon, ruda Domnului
Unul dintre acești Sfinți, cinstit de Biserica noastră în data de 27 aprilie a fiecărui an, este Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, al doilea Episcop al Ierusalimului, consemnat în calendar cu un apelativ interesant: „ruda Domnului”. Nu e un secret faptul că tradiția Bisericii noastre cunoaște și alți doi Sfinți cu aceeași titulatură, de rude ale Domnului Hristos: Sfântul Iacov, cel dintâi Episcop al Ierusalimului și Sfântul Apostol Iuda Tadeul, unul dintre cei 12 Sfinți Apostoli și Ucenici ai Mântuitorului. Demn de amintit și de reținut este faptul că, făcând abstracție de speculațiile pseudo-evanghelice, care vorbesc despre „fraţii şi surorile” lui Hristos și care au stârnit multe controverse de-a lungul vremii, rudele după trup ale Domnului au existat cu adevărat. Mențiunea-cheie este, însă, că ele provin din cele două familii, adică a Maicii Domnului şi a dreptului Iosif, care a fost logodnicul Fecioarei Maria, cu toții având un rol important în vestirea Evangheliei.
Ne întrebăm, așadar, ce legătură de rudenie a existat între acest om, pe nume Simeon, care a devenit ierarh în vechea capitală a Țării Sfintei și de ce multă lume nu îl cunoaște? De ce nu este mai popular în rândul Sfinților și ce ne spune istoria Bisericii despre dânsul? Încercăm să răspundem la aceste întrebări și nedumeriri în rândurile de mai jos, sistematizând informațiile în cinci puncte principale, ca și în alte rânduri, pentru o reținere mult mai facilă.
1. Sfântul Apostol Simeon a fost fiul lui Cleopa, fratele lui losif, logodnicul Maicii Domnului, după cum mărturisesc scriitorii Eusebiu de Cezareea, Gheorghe Chedrin şi Nichifor Xantopol. A fost fratele lui Iacov, Iosie și Iuda, cei numiți și „frații Domnului”, ei fiind, de fapt, veri ai Mântuitorului. Sfântul Simeon a făcut parte, la rândul său, din cei Șaptezeci de Apostoli ai Mântuitorului și a predicat Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos în ludeea, după Învierea și Înălțarea Domnului la Ceruri.
2. Sfântul Simeon este menționat în Noul Testament, în Faptele Apostolilor, capitolul 13, versetul 1: „Şi erau în Biserica din Antiohia prooroci şi învăţători: Barnaba şi Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, şi Saul”.
3. După trecerea la cele veşnice a lui Iacov, care fusese ucis de iudei pentru că mărturisea credinţa în Hristos, Sfântul Mucenic Simeon a fost al doilea episcop al Ierusalimului, fiind ales în această demnitate de către membrii comunității creștine din Pella. Încă din primii ani ai episcopatului, a avut o activitate administrativă și duhovnicească de excepție, după cum citim în paginile Sinaxarului: „după ce a devenit el însuși templu al Sfântului Duh, cu râvnă dumnezeiască a distrus templele idolilor și i-a condus pe iudei și pe localnici la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, neţinând seamă de primejdii și persecuții”. De-a lungul vieții sale a fost supus torturilor mai multor împărați, dintre care îi amintim pe Vespasian (66-79), Titus (79-81) și Domițian (81-96), din toate scăpând însă cu viață.
4. În jurul anului 106 a început o groaznică prigoană declanșată de împăratul Traian. La ordinul consulului Attikus, au fost persecutați și schingiuiți nu numai creștinii, ci și toți urmașii lui Împăratului David. În acest context, câțiva dintre ereticii pe care îi combătuse cu ceva vreme în urmă, făcându-i de râs în fața mulțimii, l-au denunțat romanilor pe Sfântul Ierarh Simeon, episcopul care își păstorea turma de creștini de aproape 26 de ani.
5. Astfel, fiind prins de gărzile împăratului, a început să fie chinuit în fel și fel de moduri pentru a se lepăda de calitatea sa de creștin, încât consulul și ceilalți se întrebau cum de, în pofida vârstei sale, putea să îndure astfel de chinuri. În cele din urmă, întunecați de furie, l-au condamnat la moarte prin răstignire. Încă o dată, contrat tuturor așteptărilor celor din jur, Sfântul Simeon a tresăltat de bucurie și, cu seninătate deplină pe chip, le-a spus că mai mare bucurie nu-i puteau face, alegând în locul său să sfârșească această viață pământească precum Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Ca urmare, a fost răstignit în anul 107, primind pedeapsa și cununa biruitoare a muceniciei la peste 100 de ani de viață și 54 de ani de păstorire ca episcop.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro/
Mitropolitul Antonie de Suroj: Cum ne-am comporta unul cu celălalt dacă momentul prezent ar fi singurul moment pe care îl avem la dispoziție?
Gândește-te cum ar fi dacă ne-am da seama că orice moment din viața noastră ar putea fi ultimul și acel moment ne-ar fi dat pentru a ajunge la o anumită desavarsire și cuvintele pe care le-am spune ar putea fi ultimele noastre cuvinte, care ar trebui să exprime toată frumusețea, înțelepciunea, cunoașterea și mai presus de toate dragostea pe care am dobândit-o în timpul vieții noastre, indiferent cât de lungă sau scurtă ar fi fost acea viață.
Cum ne-am comporta unul cu celălalt dacă momentul prezent ar fi singurul moment pe care îl avem la dispoziție și dacă acest moment ar fi să exprime toată dragostea și grija pe care le avem unul față de celălalt. Am trăi cu intensitate și profunzime, altfel nu am putea ajunge niciodată la el. Dar nu suntem conștienți de importanța momentului prezent. Trecem din trecut în viitor fără a trăi intens momentul prezent.
Dostoievski în Jurnalul său ne spune ce s-a întâmplat cu el când a fost condamnat la moarte. În timp ce aștepta momentul execuției prin spânzurare, s-a ridicat și s-a uitat la oamenii din jurul său. Cât de strălucitoare era lumina și cât de frumos era aerul pe care îl respira, cât de frumoasă era lumea din jurul său, cât de prețioasă era fiecare clipă din viață cât era încă în viață, dar în pragul morții.
„Oh”, a spus el, „dacă mi s-ar da din nou viața, n-aș irosi-o în zadar. I se dăduse viață și irosise atât de mult din ea. Dacă am cunoaște asta cum ne-am comporta unii cu alții și chiar cu noi înșine. Dacă am ști că persoana cu care vorbim s-ar putea să moară în curând și sunetul vocii noastre, conținutul cuvintelor noastre, gesturile pe care le facem, felul în care ne adresăm, intențiile noastre ar putea fi ultimele lucruri pe care acela le-ar percepe și le va lua cu el în veșnicie, cât de atenți și de iubitori am fi.
Experiența demonstrează că înainte de moarte toate resentimentele, amărăciunile, antipatiile reciproce dispar.
Moartea este de departe mult mai importantă decât pare, aparent nesemnificativă pe scara vieții trecătoare. A vedea moartea în această lumină, a gândi și a-ți aminti de ea, ar putea fi singura putere care face viața să fie puternică.
Trăiți în așa fel încât sa fiți mai puternici decât moartea, trăiți astfel, încât ori de câte ori va întâlniți cu moartea, să va găsească deasupra, pe creasta valului, nu deja în mormânt, pentru ca ultimele noastre cuvinte să nu fie irosite și ultimul nostru gest să nu fie în zadar!
Traducere din:
https://orthodoxologie.blogspot.com/2023/04/metropolite-antoine-de-sourogecomment.html
Mândria care se înalță la cer ne pogoară în iad – Sfântul Cuvios Zosima din Palestina(4 aprilie)
Nimeni nu minte, decât numai cei ce mă laudă şi mă fericesc.” Şi nimeni nu grăieşte adevărul decât numai cei ce mă defaimă şi mă grăiesc de rău, cu toate că nu grăiesc tot adevărul, neştiind bine cele ale inimii mele. Iar de s-ar învrednici să le vadă, nu zic pe toate, ci numai o părticică din răutăţile mele, ar fugi de mine ca de un noroi şi ca de o putoare. Şi de s-ar face trupurile oamenilor numai limbi ca să-mi defaime răutăţile mele, cred că nici unul nu ar putea să spună cum este necinstea mea. Că dacă dreptul Iov a zis că este plin de necinste (şi când zice plin, vrea să arate că nu se poate mai multă necinste), ce să zic eu, care sunt adâncimea tuturor răutăţilor? La toate păcatele ne-a smerit şi ne-a supus diavolul, ca să ne cunoaştem robia noastră. Deci, câţi se cunosc pe sine şi starea lor aceia biruiesc pe satana cel ce i-a zdruncinat. Şi, precum au zis Părinţii: „Când smerenia se va pogorî în iad, atunci se suie la cer”; aşa şi mândria, când se înalță până la cer, atunci cade în iad.
(Sfântul Cuvios Zosima, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 159)
Cineva m-a vorbit de rău ‒ cum să nu mă enervez?
SFÂNTUL CUVIOS ZOSIMA
Într-adevăr, a adăugat Avva Zosima, cel care doreşte calea cea strâmtă cu adevărat se mustră aspru pe sine când se tulbură şi se mustră neîncetat: Ce te înfurii, suflete al meu? Ce te tulburi şi spumegi? În acest fel arăţi că eşti bolnav! Dacă n-ai fi, nu te-ar durea! De ce, în loc să te mustri pe tine, te porneşti împotriva fratelui tău care ţi-a arătat boala? Învaţă cu adevărat şi în fapt poruncile lui Hristos. Acela, „ocărât fiind, nu răspundea, suferind, nu ameninţa” (I Petru 2, 23). Ascultă-L ce zice şi ne arată: „Spatele L-am dat spre bătăi, şi obrajii Mei spre pălmuiri, şi faţa Mea n-am ferit-o de ruşinea scuipărilor” (Isaia 50, 6). Şi tu, suflete nenorocit, pentru o înjurătură sau pentru o jignire începi să urzeşti mii de gânduri şi unelteşti astfel împotriva ta, precum demonii? Vedem Crucea lui Hristos, patimile pe care le-a suferit pentru noi le citim în fiecare zi, însă nu îndurăm nici o jignire! Plecăm, ne îndepărtăm de la calea cea netedă.
Odată l-au întrebat:
– Cum poate cineva, când îl grăiesc de rău şi-l umilesc, să nu se mânie?
Şi a răspuns:
– Cel care se socoteşte pe sine un nimic nu se tulbură, aşa cum a zis şi Avva Pimen: „Dacă te umileşti pe tine, vei afla odihna!”. (Avva Zosima)
(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 157-158)
Dăruiește din ceea ce ești, apoi din ceea ce ai
SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLULUI
„Iubirea să fie fără de fățărnicie”, zice Apostolul Pavel. Dacă ai astfel de iubire, nu-ți vei da seama de cheltuiala banilor, nici de truda trupurilor, nici de oboseala cuvintelor, nici de sudoare și de slujire, ci le vei răbda pe toate cu bărbăție, fie cu trupul, fie prin bani, fie prin cuvânt, sau cu orice altceva cu care trebuie să-ți ajuți aproapele. Așa cum nu este nevoie numai de dăruirea de bunătăți, ci și de dăruirea de mărinimie, nici numai de ocrotire, ci și de ocrotire cu dăruire, nici numai de milostenie, ci și de milostenie făcută cu bucurie, tot așa nu este nevoie numai de iubire, ci și de iubire fără de fățărnicie. Pentru că și aceasta este iubire, și dacă se face acest lucru, toate vor urma, așa cum cel care miluiește o face cu bucurie, fiindcă îi dăruiește propriei persoane. Și acela care vine în sprijin, sprijinește cu dăruire, pentru că pe sine se ajută. Și acela care dă ceva, o face cu generozitate, fiindcă dăruiește propriei persoane (din Omilia a 22-a la Epistola către Romani).
Iubire înseamnă nu numai cuvinte, sau simple cuvântări, ci ajutorul față de cineva și dovadă prin lucruri. Când cineva luptă împotriva sărăciei pentru alții, ajutându-i pe săraci, îndepărtând primejdiile, sprijinindu-i pe cei ce se află într-o grea poziție, plânge împreună cu cei care plâng, se bucură cu cei ce se bucură, toate acestea sunt o caracteristică a iubirii (din Omilia a 8-a la Epistola către Romani).
Există mulți care iubesc cu gândirea lor, dar care nu întind mâna pentru ajutor (din Omilia a 22-a la Epistola către Romani).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte alese. Volumul I, traducere de Preot Ioan Andrei Târlescu, ediție îngrijită de Ieromonah Porfirie Nichita, Editura Bunavestire, Bacău, 2012, pp. 30-31)
Sigur ca sunt uniii care spun ca ii tulbura asemenea subiecte despre erezie,ecumenism,intreruperea pomenirii si ca grija trebuie sa fie curatirea de patimi si nu erezia;grija trebuie sa fie practicarea virtutii si nu erezia;grija trebuie sa fie apararea patriei si nu erezia;ca grija trebuie sa fie credinta si nu preocuparea daca apartii sau nu de Biseica Ortodoxa sau de una din „bisericile”crestine,ori mozaism,buddhism,islam.Pt ca Dumnezeu cere sa fii bun nu sa tot tii cont ca ala e in erezie,ca acela e ortodox,ca celalalt e catolic,protestant,buddhist,musulman,evreu.
vom pune in permanenta in comentarii materialul de mai jos si daca s-ar trezi macar unul si tot bucurie se face in cer si pe pamant pt ca nu valoreaza intreg universul cat valoreaza un singur suflet.Sa punem la inima si sa reluam cuvantul de acum doua mii si ceva de ani:”Biserica nici portile iadului nu o vor birui”,portile iadului fiind de multe oeri oamenii.
https://youtu.be/UgkvYpWn7M8
Ce este Scara Raiului?Este marturisire de credinta in Duhul Sf.Parinti aratata in Scara Sf. Ioan Scararul.Permiteti-mi o observatie:
S.C.A.R.A. R.A.I.-ului
S.=stiu
C.=si cred
A.=ca Adevarul(Ortodoxiei)
R.=ramane
A.=acelasi(neschimbat)
Iar
R.=Revelatia
A.=Este Adevarul
I.=intrupat.
Prof. Dimitrios Tselenghidis – Scrisoare deschisă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei în privinţa dialogului cu catolicii | Presa Ortodoxă de limbă Greacă
https://presaortodoxa.wordpress.com/2009/09/18/prof-dimitrios-tselenghidis-scrisoare-deschisa-catre-sfantul-sinod-al-bisericii-greciei-in-privinta-dialogului-cu-catolicii/
Pătimirea Sfinţilor 26 de Cuvioşi Mucenici de la Mânăstirea Zografou – 22 Septembrie | Presa Ortodoxă de limbă Greacă
https://presaortodoxa.wordpress.com/2009/09/24/patimirea-sfintilor-26-de-cuviosi-mucenici-de-la-manastirea-zografou/
Sfânta Chinotită a Sfântului Munte despre Dialogul cu romano-catolicii | Presa Ortodoxă de limbă Greacă
https://presaortodoxa.wordpress.com/2009/10/08/sfanta-chinotita-a-sfantului-munte-despre-dialogul-cu-romano-catolicii/
Scrisoarea Sinaxei Clericilor şi Monahilor către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei | Presa Ortodoxă de limbă Greacă
https://presaortodoxa.wordpress.com/2009/10/10/640/
Despre primatul papal universal, în primul mileniu | Presa Ortodoxă de limbă Greacă
https://presaortodoxa.wordpress.com/2009/11/03/despre-primatul-papal-universal-in-primul-mileniu/
Către o nouă Ferrara-Florenţa | Presa Ortodoxă de limbă Greacă
https://presaortodoxa.wordpress.com/2010/01/29/catre-o-noua-ferrara-florenta/
https://presaortodoxa.wordpress.com/2009/12/01/pr-thodoros-zisis-ecumenistii-sunt-coresponsabili-pentru-falsificarea-evangheliei-si-pierderea-ortodocsilor/
Hrisostomos al Ciprului: „Împotrivirile la dialog, un egoism luciferic” | Presa Ortodoxă de limbă Greacă
https://presaortodoxa.wordpress.com/2009/10/18/hrisostomos-al-ciprului-impotrivirile-la-dialog-un-egoism-luciferic/
Maria învierii
Posted on 29/04/2023
Pr.Ioan Florin Florescu
Mé mou háptou, „nu te atinge de Mine!” (Ioan 20,17) îi spune Mântuitorul Mariei Magdalena, în dimineața Învierii, la mormânt, și vedem în pictura apuseană, aproape fără excepție, variațiuni pe aceeași temă: o Magdalenă îngenuncheată, gata să cuprindă picioarele lui Iisus, în timp ce El se ferește de atingerea ei. Ca în această superbă frescă a lui Fra Angelico, în care Iisus duce pe umăr o cazma ca să ne amintim că Maria Magdalena îl confundase cu grădinarul cimitirului:
Noli me tangere, da, numai că în limba greacă propoziția s-ar putea înțelege la fel de bine și „încetează să te mai atingi”.
„Încetează să te mai atingi de mine!” – ca atunci când spunem, de exemplu, „nu mă enerva!” sau „nu te lungi cu povestea”, dar se înțelege: „încetează să mă mai enervezi”, „nu te mai lungi” etc., pentru că, de fiecare dată, acțiunea este deja în desfășurare. Nu este așadar exclus ca Maria Magdalena să fi atins deja picioarele lui Iisus mai înainte ca El să o respingă, așa cum apare scena într-o icoană mai nouă, de inspirație bizantină.
Dar un vorbitor nativ al limbii evangheliilor, așa cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, este cel mai bun martor pentru înțelegerea pasajului în sensul de care vorbesc. De unde știm – se întreabă Ioan Gură de Aur (în Omilia 86 din Comentariul la Ioan) – că Maria Magdalena „s-a atins de el” (hóti hépsato autoũ)? Din aceea că îi spune: „Nu te atinge de mine!” Așadar, Ioan Gură de Aur pare a înțelege că Maria Magdalena deja îmbrățișase picioarele lui Iisus (sau se atinsese de El). De fapt, n-ar fi nimic excepțional aici, pentru că o scenă asemănătoare este descrisă la Matei 28,1.9: „Au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul… Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat”. Iar apostolul Toma este invitat chiar să atingă rănile Mântuitorului.
Atunci, care ar fi, totuși, explicația acestei respingeri din Ioan 20,17? Din mulțimea interpretărilor care s-au dat aici, cea a Sfântului Ioan Gură de Aur rămâne, după părerea mea, cea mai rezonabilă.
Maria Magdalena îl strigase pe Iisus Rabbuni, „Învățătorule”, ca în timpul vieții Sale pământești (spre deosebire de Toma, care după înviere îl numește „Domnul meu și Dumnezeul meu”). Toma are conștiința că Iisus cel înviat este însuși Dumnezeu, pe când Maria „nu are încă învățătura Învierii”, va spune Ioan Gură de Aur. Ea crede că Învățătorul s-a întors din morți (ca Lazăr) și îi îmbrățișează picioarele de bucurie. Tocmai de aceea El o respinge, explică mai departe Ioan Gură de Aur, pentru a-i da o lecție: „Încetează să te mai atingi de Mine așa cum o făceai înainte, pentru că de-acum lucrurile stau altfel”, iar acest altfel este pus în legătură cu continuarea versetului („încă nu m-am suit la Tatăl meu… mă sui la Tatăl meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”).
În alt loc însă mi se pare că se ascunde frumusețea întâlnirii de la mormânt. Mântuitorul îi vorbește („femeie, de ce plângi? pe cine cauți?”), dar ea nu-l recunoaște, ba chiar îi întoarce spatele, ca să vorbească din nou cu îngerii ei. Abia când El o cheamă pe nume („Maria!”), ea îl recunoaște și-i răspunde pe loc: „Rabbuni!”. Chemarea numelui o face să-L recunoască în sfârșit. Părinții Bisericii au pus acest moment în legătură cu oile pe care Păstorul cel Bun le cheamă „pe nume” (Ioan 10,3-4: „… și oile Sale le cheamă pe nume și le mână afară… și oile merg după El, căci cunosc glasul Lui”).
Nu cred însă c-ar fi nepotrivit să ducem explicația și mai departe, în legătură cu o mistică a „glasului iubitului” din Cântarea Cântărilor, înțeleasă ca o alegorie a nunții Mirelui cu sufletul îndrăgostit
care-L caută. „Glasul iubitului meu!” (2,8), tresare iubita, părându-i-se că-l aude venind de peste munți. Îl aude și-n puterea nopții: „Glasul iubitului meu bate la ușă!” (5,2). „Cel ce șezi în grădini, prietenii iau aminte la glasul tău: fă-mi-l auzit!” (8,13 – mormântul învierii era într-o grădină!). La rândul lui, și iubitul cere să audă glasul iubitei: „Porumbița mea, fă-mi auzit glasul tău” (2,14), „glasul tău e fermecător” (4,3) (toate citatele sunt după Septuaginta NEC/Polirom).
Iubitul cheamă numele iubitei așa cum știu doar el și ea. Desigur, toți îi cunosc numele, dar ea și-ar recunoaște iubitul și dintr-o mie numai din felul în care acesta îi cheamă numele. Numele este chemare. În lumea semită numele „se chema” peste cineva și „chema”, nu era o simplă individualizare a persoanei.
Orice iubit care cheamă numele iubitei repetă istoria lui Adam, care pune numele Evei după ce o naște din coasta sa. Iisus, ca un „nou Adam”, cheamă numele Mariei Magdalena, ucenica cea iubită, născută din nou din coasta Sa euharistică.
Ereziilor papismului, serghianismului, ecumenismului, si tuturor ereticilor si ereziarhilor : Anatema !
https://youtu.be/LuaP9kn65Vk