,,Omul acela mic (Ceaușescu) în scurtă albastră, mi-a tras un bocanc în burtă și m-a înjurat. Cinci zile am sângerat. Da’ io n-am zis nimica, numai am gemut și l-am blestemat, așa, în gând, să moară cum au murit ai mei, neîmpărtășit și cu mâinile legate la spate, ca Aurică al nostru, căruia îi țâșnea sângele pe gură”.
Scăpat din accidentul de la Moscova, unde s-a prăbușit cu un avion, pe 4 noiembrie 1957, generalul Nicolae Ceaușescu, ajuns, la 39 de ani, merge personal la Vadu Roșca, în Vrancea, unde țăranii se opun colectivizării. Împușcă, pe loc, nouă dintre ei, rănește și arestează zeci. Dana Radu piere la nici 28 de ani împliniți. Sătenii îl blesteamă pe Ceușescu să moară cu mâinile la spate, fără să se poată ruga, așa cum s-au stins și semenii lor… Dintre toate țările peste care ciuma comunistă și-a întins neagra mantie, România a opus cea mai înverșunată și mai lungă rezistență.
În iarna lui 1957, după accidental aviatic de la Moscova, Nicolae Ceaușescu, află că sătenii din Vadu Roșca, Vrancea, se opun colectivizării. La 39 de ani are, deja, gradul de general, este al doilea om, ca importanță, din Ministerul Forțelor Armate, după ministrul Leontin Sălăjan. Deși nerefăcut complet, anunță că se va ocupa, personal, de ,,stârpirea chiaburilor”. Se suie, efectiv, pe tancuri, cheamă camioane în care pune mitraliere, dă ordin ca unitățile Securității Statului, cele de Intervenție, de la Tecuci, să înconjoare satul și pleacă într-acolo.
În 1957, Ceaușescu era deja o persoană importantă printre comuniști. În martie 1949, Plenara Comitetului Central al Partidului Munctoresc Român decisese colectivizarea agriculturii, dar Galațiul și Vrancea rămăseseră printre ultimele județe ,,libere”, pentru că aici ,,oamenii locului erau îndărătnici, iar sărăcimea, puțină”. Miliția dă târcolae, în toamnă, vrea să afle ce și cum, care-s capii rebeliunii. Ceaușescu nu mai are, însă, timp de anchete, trece direct la acțiune.
,,Crengile au început să tremure, deși vântul nu se pornise”, își mai aduc aminte sătenii. E 4 decembrie 1957 când tancurile ajung în sat. Sunt așteptate cu furci și topoare. Pământul e al sătenilor, nu vor să-l deie. Ceaușescu n-are vreme. Stă fix între două tancuri cu turelele îndreptate spre biserică atunci când își lasă mâna în jos, cu o mișcare iute. Mitralierele din camioane trag. Trag mult. Clopotul satului le acoperă moartea. Lângă Nițu Stan, Costică Arnabaș căzu în genunchi și își desfăcu, la piept, cămașa, rupând-o. Alături, Aurică Dimofte și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Dana a lui Radu are doar 28 de ani. E mamă. Împușcată pe loc. ,,Să le dăm răzvrătiților ceea ce vor”,urlă Ceaușescu.
,,Omul acela mic (n.r. – Ceaușescu) în scurtă albastră, mi-a tras un bocanc în burtă și m-a înjurat. Cinci zile, cinci zile am sângerat. Da ‘io n-am zis nimica, numai am gemut și l-am blestemat, așa, în gând, să moară cum au murit ai mei, neîmpărtășit și cu mâinile legate la spate, ca Aurică al nostru, căruia îi țâșnea sângele pe gură”, pomenește Marin Crăciun. La Vadu Roșca, sunt, pe 4 decembrie 1957, 48 de răniți. Morții sunt adunați noaptea și aruncați într-o groapă comună, pe undeva pe lângă Focșani, fără cruce, fără nume. Arestații sunt bătuți, zi și noapte. Crunt. ,,Pe mine, că eram mai tânăr, m-au bătut cu parul numa-n cap. De atunci nu prea mai aud”, își mai aduce aminte nea Crăciun…
„Era îmbrăcat în pantaloni bufanţi, groşi, din stofă de lână de culoare cenuşie, ţesută în forma literei V peste care avea o scurtă din aceeaşi ţesătură. Şapca de pe cap întregea setul vestimentar al ministrului. În picioare avea bocanci maro, din piele, cu talpa groasă şi tureaca înaltă, de unde se vedeau şireturile prinse în capse aşa cum poartă ofiţerii în aplicaţii”…
Pe 17 ianuarie 1958 începe procesul. Ioniță Haralambie e considerat ”insigator”. Primește 14 ani. Cea mai mică pedeapsă e de cinci ani, plus doi de interdicție și confiscarea averii. ,,Nu s-a terminat, atunci, totul. Ca să nu mai facem nimic, au lăsat niște ghiogari (n.r. – activiști înarmați cu bâte, cu ghioage, pentru a-i determina pe țărani să intre în colectiv), care ne terorizau mereu”, mai spun țăranii.
După 1990, supraviețuitorii au ridicat un monument modest. pentru Aurel Dimofte (29 de ani), pentru Ionuț Cristea (22 de ani), pentru Ion Arcan (14 ani), pentru Dumitru Crăciun (29 de ani), pentru Toader Crăciun (49 de ani), pentru Stroie Crăciun (31 de ani), pentru Dumitru Marin (29 de ani), pentru Marin Mihai (42 de ani) și pentru Dana Radu (28 de ani). Azi, la Vadu Roșca, nimeni nu mai comemorează nimic. Vremurile au făcut asta. Doar o colivă se mai leagănă, din când în când, la biserică, lângă clopotul cel înviat, așa, ca o veșnică pomenire…
Text editat de Dr. Gabriela Naghi
Dar iata ca anii au trecut, a venit odraslele tortionarilor de atunci , la putere, iar acestia sunt cu mult mai vicleni si feroce decat parintii si bunicii lor, numai 2 exemple, tatal lui Petre Roman ce a venit calare pe tancurile sovietice, si Imre Orban tatal lui Lucovid Orban securist tortionar implicat in suprimarea revoltei de la Brasov in 1987, acum odraslele acestora posteaza in mari „democrati si liberali” ce au facut acesti pui de napirci dea lungul anilor din 89 si pina in prezent, nu mai are nevoie de nici o prezentare
De ce sunt stropite cu vin trupul celui adormit și pomenile?
PR. PROF. DR. ENE BRANIȘTE
După credinţa creştină, viaţa omului nu se sfârşeşte cu moartea trupului; sufletul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pămanteşti, într-o altă viaţă. De aceea, Biserica nu-i dă uitării pe cei morţi, nici după înmormântarea lor. Purtarea ei de grijă se întinde şi dincolo de pragul mormântului, pomenindu-i pururea pe cei răposaţi, rugându-se şi mijlocind pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor, atât în rugăciunile şi cântările din slujbele în care Biserica face pomenirea generală a tuturor morţilor, cât şi în ierurgiile speciale, alcătuite de Biserică pentru pomenirea individuală a morţilor.
O slujbă sau o ierurgie specială pe care Biserica o face pentru cei morţi, după înmormântarea lor, se numeşte parastas (care înseamnă: înfăţişare înaintea cuiva, mijlocire, deci mijlocire la Dumnezeu pentru cei morţi). Parastasul (numit uneori şi Panihida mare) se săvârşeşte fie la casa mortului (mai ales îndată după înmormântare), fie la biserică, după sfârşitul Liturghiei sau după Rugăciunea amvonului, fie la mormânt. La această slujbă sunt necesare câteva obiecte funerare, dar și unele daruri din roadele pământului, special pregătite pentru acest moment.
Unul dintre aceste daruri este rodul viței de vie, vinul prezent la această slujbă, datorită faptului că el reprezintă sângele ce dă viață trupului, și după Cina cea de Taină, și sufletului, prin transformarea lui în Sângele Mântuitorului Hristos, din care noi ne împărtășim spre veșnicie. Astfel, obiceiul de a aduce vin la înmormântare şi la parastas şi de a turna din el cruciş peste trupul mortului sau peste groapă (la cimitir) sau pe darurile aduse și puse pe masă, reprezintă o datină foarte veche, fiind o prelungire a libaţiunilor (stropirilor) de vin, pe care strămoşii noştri romani le făceau pe mormintele morţilor. La noi, stropirea aceasta a căpătat însă o semnificaţie creştină, simbolizând aromatele şi balsamul cu care a fost uns Trupul Domnului. Totodată, vinul, care este „sângele” strugurelui, este şi simbolul sângelui, adică al sevei de viaţă care curge prin mădularele trupului omenesc şi îl însufleţeşte. Turnarea lui peste trupul sau mormântul mortului este, deci, prin analogie cu Sfântul Sânge din Sfintele Taine, preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viaţa cea veşnică, pe care o nădăjduim.
În unele părţi, vinul este amestecat cu untdelemn, şi atunci stropirea trupului mortului (sau a gropii sau a pomenilor) cu el este simbolul curăţirii trupului de întinăciunea păcatelor din viaţă („Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi”), iar în alte părţi vinul e înlocuit cu apă îndulcită cu miere, ori cu agheasmă şi poartă numele de paos sau paus, de la cuvântul latinesc pausimt (încetare, odihnă, moarte), de unde şi cuvântul românesc de repausat sau răposat.
(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 399-400)