Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creații a lui Dumnezeu și care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoșându-se îngerii și toate puterile cerești, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiți ce pogorământ, dincolo de orice putere de înțelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.
Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: “Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Și vă închipuiți, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă și mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Și a preferat să meargă toată viața pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiți, atât e de grozav și de urât. Lumea își închipuie că acolo, în suferințe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-știu-ce. Nu! Una dintre marile suferințe de acolo este și vederea dracilor!
Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forță care poate elibera orice suflet și orice popor, în toată creația lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiași identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul și pământul și Care a făcut tot ce există, sigur că creația Lui va trebui să stea la dispoziția Lui, smerită.
Un creștin cu viață bună, a bătut la ușa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: “Cine este acolo?” “Un creștin iubitor al Tău”. “Nu se poate. Nu ești pregătit. Nu-ți deschid!” îngrijorat, foarte îngrijorat, și-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viață creștină cum a știut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raționalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândrulețul!” S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Și, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e ușor să te frămânți când nu te primește Hristos, mai ales pentru un om care crede și trăiește în Hristos, cu nădejdea veșniciei alături de Hristos. Și s-a dus smerit și a bătut la ușă. “Cine este acolo?” “Tu ești”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă tu ești Eu, intră!” Avea aceiași identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.
(Ne vorbeşte Părintele Arsenie)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Care este lucrul cel mai însemnat în viaţa noastră?
Sfântul Cuvios Sofronie din Essex
Dacă nu este înviere creştinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. Viaţa noastră va fi o suferinţă necurmată, câtă vreme lumea, în întregul ei, nu va fi mântuită.
Devenim creştini pentru că “Dumnezeu este dragoste”, iar nu pentru că aceasta ne uşurează cariera pământească. În viaţa creştină fericirea noastră nu este decât Hristos, conştiinţa că El este adevărul, şi nimic altceva.
Într-o zi un om în trecere pe la Muntele Athos a pus această întrebare mai multor Stareţi: “Care este lucrul cel mai însemnat în viaţa noastră?” De fiecare dată i s-a răspuns: “Dragostea dumnezeiască; a iubi pe Dumnezeu şi a iubi pe aproapele”. El a zis: “Eu nu am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru ceilalţi. Ce-i de făcut?” Apoi a hotărât de la sine: “Voi face ca şi cum aş avea această dragoste”. Treizeci de ani mai târziu Duhul Sfânt i-a dat harul dragostei.
Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 29
Adevărul este pururea veșnic
Sfântul Iustin Popovici
„Eu sunt Adevărul”. Întru tot desăvârșitul Adevăr, niciodată micșorat, niciodată schimbabil, pururea Unul și Același în plinătatea Sa întru tot desăvârșită, pururea Unul și Același ieri și azi și în veci.
Adevărul este pururea veșnic, și în timpul veșnic, pururea nemărginit, și în cele mărginite nemărginit, pururea nemuritor, și în cele muritoare nemuritor. Toate celelalte adevăruri izvorăsc din el precum razele din soare, de aceea și ele sunt nemuritoare și veșnice. De fapt, toate dogmele constituie un singur Adevăr: Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos. Ele toate duc la El, pentru că vin de la El. Ele toate duc la El, precum fiecare rază a soarelui duce la soare.
Dacă omul pornește și merge până la capătul adevărului despre Bine, trebuie să ajungă la Domnul Hristos, izvorul, făcătorul și începătorul acestuia. Dacă merge până la capătul adevărului despre Dreptate, din nou trebuie să ajungă la Domnul Hristos, izvorul și făcătorul acesteia. Dacă merge până la capătul adevărului despre viață, lume, veșnicie, iubire, desăvârșire, milă, fericire, blândețe, nădejde, rugăciune, credință, pururea trebuie să ajungă la Domnul Hristos, unicul izvor și făcător. Omul filosofiei ortodoxe simte cu toată ființa și constată că nu este nimic relativ, nici pe partea aceasta, nici pe partea cealaltă a mormântului. Prin toate nevoințele, întâmplările și experiențele, el, cu tot sufletul lui, merge și se îndreaptă spre infinit și spre veșnicie, spre infinitul și veșnicia lui Hristos.
Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, volumul I, Editura Doxologia, Iași, pp. 28-29
„Toate ale Domnului le vom afla învățându-ne pe noi smerenia”
Sfântul Cuvios Iosif Vatopedinul
Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. Și fiindcă începutul cuvântului nostru era despre imitarea lui Iisus al nostru, am crezut de cuviință să nu trec cu vederea comentariul marelui nostru luminător al Cezareei, Sfântul Vasile cel Mare, la viața Domnului nostru, unde zice următoarele: „Toate ale Domnului le vom afla învățându-ne pe noi smerenia. Căci fiind prunc îndată S-a aflat în peșteră, nu pe pat, ci în iesle. Venind în casa teslarului din maică săracă, S-a supus maicii și logodnicului ei. Învățând, a auzit cele de care nu avea nevoie, întrebând totuși, prin întrebare a fost admirat pentru înțelepciune. Supunându-Se lui Ioan, Stăpânul primește botezul de la rob. Neîmpotrivindu-Se nici unuia dintre cei ridicați împotriva Lui, nu Și-a arătat puterea negrăită pe care o avea, ci a cedat în fața celor mai puternici, îngăduind puterii celei vremelnice să-și manifeste tăria ei. Stând înaintea arhiereilor ca un condamnat, adus înaintea ighemonului și suferind judecată și compărând la judecată, îi mustră pe calomniatori suportând în tăcere calomniile. Fiind scuipat de robi și de slujitorii cei mai netrebnici, a fost predat morții și încă morții celei mai rușinoase la oameni. Astfel a petrecut ca om de la naștere până la moarte cu atâta smerenie, apoi Și-a arătat slava, slăvind împreună cu El pe cei ce Îl slăvesc”. Aici în realitate se descoperă fiecare om rațional la orice vârstă și în orice împrejurare, fiindcă în mod exact Domnul nostru a trăit pe pământ într-o viață socială tulbure și confuză, în care greutățile și nesiguranța erau mai cu seamă o regulă de viață.
Totuși bogăția dragostei Lui și adânca Lui smerenie L-au înălțat la marele Lui triumf, în centrul unui eveniment universal, atunci când a dat bătălia dură la Cruce, biruind puterile urii și umflarea egoismuilui în toată întinderea lui și răsplătind cu dragoste și jertfire de Sine pe cei ce L-au răstignit! „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!” Aceste netăcute cuvinte, care vor răsuna în toate lumile și vor striga în tot neamul și veacul, vor fi pecetluirea dumnezeieștii Lui identități, a Singurului Izbăvitor al tuturor lumilor, văzute și gândite, că într-adevăr El Însuși este Fiul Unul Născut și Cuvânt al lui Dumnezeu, Cel Care a venit în lume, și că în Preasfântul Lui Nume se înfăptuiește întreaga mântuire a lumii.
Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu va fi de ajuns spre lauda minunilor Tale!
Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia doxologia.r
O metodă sigură de a ne proteja de tot răul
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Să simţim răutatea celuilalt ca pe o boală care îl chinuieşte şi îl face să sufere şi din care nu poate scăpa. Pentru aceasta să-i privim pe fraţii noştri cu bunăvoire şi să ne purtăm cu nobleţe, zicând înlăuntrul nostru, cu simplitate, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne, ca să se întărească sufletul nostru prin harul dumnezeiesc şi să nu judecăm pe nimeni. Pe toţi să-i vedem sfinţi. Toţi purtăm înlăuntrul nostru acelaşi om vechi. Aproapele, oricine ar fi, este „trup din trupul nostru”, este fratele nostru şi nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul, potrivit Apostolului Pavel (Romani 13, 8). Nu putem niciodată să-i judecăm pe ceilalţi, căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său (Efeseni 5, 29).
Când cineva are o patimă, să ne străduim să-i trimitem raze de iubire şi de milostivire, pentru a se tămădui şi a se elibera. Numai prin harul lui Dumnezeu se fac acestea. Să vă gândiţi că el suferă mai mult decât voi.
În obşte, când cineva greşeşte, să nu-i spunem că greşeşte. Să stăm cu luare aminte, respect şi rugăciune. Noi să ne străduim să nu săvârşim răul. Când răbdăm grăirea-împotrivă a fratelui, aceasta se socoteşte mucenicie. Să o facem cu bucurie!
Creştinul este nobil. Să preferăm a fi nedreptăţiţi. Dacă vin înlăuntrul nostru binele și iubirea, uităm răul pe care ni l-au făcut alţii. Aici se ascunde secretul. Când răul vine de departe, nu puteţi să-l ocoliţi. Marele meşteşug, însă, este să-l dispreţuiţi. Cu harul lui Dumnezeu, deşi o să vedeţi răul, el nu vă va influenţa, căci veţi fi plini de har.
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 306-307
Dragostea Păstorului adevărat (Meditații la Săptămâna Patimilor)
Părintele Mărturisitor Constantin Sârbu
Doar dragostea este aceea care le poate face pe toate! Fiindcă singură ea poate să acopere totul, să creadă totul, să nădăjduiască totul, să sufere totul. Ceea ce nu ai face pentru nici un preț din lume ești în stare să faci, fără să aștepți nimic în schimb, când ai o adevărată iubire.
Când ești părinte adevărat, ești în stare să veghezi zile și nopți în șir la un căpătâi preaiubit, chinuit de febră; să aștepți zile și nopți fără număr un chip plecat departe.
Când ești soț adevărat, ești în stare să-ți dai picătură cu picătură sângele și viața ta pentru a o salva pe a soției.
Când ești fiu adevărat, ești în stare de o ascultare desăvârșită, de o recunoștință nemărginită și de o iubire totdeauna îndatoritoare și respectuoasă.
Când ești frate adevărat, ești în stare să ierți și să uiți orice jignire, să depui orice osteneală, să arăți orice bunătate, să biruiești orice piedică, să asculți orice cuvânt, să dai orice jertfă.
Când ești păstor adevărat, ești în stare să-ți dai viața pentru oile tale.
Părintele Constantin Sârbu, Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, 2010