În istoria Bisericii e cunoscută următoarea întâmplare.
Sub domnia împăratului Valens a fost o vreme când creştinii ortodocşi erau prigoniţi cumplit. Printr-un edict special li s-a interzis supuşilor împărăteşti să meargă în bisericile ortodoxe. Această interdicţie era însoţită de ameninţarea că toţi cei ce se vor duce la slujbă acolo vor fi bătuţi crunt chiar în biserică. Executarea edictului a fost încredinţată prefectului oraşului. Dimineaţa devreme, atunci când, după informaţiile pe care le avea prefectul, trebuia să înceapă slujba ortodoxă, acesta s-a dus la biserică însoţit de un detaşament înarmat. El credea ca edictul imperial îi va speria atât de mult pe creştini, încât nimeni nu va îndrăzni să vină la slujbă. Cât de mare i-a fost uimirea când a văzut că străzile din jurul bisericii erau pline de creştinii ce se grăbeau la Sfânta Liturghie! Deosebit de mirat a fost atunci când a văzut ieşind dintr-o casă o tânără creştină cu un copil în braţe.
– Ascultă, i-a zis el, unde te duci?
– La bisercă, a răspuns femeia.
– Nu ştii edictul?..
– Ba da.
– Şi nu te temi de moarte?
– Cu bucurie mor pentru Hristos!.. Uită-te: toţi se duc la biserică… Oare pot eu să scap prilejul de a pătimi pentru Domnul?
– Dar fie-ţi milă măcar de copil… De ce l-ai luat cu tine?
– Vreau să împărtăşesc fericirea cu el… Este destul de mare ca să mărturisească numele Domnului Iisus Hristos.
Prefectul a fost emoţionat, tulburat, cutremurat. Edictul imperial n-a fost executat.
Atât de mult preţuiau creştinii biserica şi slujbele! Înţelegând toată însemnătatea slujbelor pentru educaţia creştină, Sinodul Quinisext a emis următorul canon privitor la praznice: „Dacă cineva, fără nevoie neapărată sau piedică nu vine în adunarea bisericească trei duminici în trei săptămâni la rând, dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi mirean să fie îndepărtat de la împărtăşire”.
Aşadar, mersul la biserică este cea dintâi îndatorire a creştinului de sărbători.
(Sfântul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern, Vol. I, Editura Sophia)
Selecţie şi editare: Dr. Gaberiela Naghi
Ia-ți Crucea!
Sfântul Sofronie Athonitul de la Essex
Toată „lucrarea” creștină este în mod necesar legată de asceză; iubirea, lucrare supremă între toate, necesită cel mai mare efort. În realitatea ei profundă, viața creștinului constă în a-l urma pe Hristos: „Ce contează pentru tine [ce se poate întâmpla altora]? Mă urmați” (vezi In 21,2). În virtutea acesteia, fiecare credincios repetă într-o măsură sau alta calea Domnului. Dar nu prin puterea lui ia Crucea pe umeri pentru a merge la Ghetsimani și apoi la Golgota, „căci fără El nu putem face nimic” (vezi In 15,5). Cei care au primit această binecuvântare extraordinară și-au anticipat învierea, în timp ce soarta celorlalți este credința în mila lui Dumnezeu.
Aceasta este voința Tatălui nostru ceresc pentru noi: toți muritorii trebuie să-și „ia crucea” pentru a moșteni viața veșnică (vezi Mt 16,24-25). Cei care evită să-și poarte crucea nu vor scăpa de înrobirea patimilor și vor culege „stricăciune din trup” (vezi Gal 6,8; Rom 8,13). Dragostea de Dumnezeu și de aproapele care ni s-a poruncit este legată de suferințe foarte adânci, dar o mângâiere cerească le însoțește (vezi Mc 10,29-30): sufletul este însuflețit de pacea pe care Domnul a dat-o ucenicilor Săi înainte. urcând spre Golgota. Dar când duhul omului este adus în sfera luminoasă a iubirii lui Dumnezeu Tatăl nostru, toate durerile sunt uitate și, într-un mod inexplicabil, sufletul simte o profundă fericire (vezi In 12,50 17, 3). Astfel femeia, „când a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de dureri, bucurându-se că a venit bărbatul în lume” (In 16,21). Astfel, și cu atât mai mult, creștinul se bucură când, în deplină cunoștință și cu profundă emoție, devine conștient de renașterea lui în Dumnezeu pentru veșnicie.
Pentru credincios este firesc să păzească cu gelozie adevărul revelației date Bisericii, dacă este posibil în deplinătatea și integritatea ei. Experiența de secole a Bisericii a arătat în mod convingător că orice abatere de la calea poruncilor Evangheliei ne îndepărtează de cunoașterea în care este inclusă viața veșnică (vezi In 12,50; 17,3). Nu suntem în stare să ajungem la perfecțiunea poruncilor, dar depinde de noi să manifestăm cel mai mare zel; restul le face El Însuși. În efortul nostru de a dobândi iubirea lui Hristos, ne este dat să contemplăm înălțimea de neatins a sfințeniei lui Dumnezeu și, în același timp, smerenia Sa de nepătruns. Forța poruncilor Evangheliei rezidă în introducerea lor firească în infinitul Ființei divine. Sufletul este într-o uimire fericită înaintea lui Dumnezeu; el este bucuros de măreția Lui veșnică; este mișcat și de compasiunea Lui pentru noi în întruparea Lui. În toate, Hristos este Stăpânul său (vezi Mt 23,8); fără El, omenirea ar pieri inevitabil în întunericul abisal al răutăţii ei. Hristos este Lumina lumii. Prin El se face cunoscut adevărul revelat; „din plinătatea Lui toți am primit har peste har” (vezi In 8,12; 1,16-17).
Smerit, „Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriți le dă harul Său” (1 P 5’ 5). Harul este viața lui Dumnezeu. El o dă celor care fac toata nevointa pentru a se asemăna cu El: „Cine se smerește pe sine, va fi înălțat” (Mt 23, 12). În virtutea acestui principiu al științei noastre ascetice, se observă o tendință spre înjosire de sine, către un„infinit de mic”, și deloc spre exaltarea mândră de sine.
Calea noastră este cea a ascezei apofatice, prin intermediul unei „kenoze” după Hristos care s-a smerit până la moarte pe cruce (vezi Fil 2,5-9). Cu cât coborâm mai adânc, cu atât ne curățăm mai profund de urmările căderii mândre a strămoșului nostru Adam. Iar când inimile noastre vor fi curate (vezi Mt 5,8), Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt își vor face lăcaș în noi și vom fi introduși în realitatea de nezdruncinat a Împărăției lui Dumnezeu, unde este măreția infinită. indisolubil unită cu smerenia și blândețea infinite.
Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul este, de asemenea, o kenoză, naturală ontologic dragostei divine. Tatăl se golește complet de sine în timpul nașterii Fiului. Fiul nu își însușește nimic, ci dă totul Tatălui. Cât despre kenoza noastră, ea se exprimă în faptul că abandonăm tot ce ne este drag pe pământ pentru a împlini porunca: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea.[ . .. ] Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Mt 16,24-25).
Traducere din limba franceză:
Sursa:
Rugăciunea experiență a eternității.Arhimandritul Sofronie (Sacharov). Cerb, colecție Sarea pământului. Spiritualitate, (noiembrie 1998).
https://holytrinityfamily.blogspot.com/2022/09/theology-as-state-of-being-saint.html
Panagia Melikiotissa – Icoana împuşcată cu 55 de gloanţe
Panagia Melikiotissa este o icoană facatoare de minuni ce se afla în biserica din satul Melikis, localitate situata în regiunea Imathia, Grecia.
Cu 67 de ani în urmă, locuitorii din Melikis au consemnat următoarea minune a Maicii Domnului. Născătoarea de Dumnezeu a ocrotit satul și sute de persoane de la moarte în timpul Războiului civil din Grecia.
Icoana Panagia Melikiotissa, care dispăruse de mai bine de 50 de ani, a reapărut în acele vremuri tulburi. De data aceasta s-a aflat in mâinile noului preot paroh al Bisericii Sfânta Parascheva, părintele Gheorghe. Localnicii au considerat reapariția icoanei ca pe un semn primit de la Dumnezeu, o dovadă a faptului că nu i-a părăsit. Acestia mărturisesc că icoana până în zilele noastre este făcătoare de minuni. Folcloristul și jurnalistul Gheorghe Melikis relatează despre această minune, un eveniment cu totul inexplicabil, pe care niciunul dintre cei care l-au trăit nu-l vor putea uita.
Minunea
Înfățișarea mai puțin întâlnită a Maicii Domnului, care atrage ca un magnet pe cel care o vede pentru prima dată, este a doua caracteristică care face ca icoana să fie deosebită. Primul lucru pe care îl va vedea cineva și pe care locuitorii din Meliki îl numesc minune, sunt 55 de gloanțe care se văd peste tot pe icoană, în afară de chipurile Maicii Domnului și al Mântuitorului care au rămas neatinse.
Minunea s-a petrecut pe 17 martie 1947. Razboiul Civil a transformat întreaga regiune într-o zonă nesigură iar viața localnicilor era în pericol. În Sfânta Biserică a Sfântului Nicolae câteva zeci de militari – unii spun că ar fi fost 55 de sufletele, împreună cu femeile și copiii lor – căutau refugiu, ca să se ferească de urgia războiului. Cineva însă i-a trădat.
Înainte de zorii zilei s-au auzit primele împușcături. Răzvrătiții au încercat să spargă ușa de lemn a vechii biserici, dar a fost cu neputință.
Atunci au început să tragă în rafale. Când au terminat cartușele, au spart în cele din urmă ușa și au intrat in biserică. Au rămas fără de glas la cele văzute.
Nimeni dintre militari și dintre cei care erau înăuntru nu a suferit nici cea mai mică rană, ci toate gloanțele se aflau pe icoana Maicii Domnului, care împodobea catapeteasma.
Niciun glonț nu a atins însă chipul Maicii Domnului, care continua să privească către fiecare persoană cu blândețe și dragoste.
Surse: marturieathonita.ro
Păstorii falși conduc turma în iad, semănând discordie și dezbinare
Mitropolitul Luca de Zaporizhzhia și Melitopol.
Mitropolitul Luca de Zaporizhzhia și Melitopol a explicat pe canalul său Telegram cum să deosebești un păstor adevărat de un păstor fals, chiar dacă în exterior nu existăstor nicio diferență.
„De la îngerul lui Dumnezeu vine lumina caldă a păcii și liniștii, de la îngerul lui Satan – lumină rece și frică. Falșii apostoli își conduc turma în iad, își leagă mintea de lume, seamănă discordie și dezbinare. Slujitorii lui Hristos conduc turma lor către Dumnezeu, învăţându-i dragostea şi pocăinţa. Noi ar trebui să-i judecăm nu după cuvintele lor, pentru că amândoi spun lucruri aparent corecte, ci după roadele pe care aceste cuvinte le aduc în inimile ascultătorilor”, a spus Episcopul.
De asemenea, Inaltul Ierarh i-a îndemnat pe credincioși să-și dezvolte un gust duhovnicesc subtil, care, potrivit acestuia, se dezvoltă în același mod ca și gustul pentru muzică, pictură și poezie.
„Un om care simte frumusețea muzicii clasice nu va asculta cântece de prost-gust. Cel care înțelege frumusețea silabelor nu va cânta cântece vulgare. Același lucru este valabil și în viața duhovnicească – cel care a simțit duhul Sfinților Părinți (nu numai ceea ce este scris în cărțile lor, dar și ceea ce este printre rânduri), nu se vor îndrăgosti niciodată de cuvintele falșilor profeți sau păstori, oricât de frumoase și convingătoare ar părea acestea. Sunt acei „ale căror simțuri au fost obișnuite prin pricepere să discearnă binele. și răul” (Evrei 5:14)”, a remarcat Mitropolitul Zaporizhzhia și Melitopol.
Vladica a adăugat că astăzi, diavolul vrea „să înșele, dacă se poate, chiar și pe aleși” (Matei 24:24), așa că creștinii ortodocși ar trebui să fie deosebit de atenți și sensibili la viața lor duhovnicească.
După cum a relatat, mitropolitul Luca de Zaporizhzhia și Melitopol a reamintit credincioșilor că Biserica își învață copiii să trăiască în dragoste.
Traducere din limba engleză:
https://spzh.news/en/news/90556-mitropolit-luka-lzhepastyri-vedut-pastvu-v-ad-sejut-rozny-i-razdelenije