Necazul este unealta pe care Dumnezeu o ţine în mâna Sa și cu care lucrează așa cum Îi dictează nesfârșita Sa înţelepciune. Pentru fiecare om lucrează în chip diferit, potrivit nevoii fiecăruia. Necazul cu felurimea lui curăţește și sfinţește pe acel om care cu înţelepciune și întru cunoștinţă îl primește. Adică fiecare necaz al unui creștin este cercetare dumnezeiască care are drept scop mântuirea lui și este trimisă de dreapta Părintelui nostru ceresc, deși firea noastră nu își găsește plăcerea în ea, așa cum leacurile amare nu plac celui bolnav.
Dacă necazul nu ar avea nicio legătură cu noi, cu siguranţă că am fi avut soarta luceafărului. Căci și acela, aflându‑se la înălţimea slavei și a odihnei, a uitat de măreţia lui Dumnezeu și de a sa nimicnicie și neputinţă. „Voi așeza tronul meu deasupra norilor și voi fi asemenea Celui Preaînalt”. Acestea cugetând, a fost aruncat jos de către Dumnezeu. Și cel ce era cel mai luminat dintre Îngeri s‑a făcut demon, satană, diavol, cel mai scârbos dintre toate creaturile lui Dumnezeu, nu prin fire, căci Dumnezeu pe toate le‑a făcut bine foarte, ci datorită voinţei sale viclene și răzvrătite.
Diavolul seamănă în familii văicăreala, neplăcerea, invidia, încăpăţânarea și celelalte. În multe familii există o persoană care tulbură liniștea, pacea și bucuria familiei. Această sămânţă rea nu a lipsit nici în sfânta familie a Domnului, adică în mijlocul Sfinţilor Săi Ucenici, cum a fost Iuda Iscarioteanul, sămânţă de Dumnezeu ucigătoare. Diavolul seamănă sămânţa sa în mijlocul grâului. Și în obștile monahale există unul ca acesta, nu pentru că persoana aceasta este rea, ci pentru că, având aceste neputinţe – văicăreală, invidie și celelalte –, devine un organ care tulbură liniștea și pacea celorlalţi.
Toate acestea mărturisesc că suntem surghiuniţi din patria noastră cea adevărată și ne aflăm la școala de corecţie unde se aplică certarea Domnului. Iar cei care vor fi aflaţi încercaţi prin pedepsire vor intra din nou în moștenirea părintească, primind înfierea pe care au pierdut‑o și făcându‑se vrednici de a‑L moșteni pe Dumnezeu. Toţi cei care rămân nepedepsiţi, precum eu, și nu primesc certarea, ci prin faptele lor dovedesc că sunt feciori din curvie, sunt izgoniţi, ca unii ce sunt nevrednici de înfiere, fiindcă au dispreţuit certarea Domnului, și sunt osândiţi. Bunul Dumnezeu, Părintele nostru, să ne învrednicească de partea celor ce au fost cercaţi, a celor ce au primit înfierea, în vecii vecilor. Amin.
(Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Ratacirile preotului Constantin Necula:
https://youtu.be/J3-1fh6JpP0
Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl
Sfântul Nicolae Velimirovici
Cine nu crede că pe Fiul lui Dumnezeu L-a născut Dumnezeu Tatăl, nici nu-L poate numi Tată pe Dumnezeu. Sau minte când îl numeşte astfel. Sau îi dă doar aşa, un titlu onorific, cum zic copiii mici „tataie” când văd vreun bătrânel. Dar poate va zice cineva: Dumnezeu este Tată pentru toţi oamenii. La aceasta răspundem: Dumnezeu este Ziditorul, nu Tatăl oamenilor. Dumnezeu i-a creat, nu i-a născut pe oameni. Dacă un fierar are fii, os din osul lui, şi mai are şi nişte unelte meşterite de el, oare nu va face nici o deosebire între copiii lui şi lucrurile pe care le-a făurit?
Aşadar cine numeşte pe Dumnezeu Tată, fără să-L recunoască pe Fiul Său cel veşnic, singurul prin care din creaturi putem ajunge şi noi fii, minte.
Apostolul lui Hristos spune răspicat: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl” (Ioan 2, 23).
Episcopul Nicolae Velimirovici, Casiana – învățătură despre iubirea în Hristos
Despre cele mai mari trei lucruri din viață
Sfântul Nicolae Velimirovici
Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om?
Care este cea mai mare grijă vrednică de om?
Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om?
A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui.
Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, și voi cunoaşte căile Tale… Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are bun mai mare pe această lume ca sufletul. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?”. Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul în pilda despre bogatul care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”.
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace dvs. şi binecuvântare!
Sursa: Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Vol. I, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.
Smerenia este singura forță care poate elibera orice suflet și orice popor
Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc
Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creații a lui Dumnezeu și care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoșându-se îngerii și toate puterile cerești, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiți ce pogorământ, dincolo de orice putere de înțelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.
Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: “Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Și vă închipuiți, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă și mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Și a preferat să meargă toată viața pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiți, atât e de grozav și de urât. Lumea își închipuie că acolo, în suferințe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-știu-ce. Nu! Una dintre marile suferințe de acolo este și vederea dracilor!
Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forță care poate elibera orice suflet și orice popor, în toată creația lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiași identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul și pământul și Care a făcut tot ce există, sigur că creația Lui va trebui să stea la dispoziția Lui, smerită.
Un creștin cu viață bună, a bătut la ușa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: “Cine este acolo?” “Un creștin iubitor al Tău”. “Nu se poate. Nu ești pregătit. Nu-ți deschid!” îngrijorat, foarte îngrijorat, și-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viață creștină cum a știut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raționalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândrulețul!” S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Și, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e ușor să te frămânți când nu te primește Hristos, mai ales pentru un om care crede și trăiește în Hristos, cu nădejdea veșniciei alături de Hristos. Și s-a dus smerit și a bătut la ușă. “Cine este acolo?” “Tu ești”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă tu ești Eu, intră!” Avea aceiași identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.
Părintele Arsenie Papacioc, Ne vorbeşte Părintele Arsenie