Pomenim azi pe Sfântul Petru, care a fost vameş în părţile Africii. Acesta avea bogăţie şi rang social înalt, dar era foarte zgârcit. Nimeni dintre săracii de-atunci nu primise ceva din mâna lui. Au început săracii vremii să se roage pentru casele celor care le dădeau milostenie, iar pe cei zgârciţi îi vorbeau de rău. Vestea aceasta a ajuns şi la casa lui Petru vameşul. Unul din cei care primeau milostenie s-a legat cu cuvânt că va aduce ceva şi din casa lui Petru. Pe când stătea la poarta acestuia, un slujitor, a aruncat cu o pâine în faţa săracului. Acesta a luat-o, s-a dus şi binecuvânta pe Dumnezeu, zicând că Petru l-a miluit.
Vameşul s-a îmbolnăvit şi i s-a arătat în vedenie o cumpănă având de o parte nişte diavoli urâţi la chip, iar de cealaltă parte bărbaţi cu chipul luminos. Diavolii au pus în cumpănă toate faptele cele rele pe care Petru le săvârşise până atunci şi cumpăna s-a înclinat spre ei, deoarece bărbaţii luminoşi n-au găsit nimic să pună în cumpănă. Şi totuşi, unul din ei a spus: ,,Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pâine pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu două zile, şi aceea fără de voie’’. Când au pus pâinea în cumpănă, aceea a atârnat mai greu decât toate faptele cele rele. Atunci i-au zis îngerii luminoşi: ,,Mergi, sărace Petre, şi mai adaugă la pâinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mârşavi şi să te ducă la chinul cel veşnic!’’A cugetat atunci Petru că ceea ce văzuse nu era nălucire, ci un lucru prea adevărat şi a socotit cât bine va primi de la Dumnezeu, dacă va milui pe săraci. Mergând la vamă, s-a întâlnit cu un corăbier. şi acesta i-a cerut o haină. Petru şi-a lepădat haina şi i-a dat-o. Dumnezeu a rânduit ca Petru să aibă iarăşi o vedenie în care i s-a arătat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, purtând haina pe care o dăduse săracului. Vameşul a înţeles cât preţuieşte o faptă ca aceea înaintea lui Dumnezeu şi se gândea: ,,Dacă săracii sunt Hristos, viu este Domnul că nu voi muri până ce voi fi şi eu unul dintre ei!’’ A slobozit pe robii ce-i avea, şi a împărţit averile săracilor. A pruncit slujitorului ca după ce vor ajunge în Ierusalim să-l vândă pe el ca pe un rob, iar banii să-i împartă săracilor. Fiind vândut unui creştin, Petru a slujit ca rob. A fost recunoscut de oarecari oameni, dar a fugit, nedorind mărire omenească. Aşa s-a sâvârşit şi s-a dus la Hristos Domnul (După Vieţile Sfinţilor pe septembrie, Ed, Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 289-293).
Presbiter Ioviţa Vasile
Lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale
Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna.
De aceea umblă neliniștiti chiar și împrejurul lumii – precum cureaua mașinii împrejurul roții nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor liniște. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educația exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar și copii mici) la psihanalize și la psihiatri și construiește mereu spitale de boli psihice și instruiește psihiatri, dintre care mulți nici în Dumnezeu nu cred, nici existența sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putință ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepărtează toata neliniștea și-i vine mângâierea dumnezeiască, și astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice și le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toți cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieții.
Oamenii încearcă să se liniștească cu calmante sau cu teorii yoga, și nu vor adevărata liniște, care vine atunci când se smerește omul și care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Și turiștii care vin din țări străine și umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpușeală, gândește-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniți de ei înșiși, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!
Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate – nu-i lipsește nimic – atunci să știm că-i lipsește Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiți și de bogăție, pentru că bunurile lumești nu-i împlinesc sufletește; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogați care au de toate și nu au copii, și tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiți de toate.
“În regulă“, îi zic unuia, “daca ai timp liber, fă-ți cele duhovnicești. Citește un Ceas, citește puțin din Evanghelie“. “Nu pot“, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital și mângâie un bolnav“. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Și de ce sa fac aceasta?“. “Du-te și ajută vreun sărac de prin vecini“. “Nu, nu mă multumește nici aceasta“, spune.
Să aibă timp liber, să aibă o grămadă de case, să aibă toate bunătățile și să se chinuiască! Știți căți astfel de oameni există? Și se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea. Înfricoșător! Și dacă nici nu lucrează, ci își trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiți oameni. Dacă ar avea cel puțin un serviciu, ar fi mai bine.
Viața de astăzi, cu necontenita e alergatură, este un iad. Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, și așa mai departe. Și ca să nu uite ce au de făcut, și le notează pe toate.
Cu atâta alergătura, tot este bine că își mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale.
De aceea nu află liniște și aleargă mereu.
Bine că există viața de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veșnic în viața aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care și-au făcut ei viața. Cu neliniștea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noștri șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere.“ (Ps.89, 10-11). Șaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-și căpătuiască copiii.
Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăiește în America și mi-a spus despre viața de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă mașina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se miște liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează și se ostenesc ca să scoată bani mulți, ca să spună că sunt aranjați și fericiți.
Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viață plină de neliniște și într-o neîncetată alergătura (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viața într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viață, eu nu aș fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viața ce o trăiți, însă vă voi lăsa să trăiți veșnic în acest fel“, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.
De aceea, mulți oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiții și ies afară în aer liber, fără direcție și scop.
Se adună în grupuri și merg în afara orașelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alții pentru altceva.
Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber și aleargă, ori se suie pe munți până la înălțimea de 6000 de metri. Își țin răsuflarea, apoi o lasă, și iarăși inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de neliniște și caută o ieșire. Am spus unuia dintre aceștia: “Voi săpați o groapă, o măriți, vă minunați de groapa ce ați făcut-o și… săriți în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi săpăm groapa, dar aflăm metale prețioase. Nevoința noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“
Sfântul Paisie Aghioritul
Sursa: Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos.
Să fie blagoslovit cuvântul Sfinției Voastre!
ȘOCUL SUFERIT DE UN ATEU LA ÎNTÂLNIREA CUVIOSULUI PAISIE
În urmă cu câțiva ani, s-a apropiat de mine un tânăr student. Cu multă șovăială ,dar si cu tensiunea launtrică a unui căutător plin de pretenții, mi-a declarat ca este ateu, care însă si-ar dori să creadă, dar nu putea.
De ani de zile se străduia și căuta, dar fără niciun rezultat. A discutat cu profesori și oameni erudiți, dar nu i-a fost satisfăcută setea lui după ceva serios. A auzit despre mine și a hotărât să-și împartă cu mine nevoia lui existențială. Mi-a cerut o dovadă științifică a existenței lui Dumnezeu.
– Știi integrale sau ecuații diferențiale? l-am întrebat.
– Din nefericire, nu. Sunt adept al filosofiei.
– Păcat! Deoarece știam o astfel de dovadă, i-am spus eu în glumă. S-a simțit încurcat și pentru puțin a tăcut.
– Ascultă, îi spun. Iartă-mă că te-am necăjit puțin, dar Dumnezeu nu este nici ecuație, nici dovadă matematică. Dacă ar fi fost așa ceva, atunci toți cei erudiți ar fi crezut în El. Să știi că altfel Se cunoaște Dumnezeu. Ai mers vreodată în Sfântul Munte? Ai întâlnit vreodată vreun pustnic?
– Nu, părinte. Dar mă gândesc să merg… am auzit atât de multe. Dacă îmi spuneți, pot să merg și mâine. Cunoașteți acolo vreun om erudit, pe care aș putea să-l întâlnesc?
– Ce preferi? Un erudit care poate să te amețească sau un Sfânt care te poate trezi?
– Prefer un erudit, căci de Sfinți mă tem.
– Credința este o chestiune a inimii. Ia încearcă cu un Sfânt. Cum te numești?
– Gavriil, îmi răspunse el. L-am trimis la un pustnic (este vorba de însuși Cuviosul Paisie Aghioritul). I-am descris cum să ajungă acolo și i-am dat indicațiile necesare. Am făcut și un plan.
– Vei merge și vei întreba același lucru. „Sunt ateu, îi vei spune, și vreau să cred. Vreau o dovadă a existenței lui Dumnezeu”.
– Mă tem… mi-e rușine.
– De ce te rușinezi și te temi de un Sfânt și nu te rușinezi și te temi de mine? l-am întrebat. Mergi pur și simplu și ceri același lucru.
Peste câteva zile a mers și l-a găsit pe pustnic discutând cu un tânăr în curtea sa. De partea cealaltă așteptau alți patru, așezați pe niște buturugi. Printre ei și-a găsit și Gavriil un loc. Nu au trecut mai mult de zece minute și convorbirea cu acel Stareț a luat sfârșit.
– Ce faceți, măi copii? a întrebat Starețul. Ați luat un lukum? Ați băut apă?
– Mulțumim, Gheronda, au răspuns aceia cu o politețe lumească.
– Hai, vino aici! i-a spus adresându-se lui Gavriil. Voi aduce eu apa, ia tu cutia cu lukumi și vino mai aproape să-ți spun o taină: Este bine să fie cineva ateu, dar să aibă nume de înger și să fie ateu?! Aceasta este prima dată când aud așa ceva… Puțin a lipsit ca prietenul meu să facă o comoție cerebrală din pricina șocului pe care l-a avut. De unde știa numele lui? Cine îi descoperise problema lui? Și în sfârșit, ce voia să spună Starețul?
„La întrebarea aceasta am simțit imediat ca o răsuflare, ca o adiere… Iar inima mi s-a umplut de credință. Lumea mea lăuntrică începea să învieze. Nedumeririle se dezlegau fără vreun efort intelectual, fără vreo discuție, fără vreun răspuns limpede. S-au surpat în lăuntrul meu toate întrebările dacă… de ce?, nu cumva? și a rămas doar cum? și Ce?
de atunci încolo.
Tot ce nu mi-a dat cugetarea erudiților mi-a dăruit aluzia politicoasă a unui Sfânt, care făcuse doar patru clase.
Sfinții au mult discernământ. Îți fac operația fără anestezie și totuși nu te doare.
Îți fac transplant, fără să te taie. Te urcă pe culmi inaccesibile, fără criteriile logicii lumești.
Îți sădesc credința în inimă, fără să-ți obosească mintea.
Mitropolitul Nicolae de Mesogheia și Lavreotikis
DACĂ TU ÎNDURI CU RĂBDARE NEDREPTATEA FĂCUTĂ, VEI FI RĂSPLĂTIT DE DUMNEZEU FOARTE MULT
Dacă ai fost nedreptăţit de aproapele tău, adu-ţi aminte de David.
Gândeşte-te la blândeţea şi la lipsa de răutate a acestui prooroc, şi mânia care îţi arde sufletul îţi va dispărea.
Spune-mi: din ce pricină ţi-e duşman fratele tău? Poate te-a înjurat? Poate a furat de la tine? Poate te-a nedreptăţit? Orice ţi-ar fi făcut, să nu întârzii să tai frânghia care te ţine legat de duşmănie.
Dacă nu faci lucrul acesta astăzi, mâine va fi mai greu. Poimâine, şi mai greu. Cu fiecare zi ce trece, ruşinea ta va creşte şi odată cu ea, duşmănia va prinde rădăcini puternice în inima ta. Umple-mă de bucurie spunându-mi că ai fost la duşmanul tău, l-ai prins în braţe, l-ai strâns cu iubire şi l-ai sărutat cu lacrimi în ochi.
Chiar şi fiară dacă ar fi, purtarea ta îi va muia inima şi se va îmblânzi. În felul acesta, scapi de păcat, iar pe el îl câştigi, făcându-l să-şi prefacă ura în prietenie şi dragoste. Să nu-mi zici: „Este un om sucit, rău şi de neîndreptat şi de aceea nu aş putea niciodată să mi-l fac prieten”.
Oricum ar fi, nu poate fi mai rău decât Saul, care deşi a fost salvat de multe ori de la moarte de David, s-a întors împotriva acestuia. Dar cu toate că Saul s-a purtat astfel, David l-a ajutat din nou, însă Saul nu s-a potolit şi a căutat să-l omoare iar şi iar. Ce poţi să mai zici despre duşmanul tău? Că ţi-a furat fără drept pe ogor? Că ţi-a furat animalele? Că şi-a bătut joc de tine? Că te-a înşelat?
Cu toate acestea, nu a încercat să-ţi ia viaţa, aşa cum a încercat în repetate rânduri Saul cu David. Şi chiar dacă ar încerca să-ţi ia viaţa, tot David este mai presus de tine, căci cu toate că a trăit în vremea legii mozaice, care nu era desăvârşită şi care învăţa: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (leşire 21, 24), a ajuns la înălţimea înţelepciunii legii evanghelice: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi (Luca 6, 27).
Pe când tu, de multe ori, te umfli de răutate, înfuriat de ceea ce ţi-a făcut duşmanul tău în trecut, David, neţinând cont de ce avea să-i facă Saul în viitor, nu înceta să-l ajute şi să-l salveze din orice primejdie. Pe cine salva mereu?
Pe cel care căuta cu tot dinadinsul să-l omoare!
Spune-mi, aşadar, cu ce anume te-a supărat vrăjmaşul tău? Ce ţi-a făcut de nu vrei să te împaci cu el? Ţi-a furat bani? Dar dacă tu înduri cu răbdare nedreptatea făcută, vei fi răsplătit de Dumnezeu foarte mult, ca şi cum ai fi împărţit acei bani la săraci.
Pentru că fie dai milostenie săracilor, fie înduri nedreptatea, săvârşeşti aceeaşi faptă bună.
A încercat, oare, să te omoare? Dacă tu te vei ruga pentru acel om ca Dumnezeu să-i ierte păcatele şi îl socoteşti binefăcătorul tău pentru păcatele pe care tu însuţi le-ai săvârşit, atunci vei fi socotit de Dumnezeu mucenic.
Ca şi în cazul tău, nici pe David nu a îngăduit Dumnezeu ca Saul să-l omoare. Astfel, pe capul său au fost puse mai multe cununi muceniceşti, pentru că deşi era urmărit de cel care voia să-i ia viaţa, el l-a salvat.
Şi pe cine a salvat? Pe cel care atâta vreme cât a trăit, nu a încetat să-l prigonească şi să încerce să îi ia viaţa.
Este vădit că în ceea ce priveşte intenţia de a fi ucis, David a fost ucis de mii de ori. Şi pentru că a fost omorât pentru Dumnezeu de mii de ori, i se cuvin mii de cununi muceniceşti. Ar fi putut şi el spune la fel ca Apostolul Pavel: Mor în fiecare zi! (1 Corinteni 15, 31). Iată virtutea lui David: deşi i s-a dat în repetate rânduri ocazia să scape de urmăritorul său, nu a vrut să-şi mânjească mâinile de sânge. A preferat să înfrunte în fiecare zi primejdie de moarte, decât să facă ceva împotriva voii lui Dumnezeu.
Ce înţelegem, aşadar, din pilda lui David?
Că nu trebuie să ne răzbunăm nici măcar pe cei care voiesc să ne ia viaţa, cu atât mai puţin pe cei care ne pricinuiesc alte supărări.
Sfântul Ioan Gură de Aur Extras din „Problemele vieţii”, Ed. Egumeniţa, Galaţi, pag. 241-243