În 449, a fost convocat la Efes un sinod care se voia a fi ecumenic, înainte de receptarea sa de către pliroma Bisericii. Ce urmărea acest sinod tâlhăresc? Să impună în Biserica lui Hristos erezia monofizită care, împotriva Adevărului Revelat, afirma că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut o singură fire (mono=una, fisis= fire). Propovăduitorul acestei erezii era Eutihie, stareţul unei mănăstiri de lângă Constantinopol. Acesta găsise adepţi şi printre ierarhii Bisericii. Printre ei, Dioscor, patriarh al Alexandriei, individ ambiţios, care ţinea cu tărie la părerile proprii. Lui i se încredinţează preşedenţia sinodului de care vorbim. E lesne de înţeles că avea tot interesul să aducă în Biserică acest cancer al ereziei monofizite.
Sinodul a fost convocat pentru luna august a anului 449. Măsuri de precauţie luate de monofiziţi: episcopii suspectaţi că ar susţine învăţătura sănătoasă şi revelată, au fost împiedicaţi să participe. Exact ca la sinodul tâlhăresc din 2016. Conducerea sinodului din 449 a fost încredinţată unui patriarh eretic, Dioscor al Alexandriei. În 2016, ereticul şi apoi schismaticul Bartolomeu din Constantinopol a convocat şi prezidat sinodul tâlhăresc. La sinodul din 449, au fostr trimise ca forţe de menţinere a ordinei puterile imperiale, la care s-au adăugat călugării parabolani ai arhimandritului sirian Barsuma, înarmaţi cu ciomege, având scop de intimidarea. Lucrările sinodului tâlhăresc din 449 s-au desfăşurat sub presiune şi violenţă. Parabolanii au intervenit şi i-au bătut crunt pe cei care susţineau Învăţătura Ortodoxă. Bunul Patriarh al Ierusalimului, Sfântul Flavian, a fost victima agresiunilor monofiziţilor şi după trei zile a murit. Cei care susţineau Dreapta Credinţă, au fost împiedicaţi să ia cuvântul. Li s-a luat şi dreptul de vot. Modelul s-a repetat în Creta. Nimănui nu i s-a îngăduit să ia cuvântul, decât celor zece zişi întâistătători ai Bisericilor, care au avut şi dreptul exclusiv de a vota. Resturile – n-au contat.
Papa Leon I al Romei a trimis trei reprezentanţi, care abia au reuşit să scape de violenţele din sinodul tâlhăresc din 449, fugind. Din această pricină, sinodul din 449 a intrat în istoria Bisericii noastre ca sinodul I tâlhăresc.
Pentru că la la 1567 de ani a avut loc sinodul II tâlhăresc din Creta, am relevat câteva din similitudinile existente între cele două, să la zicem, sinoade. Precizez că la un Sinod Ortodox nu e nevoie de forţe de ordine. Între Ierarhi cu frică de Dumnezeu, care au deliberat sub puterea binefăcătoare a Duhului Sfânt, n-aveau ce căuta forţele de ordine. La sinodul II tâlhăresc din Creta, forţele imperiale şi călugării parabolani au fost înlocuiţi cu agenţii serviciilor secrete americane, purtători nu de ciomege, ci de pistoale ascunse cu grijă şi cu de tehnică de ultimă generaţie, menite să împiedice manifestarea oricărei opinii divergente. La intrarea în sala dezbaterilor, episcopii au fost percheziţionaţi ca pungaşii de rând. Umilinţă la care niciunul n-a îndrăznit să protesteze.. Cum să protestezi ca slugă vândută, umilă, supusă? Ecumenismul trebuia introdus oficial în Biserica noastră. Şi a fost introdus. Prin mijloace perfide şi sub presiunea serviciilor americane amintite.
Întrebări la care îi somez pe toţi ecumeniştii români să răspundă:
1.Ce au căutat serviciile secrete americane la un sinod pretins ,,mare şi sfânt?’’
2.Ce au căutat şi ce rol au avut masonii prezenţi la sinod, în vreme ce episcopii binecredeincioşi au fost împiedicaţi să participe?
3.Ce rol au avut papistaşii prezenţi la sinod. Au supervizat dezbaterile şi documentele adoptate?
Până nu vor răspunde la aceste întrebări, ecumeniştii români să facă bine să tacă şi să nu mai pună pe piaţă minciuni şi dezinformări, precum că nepomenitorii sunt în afara Bisericii, sunt schismatici şi nu mai au niciun cuvânt de spus în problemele Bisericii Ortodoxe Române. Avem de spus multe, şi le vom spune până la ultima noastră suflare. Nu vom înceta să cerem ierarhilor eretici români să se pocăiască, să se dezică de sinodul II tâlhăresc, ori să plece din scaunele pe care, cu nevrednicie şi abuziv, le ocupă. Nu mai povestiţi oamenilor că voi, eretici dovediţi cu actele sinodului tâlhăresc, sunteţi dreptcredincioşi, iar cei care vă condamnă ca eretici sunt în afara Bisericii. Să vă iasă din cap că vom părăsi Biserica noastră Ortodoxă şi veţi promova ereziile voastre fără împiedicare. Voi, ereticilor ecumenişti, să părăsiţi Biserica şi să nu o mai tulburaţi cu inepţiile şi ereziile voastre. Sunteţi condamnaţi de istorie, sunteţi condamnaţi de Biserică, sunteţi potrivnici ai lui Hristos. Aduceţi-vă ca sprijin toate cohortele demonice ale iadului, biciuiţi propaganda voastră mincinoasă cât vreţi şi nu veţi reuşi să substituiţi Adevărul cu minciunile şi ereziile voastre.
Presbiter Ioviţa Vasile
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul :„Doctore, ai auzit vreodată cuvintele nu vor gusta moartea? Putem, dacă vrem, să nu avem parte de moartea veșnică. Este de ajuns să-L iubim pe Hristos. Da, domnule doctor cardiolog, trebuie să-L iubești pe Hristos din toată inima ta (râde)”.
[..]
Gheronda, ca medic al meu, nu-mi vedea doar suferințele trupești, ci se îngrijea și de multele mele răni sufletești. În acest sens, se nevoia să mă facă să învăț ce este smerenia. Într-o după-amiază m-a sunat la clinică, imediat după ce terminasem de vorbit cu un cuplu, pacienți de-ai mei care au ținut să-mi mulțumească și să-și manifeste aprecierea față de mine prin vorbe foarte măgulitoare. Imediat ce au plecat, m-a sunat gheronda. „Iorgáki, sunt gheronda. Ascultă, noi doi vom merge braț la braț pe cărarea ce duce direct în iad. Vom auzi: Nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?” L-am întrerupt. „Gheronda, de ce bunuri ne-am bucurat în această viață? De rabla de mașină pe care o am, de banii din cont pe care nu-i am ori de nopțile nedormite în gardă la spital?”. Mi-a răspuns imediat: „A, de ce spui așa ceva? Nu îți zice lumea ce medic bun ești? Că ai grijă de toți, nu îi gonești, nu îi cerți. Iar tu te bucuri tare mult când auzi toate acestea, nu-i așa? E! Ți-ai luat plata ta. La fel pățesc și eu. Toată lumea îmi spune că am harisme, că doar se ating de mine și se vindecă, că sunt sfânt. Iar eu, om fără minte și neputincios iau de bun tot ceea ce îmi spun oamenii. De aceea ți-am spus eu că o să mergem împreună în iad”.
„Dacă e să mergem împreună, mergem și în iad”, i-am răspuns și eu. Înainte de a închide telefonul mi-a mai zis: „Eu îți vorbesc serios iar tu glumești mereu. Să ne dea Dumnezeu pocăință amândurora!”.
În ziua următoare am fost cam mâhnit gândind că am pierdut cei mai frumoși ani din viață fără să dobândesc ceva, închis în activitățile zilnice plictisitoare. Imediat a sunat gheronda și, cu 2-3 cuvinte de-ale lui, mi-a ridicat moralul: „Doctore, ai auzit vreodată cuvintele nu vor gusta moartea? Putem, dacă vrem, să nu avem parte de moartea veșnică. Este de ajuns să-L iubim pe Hristos. Da, domnule doctor cardiolog, trebuie să-L iubești pe Hristos din toată inima ta (râde)”.
Gheronda nu era numai medic al sufletelor și al trupurilor. Era și medic pentru celelalte vietăți pe care le-a plăsmuit Domnul. Iubea foarte mult animalele. Reușise să îmblânzească niște papagali și îi învățase chiar să zică Rugăciunea lui Iisus. Am rămas fără grai când am auzit papagalul pe care îl avea în chilie că zice Rugăciunea repetând-o mai apoi de câteva ori. „El e mai duhovnicesc decât mine”, mi-a spus gheronda. ,,Eu obosesc și adorm dar el nu doarme deloc, priveghează continuu”. În ultima vreme încerca să îmblânzească un vultur. Într-un sfârșit de săptămână, pe când se afla în nordul Evviei la o mănăstire pentru a se ruga, s-au întâmplat următoarele pe care mi le-a povestit chiar el:
„O ciobăniță m-a rugat să citesc o rugăciune pentru turma sa pentru că i se îmbolnăveau caprele. Eu am fost de acord iar femeia a mers să adune turma și s-o aducă aproape de biserica unde mă aflam. M-am așezat în fața turmei, am ridicat mâinile în sus și am început să zic mai multe rugăciuni ce cuprindeau stihuri din psalmi care se referă la creație. Animalele se uitau la mine de parcă înțelegeau. Niciuna nu se mișca. Mai apoi am lăsat mâinile în jos iar țapul a fost primul care s-a mișcat. S-a apropiat de mine, mi-a sărutat mâna și a îngenuncheat liniștit în fața mea.
„Zic bine, Pinelópi?”. A strigat-o pe nepoata sa care stătea mai la o parte. „Da, gheronda, exact așa s-a întâmplat, eram acolo”.
De câte ori mergeam la gheronda mă cuprindea un fel de teamă. Era teama ca nu cumva aceea să fie ultima oară când îl voi examina. De aceea, îi luam pulsul cu mare atenție, atingându-l cu mare grijă și respect, conștient fiind că ating trupul unui sfânt de mâine al Bisericii Ortodoxe. Când terminam examinarea și îmi luam mâna de pe pieptul lui, începea să zică fără încetare rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește lumea ta”. Cât datorează această lume, generația noastră, rugăciunilor părintelui Porfirie! Și cât îi datorez eu personal!
Plecând de la el, îmi plecam capul ca să mă binecuvânteze. Câteodată mă atingea cu toiagul lui – era un alt fel de a-și exprima bucuria – iar altădată îmi lua capul în mâinile sale spunând Rugăciunea. Aceasta era „electrocardiograma” lui.
Acum înțeleg de ce Dumnezeu a sădit în mine dorința de a studia medicina la o vârstă destul de înaintată și de a deveni cardiolog. A vrut Dumnezeu să-l cunosc de aproape și să-l ating pe harismaticul, ieromonahul simplu, iubit de toți, Gheronda Porfírios Bairaktáris.
Într-o zi mi-a spus: „Când voi pleca din această lume, voi fi mai aproape de voi. După moarte nu mai există distanțe”. Sper ca acum să intre mai ușor în casele noastre și în casa sufletului nostru.
Gheorghios Papazachos, prof. univ., medic cardiolog
[i] Articolul a apărut în periodicul Sýnaxi, în ianuarie 1992, la 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a părintelui Porfirie Kavsokalivitul
Sursa: http://www.pemptousia.ro/2015/11/cuviosul-porfirie-kavsokalivitul-daruieste-tamaduire-sufletelor-si-trupurilor/
Când cineva devine un „rob” al binelui, păcatul încetează si trăieşte Hristos
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Amândouă îşi sorb puterea din acelaşi izvor. Această putere este ca o baterie. Dacă la ea se conectează răul, ne duce la dezastru. Dacă se foloseşte de ea binele, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, liniştite, dumnezeieşti. Deci, aceeaşi putere poate alimenta fie sinele cel bun, fie sinele cel potrivnic. Suntem robi unuia dintre cei doi – celui bun sau celui rău. Să urmărim să fim ai celui bun, nu ai celui rău.
Să vă mai dau un exemplu. In toate părţile lumii există undele hertziene, dar nu le sesizăm. Îndată ce deschidem receptorul, le simţim, le auzim.
Acelaşi lucru se întâmplă şi când pătrundem în lumea duhovnicească. Il trăim pe Hristos, zburăm! Atunci simţim mari bucurii şi avem frumoase trăiri
Viaţa şi cuvintele duhovniceşti. Atunci, încet-încet, devenim robi ai binelui, robi ai lui Hristos. Şi, când cineva devine rob al binelui, atunci nu mai poate grăi de rău, nu mai poate urî, nu poate minţi. Nu poate, chiar de-ar voi. Cum să vină în sufletul său vicleanul, să-i aducă deznădejde, dezamăgire, moliciune şi altele asemenea? Harul dumnezeiesc îl umple şi acelea nu au putere să intre înăuntru. Nu pot intra atunci când cămara sa e plină de prietenii cei duhovniceşti – înţeleg prin asta pe îngeri, sfinţi, mucenici şi, mai cu seamă, pe Domnul.
Dimpotrivă, când cineva se înrobeşte omului celui vechi, atunci este stăpânit de duhul cel rău şi nu poate săvârşi binele, se umple de răutăţi, judecăţi, mânie ş.a.
Când năvăleşte asupra voastră răul, să alunecaţi şi să vă întoarceţi spre bine. Să prefaceţi, să preschimbaţi orice rău în bine. Această schimbare se săvârşeşte numai de către har. Apa, de pildă, se preface în vin la nunta din Cana Galileei. Uite prefacere! Acesta este un lucru mai presus de fire. Bineînţeles, se poate face vin, sau unt, şi din elemente chimice, şi să fie identice cu cele naturale.
Dar acesta nu este un adevăr. Adevărata prefacere o lucrează dumnezeiescul har. Pentru ca aceasta să se petreacă, trebuie ca omul să se predea din toată inima şi din tot sufletul (Marcu 12,30) lui Hristos.
Amintiţi-vă de întâiul mucenic Ştefan. Era stăpânit de Dumnezeu şi, pe când era urmărit şi bătut cu pietre, se ruga pentru prigonitorii lui: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Fapte 7, 60). De ce s-a purtat aşa Sfântul Ştefan? Pur şi simplu pentru că nu putea să facă altfel. Era rob al binelui. Socotiţi că-i uşor să fie aruncată asupra ta o grămadă de pietre? Ia să arunce cu o piatră în tine! Bun-bun, dar când te-ajunge piatra, o să începi să strigi: „Ah! Răule!” ş.a.
Asta arată că suntem sub stăpânirea unui duh rău. Şi atunci, unde să intre Hristos, unde să stea? In noi toate sunt ocupate. Insă, îndată ce pătrundem în viaţa duhovnicească, îndată ce pătrundem în Hristos, toate se schimbă. Şi hoţ de-ar fi fost cineva, încetează să mai fure; şi ucigaş, şi însetat de sânge, şi rău, şi pomenitor de rău… Toate încetează, încetează păcatul şi trăieşte Hristos. Astfel zicea şi Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.
Libertatea nu se câştigă dacă nu ne slobozim lăuntric din legături şi din patimi. Iar asta, fireşte, numai cu Hristos se face. La Hristos este bucuria. Hristos preface patima în bucurie.
Aceasta este Biserica noastră, aceasta este bucuria noastră, aceasta este totul pentru noi. Şi omul pe aceasta o caută astăzi, şi ia otrăvuri şi narcotice, ca să vină asupra lumii bucurie, dar e o bucurie mincinoasă. Ceva simte el în clipa aceea, dar mâine e rupt. Această „bucurie” îl zdrobeşte, îl mănâncă, îl rupe, îl frige, în vreme ce cealaltă, adică darul lui Hristos, îi dă viaţă, bucurie, îl face să se bucure de viaţă, să simtă putere, măreţie.
Aceasta este religia noastră. înălţime, măreţie, har, bucurie, veselie! Cât le trăia pe acestea Prorocul David! El zicea: Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului (Ps. 83, 3). Ce frumos!
Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Egumeniţa
Să fiți încredințați că nimic din ce facem în această lume nu se pierde
Sfântul Cuvios Iosif Vatopedinul
În ceasul în care ne vom da sufletul, îngerii îl vor despărți de trup și îl vor urca în văzduh. Atunci toate puterile întunericului vor veni la vămile văzduhului, îl vor înconjura și îl vor cere ca niște turbați. Ei, vor găsi atunci ceva asupra lui? Vor găsi oare fapte rele și voi proprii pe care le-a împlinit în lume și pe care nu le-a îndreptat prin pocăință, nu le-a nimicit prin harul lui Dumnezeu?
Dacă da, atunci îngerii nu îl vor ajuta. Faptele ajută! Vedeți, faptele îl însoțesc pe om când pleacă din lume, faptele și gândurile lui.
Să cugetați așa: „Acum fac acest păcat din nepurtare de grijă. Da, nu mă vede nimeni, dar îl voi lua cu mine, iar când voi pleca din această viață, mă vor prinde diavolii pe cale!”
Să fiți încredințați că nimic din ce facem în această lume nu se pierde. Ceea ce face cineva aici, va găsi dincolo. Ceea ce seamănă aici, va secera. Dacă veți conștientiza aceasta, veți avea mai multă luare-aminte.
Gheronda Iosif Vatopedinul, Un surâs din veșnicie, Efrem Vatopedinul, editura Bonifaciu 2021, p. 587
La solicitarea oamenilor care nu pot găsi datele de contact ale Comisiei de abuzuri oferim adresa de email: cabu@senat.ro
Roagă-te în taina inimii tale
„Când te rogi, intră în odaia ta, închide ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns” (Matei 6, 6).
Meditație:
Baza oricărei vieți sfinte trebuie să fie o conversație vie și constantă a sufletului cu Dumnezeu – în locul secret al inimii omenești, departe de oameni, ochi în ochi, ca să spunem așa, cu Însuși Domnul. Întregul sens al rugăciunii rezidă în această comuniune personală directă și strânsă a omului și a lui Dumnezeu, prin care omul ajunge la Tronul Celui Atotputernic. Ne aflăm, fără îndoială, mereu și pretutindeni în prezența lui Dumnezeu, dar Hristos Însuși ne-a arătat nevoia de singurătate în chilia noastră pentru rugăciune, iar experiența arată tot beneficiul acestei singurătăți, atunci când devine obișnuită.
Acolo, în cămara noastră, departe de tot ce este al lumii și al oamenilor, vom găsi sursa de apă vie care să ne potolească setea duhovnicească; acolo flacăra credinței noastre va străluci cu putere reînnoită; acolo ni se vor da aripi pentru a zbura în siguranță peste prăpastia îndoielii și al păcatului.
Deci să căutăm singurătatea și acolo îl vom găsi pe Tatăl nostru Ceresc; în lumina Feței Sale, în realizarea vie a iubirii Sale paterne, vom învăța să ne rugăm. Și deși Domnul nu ne cere să ne rugăm mult și El nu vede rostul să folosim multe cuvinte, avem nevoie, la începutul zilei, în care, poate, ne așteaptă multe greutăți și griji, să ne întărim. pe parcurs și să dobândim energie nouă în singurătatea cămării noastre.
Acolo vom așeza la picioarele Lui tot ceea ce ne înspăimântă în lucrarea care ne stă în fața și, cerând binecuvântarea Lui pentru această lucrare, luminați de lumina Sa, umpluți cu Duhul Său și înarmați cu rugăciune, vom înfrunta fără teamă încercările care ne stau înainte.
Fii sigur că de fiecare dată când stăm înaintea lui Dumnezeu, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, vom primi o binecuvântare de Sus și „şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6:6).
Traducere din limba franceză
Versiunea franceză Claude Lopez-Ginisty
conform
Versiunea în engleză a cărții rusești
Zi de zi/День за днем
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov de la Essex – Despre ierarhia ortodoxă şi cea despotică
Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor îşi pierd consideraţia de rigoare faţă de cei aflaţi pe treptele mai prejos de ei, adică preoţii. În viaţa bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relaţiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi fraţi, darămite părinţi. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoţi” – stăpâni, poruncitori), şi chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi şi preoţi (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” şi cu realitatea situaţiei (raritatea educaţiei, de pildă), acum însă a păstra aceeaşi distanţă între preoţi şi episcopi a devenit total dăunător vieţii Bisericii. Sunt adânc convins că, la începutul revoluţiei (este vorba de revoluţia bolşevică rusească din Octombrie, 1917. N.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum şi alte mişcări „prezbiteriale”, în alte vremi şi în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înşişi episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de faţă urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendinţa episcopatului de a se„delimita” între ei şi tot restul Trupului Bisericii. Faţă de lupta împotriva ideii „împărăteştii preoţii” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creştinilor, lupta împotriva ideii sobomicităţii ce include, pe lângă episcopi, şi pe preoţi, şi pe monahi, şi pe mireni, faţă de năzuinţa de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilităţii şi al dreptului exclusiv de a povăţui, şi altele asemenea, eu observ o reacţie violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.
După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conştiinţa bisericească a zilelor noastre. Şi teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice şi să rămână, personal, fraţi, prieteni, împreună-truditori şi împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influenţă pot avea formele sociale ale vieţii fiecărui moment istoric asupra vieţii bisericeşti. Este uimitor cât de rar întâlnim conştientizarea creştinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care uneşte cu Absolutul – n.n.) şi, deci, că trebuie a se ajunge la conştiinţa neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecinţa deplinei degenerări.
Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viaţa ei în ultimele două veacuri, nu este cu putinţă a rămâne indiferent faţă de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovniceşti (esoterice/lăuntrice, tainice) şi teologice ale Bisericii au fost aproape nişte excepţii. Şi în trecut, luptători precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, sau Cuviosul Simeon Noul Teolog, sau Sfinţitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiţi să biruiască influenţa duhovnicească şi teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înţelegerii denaturate a „ierarhiei bisericeşti”, esoterică în esenţa ei, este, bineînţeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendinţele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni.
Fragment
Extras din: Arhim. Sofronie – “Corespondenţă cu protoiereul Gheorghe Florovski”, Ed. Accent Print, Suceava 2016, tr. de ierom. Rafail Noica; pg. 98-101
Să ne lăsăm în mâna lui Hristos
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov de la Essex
Hristos a fost osândit din toate părţile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate şi ordine; de Biserica Vechiului Testament, întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulţimea care primise atât de mult bine din mâinile Sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a Se pogorî la cei ce şedeau în întunericului iadului.
Hristos e o minune ce întrece înţelegerea. Este revelarea atotdesăvârşită a lui Dumnezeu. E de asemenea arătarea atotdesăvârşită a omului.
Fiecare dintre noi va fi adus cândva la hotarul nevăzut dintre timp şi veşnicie. Ajungând la acest hotar spiritual, va trebui să ne hotărâm viitorul în lumea ce se află înaintea noastră, şi să ne hotărâm dacă suntem sau nu împreună cu Hristos, întru asemănarea Lui, sau să ne depărtăm de El. Odată făcută pentru vecie, alegerea – de a ne identifica cu Hristos sau de a-L refuza –, prin voinţa noastră liberă, timpul nu va mai funcţiona pentru noi.
Până în acea clipă a deciziei însă, cât timp suntem încă în această viaţă, vom şovăi în autodeterminarea noastră, ezitând dacă să împlinim poruncile sau să dăm frâu liber patimilor. Treptat, pe măsură ce luptăm, taina lui Hristos ni se va descoperi, dacă ne predăm în întregime ascultării de poruncile Sale. Va veni clipa când inima şi mintea vor fi atât de copleşite de vederea sfinţeniei şi smereniei infinite a lui Hristos-Dumnezeu, că întreaga noastră fiinţă se va ridica într-un elan de iubire către Dumnezeu.
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 110-111