Ereticul Patriarh Bartolomeu al Constantinopolului și Arhiepiscopul Ieronim al Atenei au conslujit duminică 4 septembrie 2022 cu primatul schismaticei „biserici ortodoxe a Ucrainei”, „Mitropolitul” Epifanie Dumenko, situație foarte gravă pentru întreaga Ortodoxie, semnalată și de sit-ul orthochristian.
Au slujit și alți ierarhi din Constantinopol, Grecia și schismatica „biserică ortodoxă a Ucrainei”, inclusiv Simeon Shostatsky, un fost episcop canonic care a părăsit Biserica Ortodoxă Ucrainieană pentru a se alătura schismaticilor în decembrie 2018. A fost prima dată când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și al întregii Grecia a conslujit cu ereticul Epifanie, de când a intrat în comuniune cu schismaticii ucrainieni în octombrie 2019.
Amintiți-vă de credincioșii ortodocși din Thassos care au protestat de mai multe ori față de planurile ierarhilor de a consluji cu Dumenko, subliniind că acesta este un schismatic nehirotonit. Un grup de călugări athoniți conduși de Avva Gavriil, un fiu duhovnicesc al Sfântului Paisie Athonitul, și-a ridicat vocea în semn de protest.
„Cuvintele nu pot exprima bucuria duhovnicească pentru Sfânta Liturghie de astăzi”, a spus ereticul Dumenko, adresându-se celorlalți ierarhi. „Depunem mărturie despre unitatea Bisericii lui Hristos toți aici împreună.”
Iar referitor la acele Biserici care refuză să aibă comuniune cu OCU schismatic, Epifanie Dumenko a spus: „Unii neagă comuniunea bisericească de dragul puterii. Ei caută putere și bogăție seculară.” El a chemat cele 10 Biserici Ortodoxe Autocefale să „renunțe la încăpățânare și să se întoarcă la adevărul și unitatea Bisericii”.
La rândul său, ereticul Bartolomeu a declarat că „Patriarhia Ecumenică a restabilit o mare problemă, cu multă grijă și studiu profund”, referindu-se la autocefaliei acordate schismaticilor ucraineeani.
https://orthochristian.com/148063.html
Traducere: Dr. Gabriela Naghi
„ Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata.
Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!
Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice.
Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai prietenos, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.
Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. ”
Scrisoare către doamna N. D. Fonvisin (1854), în Scrisori ale lui Fiodor Mihailovici Dostoievski către familia și prietenii săi (1914), Scrisoarea XXI, p. 71.
Când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti
Din experienţa mea personală aş da următorul sfat: când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea. Aceasta nu înseamnă că trebuie să solicităm veşnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatalmente, într-o groapă adâncă sau mai puţin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în decursul unei vieţi.
Este important să avem această armă, care este rugăciunea nesofisticată, fără pretentii, fără sfinţenie, care, însă, te sfinţeşte prin sfinţenia ei, prin care simţi că nu mai eşti singur, prin care simţi că te însoţeşte în primejdie, că te însoteşte în boală, că-ţi întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv.
Zilele trecute mă întreba un foarte rafinat intelectual, pe care l-am întâlnit în Cluj: “Ce se întâmplă cu experienţa mea de fiecare zi? Eu sunt un om de rând. Întâlnirea mea cu Dumnezeu poate să fie permanentă?” I-am spus: “Depinde de dumneata, nu depinde de Dumnezeu. El este întotdeauna gata. Important e dacă tu, ca om, ai suficiente antene pentru El sau dacă devii receptiv la Dumnezeu.” Iată, de exemplu, o floare a câmpului: dimineaţa roua pluteşte în aer, iar floarea, dacă îşi deschide cupa, primeşte roua, dar dacă nu şi-a deschide, nu o primeşte. Roua există şi este gata să roureze, important fiind ca sufletul omului, asemenea unei flori, să se deschidă către Dumnezeu. Dacă se deschide, întâlnirea dintre Dumnezeu şi om prin rugăciune, prin contemplaţia mistică şi prin trăirea adâncă, duhovnicească are loc şi devine un unicat în viaţa omului.
Mitropolitul Bartolomeu Anania, ”Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii”
Doamne al meu, auzi-mi, rogu-mă, strigătul, primeşte revărsarea inimii mele!
Cuviosul Părinte Emilianos Simonopetritul
Să fim întotdeauna viteji, suflete frumoase, fără urme de nenorocire şi văicăreală… şi când în căderea şi în păcatul tău spui: “Doamne al meu, auzi-mi, rogu-mă, strigătul, primeşte revărsarea inimii mele!”, având deplina simţire că Domnul este înaintea ta şi te aude (Ps. 15, 8), atunci îndată vine întreaga rouă a cerului peste tine şi devii sfânt.
Să fim întotdeauna plini de bucurie şi de entuziasm, iar dacă avem vreo greutate mică, să-L imităm pe Domnul înaintea lui Lazăr cel mort de patru zile. Sigur că Lazăr era prietenul Lui, dar în persoana lui Domnul vedea toată căderea firii omeneşti, a întregului neam omenesc şi vroia să o ridice. Ar fi putut, oare, să nu plângă? Era gata să plângă, dar nu Şi-a dat drumul, “a suspinat” (In. 11, 33), S-a înfrânat. Aşa trebuie să ne abţinem şi noi, orice ni s-ar întâmpla. Să se piardă toată lumea, să cadă cerul pe pământ, noi însă să nu ne pierdem cu firea. Chiar şi în clipa în care vor suna trâmbiţele cereşti, şi vor coborî îngerii, şi morţii vor învia, să fim la fel de puternici şi să aducem împreună cu întreaga zidire recunoştiinţa noastră către Dumnezeu.
Arhimadrit Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie, cuvânt despre trezvie, Editura Sf. Nectarie
Nu îngropați morții mai adânc decât trebuie
Anca Radu, Jurnalistă 04 Septembrie 2022
Singurul mesaj pe care vi-l pot lăsa la plecare este îndemnul de a vorbi deschis și insistent despre decesele „inexplicabile” din familiile voastre și din jurul vostru.
Am asistat în ultimii destul de mulți ani la o istericală publică impresionantă pe tema infractorilor care trebuie pedepsiți cât mai drastic, au fost mișcări ample de „apărare a justiției” în exact acest scop declarativ, de a nu scăpa nepedepsiți infractorii.
Drept consecință, am fugărit prin piețe evazionistele cu pătrunjelul și am îndesat în pușcării bătrâne care au furat o găină sau amărâți care au sustras un salam din supermarket.
Cum este posibil ca în paralel să asistăm la tăcerea aceasta de mormânt din partea celor care i-au pierdut pe cei dragi în urma unui genocid la vedere, pus în operă cu banii rezultați printr-un jaf cum nu s-a mai văzut? Avem cele mai ample și cele mai sinistre fapte penale la care ne-ar fi putut duce mintea și nu doar că nu există răspundere, nu se cere răspundere pentru dezastrul cu consecințe inimaginabile pe termen foarte lung, dublate de altele și mai grave, ireversibile!
Câți orfani vor rezulta în urma a ceea ce în mod incorect este denumit “experiment medical”, dar care din ce în ce mai mult pare să fi fost un plan bine pus la punct cu toată intenția, cu obiective clare în materia recoltei de morți la hectar? Și spun asta fără reținere, urmărind și “măsurile complementare” de “salvare a planetei”, care tot acolo conduc și tot cu bună știință.
Câți părinți au crescut copii pentru a-i îngropa, rămânând singuri în fața sărăciei și a suferinței care vor urma?
În acest context, preocuparea principală a majorității familiilor celor uciși planificat și nu „decedați subit” este să ascundă realitatea cât mai bine, pentru că orgoliul de a nu admite că nu au fost cei mai inteligenți dintre noi când ne-au călcat în picioare pentru că le-am spus adevărul este mai important și decât răspunderea vinovaților, și decât victimele care urmează a fi produse pe aceeași rețetă sau pe altele, “îmbunătățite”, și decât memoria celor care nu mai sunt.
Fiecare moment de tăcere despre același lucru este o lopată de pământ în plus pe mormintele acestor oameni care știu și care spun adevărul cel mai bine.
Lăsați morții la vedere!
Acum se bate ultimul cui în coșciugul numit pompos „viitorul țării”
Adriana Stoicescu, Magistrat 04 Septembrie 2022
România s-a transformat, din nou, în arena în care evoluează corul bocitoarelor.
Au plâns după industria furată la bucată, după câmpul devenit deșert din cauza hoției, după sănătatea devenită sursă de materie primă pentru institutul de medicină legală.
Au plâns de mila justiției televizate. Și nimeni nu a făcut niciodată nimic, căci doar la asta ne pricepem: să ne plângem.
De data asta, condus la groapă este învățământul. Care învățământ?
Ăla pe care l-ați distrus în anii 90? Ale căror resturi le-ați măcelărit constant?
Ați transformat, spre deliciul proștilor, dascălii în anexele sărăcăcioase ale unei societăți de „prințișori” analfabeți, îmbuibați și auriți, ce articulează niște sunete și atât.
A fi educat a devenit o dovadă de slăbiciune. Cititul e aducător de zâmbete condescendente. Suntem fabrici de diplome fără acoperire, un fel de cecuri în alb știind că în banca ai fix 0 lei.
An după an, ați măcelărit programe, ați tăiat de pe lista materii, ați inventat manualul de învățare a prostiei și nesimțirii, pe care l-ați denumit pompos „educație de nu știu cum”
Elevii își evaluează profesorii, părinții îi învață materie, că, de, avem comitetul intergalactic al copiilor și părinților.
În mod constant, cu obstinație și plăcere sadică, dascălii sunt umiliți și puși la colț.
Deveniți peste noapte niște paria, care câștigă într-o lună venitul săptămânal al unui fotbalist de divizia C, sunt ultimii pe lista unor politicieni incapabili să rostească 2 fraze, gângavi cu diplome ce dau lecții de semantică, conducând, cică, destinele unei nații puse la pământ tot de ei.
Școala e ultima preocupare a întregii societăți, de vreo 30 de ani.
Iar acum se bate ultimul cui în coșciugul numit pompos „viitorul țării”. Vom fi un imens deșert, populat de „beduini” cu aur la gât, ascultând la niște boxe uriașe manele și scuipând semințe.
Discuțiile dintre ei se vor limita la urlete, dorințele, la ce vor mai pune pe masa următoare.
Vor alții să dispărem? Poate. Dar, fără contribuția noastră uriașă la distrugerea a tot ce înseamnă România, nu se poate întâmpla asta. Iar primul pas l-am făcut.
Dacă mai vreți să salvați ceva, puneți mâna pe carte și citiți. Onorați învățătorii!
Plătiți dascălii, măcar cât să poată să își achite chiria și să pună o pâine pe masă!
Numai după aceea să aveți tupeul să ridicați primii piatra și să-i acuzați că nu fac nimic pentru o țară care ne vrea pe toți proști”.
Domnul Săuca ii așteaptă pe schismatici sa poftească in cmb